Ce înseamnă a face un legământ în muncă

Articolul Nr. 31, 1987

Este scris: „ca să poți intra în legământ cu Domnul Dumnezeul tău, pe care Domnul Dumnezeul tău îl face astăzi cu tine”. RAȘI interpretează „ca să poți intra în legământ” ca pe o „trecere”. „Așa obișnuiesc să procedeze cei care fac un legământ: o diviziune de aici și o diviziune de aici, iar ei trec printre ele”. Scrierea mai spune acolo: „Și nu numai cu tine fac acest legământ, ci și cu cei care stau astăzi aici cu noi înaintea Domnului Dumnezeului nostru și cu cei care nu sunt aici cu noi astăzi”.

Ar trebui să înțelegem următoarele: 1) Care este sensul încheierii unui legământ în muncă? Adică, ce ne avantaj ne oferă încheierea unui legământ, prin care să avem o corectare în muncă? 2) De ce RAȘI a interpretat că aceia care fac un legământ trebuie să facă o diviziune de aici? Ce înseamnă asta pentru noi în muncă? 3) Ce înseamnă pentru noi în muncă, „cei care stau aici cu noi astăzi... și cei care nu sunt aici cu noi astăzi”? Ce sunt aceste două timpuri în muncă?

Baal HaSulam a spus: „Care este meritul încheierii unui legământ”? Pare ceva redundant, căci de ce fac un legământ? Dacă ei cred că ar trebui să se iubească unul pe altul atunci, din moment ce se iubesc unul pe altul, ce aduce în plus încheierea unui legământ? El a spus că, uneori, ar putea ajunge într-o stare în care fiecare vede că celălalt nu se comportă corespunzător cu el și, prin urmare, ar trebui să-l urască pe celălalt.

Când face legământul cu acela, intenția este ca el să treacă peste rațiune, chiar dacă vede că nu este tratat în mod corespunzător, și să spună: „Deoarece am făcut un legământ cu el, nu-mi voi încălca legământul”.

Rezultă că legământul nu este pentru prezent, ci pentru viitor. S-ar putea ca iubirea dintre ei să se răcească; prin urmare, ei fac un legământ astfel încât viitorul să fie așa cum este acum în prezent.

Munca în Tora și Mițvot (porunci) este în primul rând atunci când omul începe să meargă pe calea care duce la Lișma (de dragul Ei). Adică, atunci când începe munca, el începe în Lo Lișma (nu de dragul Ei), așa cum au spus înțelepții noștri: „Ar trebui să ne angajăm întotdeauna în Tora Lo Lișma și de la Lo Lișma venim la Lișma”.

Din acest motiv, începutul muncii sale a fost plin de entuziasm pentru că a văzut că respectând Tora și Mițvot va atinge fericirea în viață. Altfel, nu ar fi început. Prin urmare, la începutul muncii sale, când lucrează încă Lo Lișma, înseamnă că atunci când lucrează, el se uită constant la recompensa pe care o va primi după munca sa și atunci are putere să muncească.

Ca și în corporalitate, omul este obișnuit să lucreze într-un loc în care știe că va fi răsplătit pentru munca sa. În caz contrar, el nu poate lucra gratuit, dacă nu este în folosul propriu. Numai când vede că din această muncă va primi beneficii personale are putere să muncească cu entuziasm și de bunăvoie, deoarece se uită la răsplată și nu la muncă.

Munca nu contează dacă persoana înțelege că va primi de la acest angajator de două ori mai mult decât a primit din munca la angajatorul anterior, înainte de a veni la locul de muncă unde i se plătește de două ori mai mult. Asta înseamnă că, în conformitate cu salariul, munca devine mai ușoară și mai scurtă.

În consecință, ar trebui să interpretăm că, în muncă, a face un legământ înseamnă că atunci când omul ia asupra sa lucrarea chiar și în Lo Lișma, trebuie să facă un legământ cu Creatorul că-L va servi, indiferent dacă vrea sau nu.

Totuși, ar trebui să înțelegem de ce depinde entuziasmul. El depinde doar de recompensă. Adică, atunci când există o recompensă mare, dorința de muncă nu încetează. Dar atunci când recompensa este îndoielnică, dorința de muncă dispare și omul preferă odihna. Adică în acel moment simte mai multă plăcere din odihnă.

Este atât de adevărat încât spune: „Renunț la muncă și oricine dorește, poate să facă această muncă, pentru că nu este pentru mine”. Dar încheierea unui legământ este atunci când începe să lucreze chiar și în Lo Lișma. Și din moment ce acum dorește lucrarea, căci cine-l poate forța să intre în lucrarea Creatorului, trebuie acum să facă legământul și să spună: „Chiar dacă va veni un timp de coborâre”, adică nu va mai avea nicio dorință de muncă, „Eu tot mă angajez să nu iau în considerare dorința mea, ci să lucrez ca și cum aș avea dorință”. Acest lucru se numește „încheierea unui legământ”.

Cu toate acestea, ar trebui să înțelegem motivul pentru care ajunge el într-o stare de coborâre. În corporalitate, vedem că atunci când o persoană lucrează pentru a primi recompensă, există oare acolo ascensiuni și coborâri? Atunci, de ce vedem că în lucrarea Creatorului există urcări și coborâri?

Ar trebui să înțelegem această chestiune în două moduri:

1) Chiar și într-o stare de Lo Lișma, când lucrează pentru a primi răsplată, putem înțelege răsplata doar prin credință, deoarece „Răsplata pentru o Mițva (poruncă) nu este în această lume”. Aceasta înseamnă că recompensa pentru Mițvot nu este dată în această lume, în schimb el va primi răsplata în lumea următoare, așa cum este scris: „Să le faci astăzi și să primești răsplata pentru ele, mâine”, adică în lumea următoare.

Deoarece baza recompensei depinde de credință, așa cum este scris (Avot, capitolul 2), „Poți avea încredere în stăpânul tău că te va plăti pentru munca ta și să știi că recompensa pentru cei drepți va fi dată în viitor”. Se știe că în ceea ce privește credința, există urcări și coborâri, întrucât toată chestiunea credinței este de a crede mai presus de rațiune.

Aceasta înseamnă că uneori persoana poate merge deasupra rațiunii, acolo unde credința contrazice rațiunea. De exemplu, douăzeci la sută din credință sunt împotriva rațiunii și el poate învinge douăzeci la sută. Dar uneori vede că a avut loc o schimbare și acum vede că, credința contrazice cu treizeci la sută, iar într-o asemenea măsură el nu este imun, ca să aibă puterea de a birui și de a merge cu credință. Prin urmare, în acel moment el trebuie să coboare din starea lui, de acolo unde credința a strălucit pentru el.

Acest lucru îi provoacă coborâri și ascensiuni, când nu coincide cu puterea lui de a depăși. Nu este așa cu o recompensă corporală. Credința nu se aplică recompensei; prin urmare, în corporalitate, nu se poate spune că are o coborâre în muncă, întrucât răsplata este în această lume și nu are nevoie de credință.

2) Într-o stare de Lișma, el nu are nevoie de nimic în schimbul muncii sale. Cauza coborârilor este și motivul pentru care își întemeiază întreaga muncă pe credință. Dar există o diferență: aici nu este vorba despre recompensă, ci despre proprietar. Adică, în măsura în care crede în stăpânul său, că este atât de important încât merită să-L slujească, fiind un mare privilegiu să-L slujești pe Regele Regilor, care îi va plăti munca.

Aceasta înseamnă că răsplata pentru lucrare coincide cu măsura credinței în măreția Creatorului. Întrucât, prin natura creației, omului îi face o mare plăcere să slujească o persoană importantă, ca în celebra alegorie că, dacă vine un rabin important și vrea să lase pe cineva să-i ducă valiza până la taxi, un hamal va lua cu siguranță bani pentru asta. Dar dacă rabinul i-ar da-o unui student, studentul cu siguranță că nu ar lua niciun ban pentru muncă, deoarece serviciul pe care-l face rabinului este răsplata lui și nu ar avea nevoie de nimic mai mult.

Prin urmare, „Poți avea încredere în stăpânul tău” înseamnă că, în măsura credinței, faptul că el crede în măreția Creatorului, în aceeași măsură este mărimea recompensei, care se măsoară prin cantitatea de credință pe care o are în măreția Creatorului.

Rezultă că atunci când crede că Domnul este cu adevărat mare, răsplata lui este într-adevăr mare. Dacă însă credința lui în Creator nu este prea mare, nici răsplata lui nu va fi prea mare. Prin urmare, rezultă că, indiferent dacă lucrează Lișma sau Lo Lișma, întreaga bază este doar credința. 

Dar diferența este aceasta: în Lo Lișma, credința se referă la răsplată; în Lișma, credința se referă la cel pe care-L slujim. Cu alte cuvinte, cantitatea de plăcere depinde de măreția Creatorului, așa cum au spus înțelepții noștri (Avot, capitolul 2), „Rabi Elazar spune: „Să știi în fața cui trudești și cine este stăpânul lucrării tale, cine-ți va plăti recompensa pentru munca ta”. 

După cum s-a spus mai sus, trebuie să credem în măreția proprietarului lucrării, pentru că de aceasta depinde dacă El va plăti recompensa pentru muncă. Adică, măsura recompensei depinde de măreția stăpânului muncii, care este Creatorul. Cu alte cuvinte, există o diferență în ceea ce privește plăcerea, între a-l servi pe cel mai mare din oraș, pe cel mai mare din țară sau pe cel mai mare din lume. De aceasta depinde recompensa, adică de măreția Regelui. 

Întrucât baza este credința, există ascensiuni și coborâri, pentru că atât timp cât omului nu i s-a acordat credința permanentă, trebuie să existe ascensiuni și coborâri. Rezultă că ar putea exista un timp în care iubirea dintre ei să se răcească. Din acest motiv, acum, la începutul muncii sale, el își ia asupra sa povara împărăției cerurilor, pentru a face un legământ, astfel încât, indiferent dacă trupul este sau nu de acord să fie slujitor al Creatorului, el să-și asume faptul că nu se va schimba nimic. Adică va spune: „Am vorbit o dată și nu mă voi schimba”. În schimb, voi merge mai presus de rațiune, așa cum mi-am asumat atunci când am făcut legământul la începutul muncii. 

Prin aceasta vom înțelege ce a interpretat RAȘI, „ca să puteți intra în legământ,” în trecere.  „Așa obișnuiesc să procedeze cei care fac un legământ: o diviziune de aici și o diviziune de aici, iar ei trec printre ele”. În consecință, ar trebui să interpretăm că, prin încheierea legământului, ei vor să sugereze că uneori va veni timpul când va exista o diviziune de aici, adică o partiție care-l separă pe acesta și o diviziune de aici, adică și celălalt are o partiție care-l separă. 

Cu alte cuvinte, chiar dacă amândoi au o partiție care oprește iubirea care era între ei, totuși, acum își asumă să nu se despartă unul de celălalt. În schimb, ei își vor reaminti legământul pe care l-au făcut și acest lucru va face posibil să nu încalce legământul. Ei vor trece printre ele, adică trec peste separarea apărută între ei și totul se datorează puterii legământului pe care l-au făcut.

O astfel de muncă, înseamnă că omul trebuie să încheie un legământ cu Creatorul. Așa cum la începutul lucrării, cu siguranță că are iubire pentru Creator, altfel cine l-ar putea obliga să ia asupra sa povara împărăției cerurilor? La fel acum trebuie să facă un legământ cu Creatorul pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, chiar dacă va exista un moment în care va simți că iubirea pentru Creator s-a răcit în el, tot își va aminti legământul pe care l-a făcut cu Creatorul.

Dar în muncă, trebuie să ne amintim că, în ceea ce privește încheierea unui legământ între Creator și om, s-ar putea ca iubirea să se răcească doar între om și Creator. Dar cum se poate spune că iubirea se va răci în Creator? Adică, deoarece legământul se aplică ambilor, înseamnă că ar putea exista o coborâre între ei doi în ceea ce privește încheierea legământului, dar cum putem vorbi de schimbări sau de o coborâre în Creator? 

Baal HaSulam a spus că atât în om, cât și în Creator există chestiunea „Așa cum în apă, fața reflectă fața, așa și inima omului reflectă omul”. El a interpretat despre ceea ce este scris (Exod 33:13): „Și acum, dacă am găsit favoare în ochii Tăi, fă-mă să cunosc calea Ta, ca să Te cunosc, ca să aflu har în ochii Tăi”. El a întrebat: De unde a știut Moise, când a spus: „Dacă am găsit favoare în ochii Tăi”? El a răspuns că, deoarece mai înainte este scris: „Tu ai spus: „Te-am cunoscut după nume și tu ai găsit și favoare în ochii Mei”. Prin aceasta, Moise știa că Creatorul l-a favorizat, deoarece Moise l-a favorizat pe Creator, urmând regula: „Precum în apă, fața reflectă faţa, tot aşa inima omului reflectă omul” (Proverbe 27). 

În conformitate cu cele de mai sus, ar trebui să interpretăm că atunci când spunem că iubirea se răcește în interiorul omului și el simte că se află într-o stare de coborâre, adică acum nu mai are, pentru Creator, iubirea pe care o avea la începutul muncii lui, aceasta îl face să simtă că nici Creatorul nu-l iubește și nu-i ascultă rugăciunea, pe care o face omul către Creator. Acest lucru îi provoacă omului o coborâre și mai mare, deoarece începe să se îndoiască de ceea ce este scris: „Căci Tu auzi rugăciunea fiecărei guri”. În acel moment, el crede că Creatorul nu are nicio legătură cu creaturile, ceea ce-i provoacă mari coborâri, în timp ce credința lui slăbește tot mai mult.

Rezultă că, deși nu există schimbări în Creator, omul simte acest lucru deoarece, „Ca în apă, fața reflectă fața”, așa simte el. Aceasta urmează regula conform căreia toate schimbările despre care învățăm în spiritualitate depind de primitori.

Acum putem înțelege ce am întrebat: Ce înseamnă în lucrare „cei care stau astăzi aici cu noi înaintea Domnului”? Încheierea legământului se face dacă el stă astăzi în fața Creatorului, când se află într-un moment de ascensiune. Cu toate acestea, el își asumă hotărârea că, în cazul în care va veni un timp de coborâre, numit „și cei care nu sunt cu noi astăzi aici” înaintea Domnului Dumnezeului nostru, când nu va simți că stă înaintea Domnului Dumnezeului nostru, el își asumă totuși obligația, mai presus de rațiune, de a nu ține cont de nimic, ci își va aminti de încheierea legământului, iar în acesta va fi de neclintit.