Despre dăruire

Articolul Nr. 16, 1984

Să explicăm problema dăruirii. Când un om serveşte pe cineva pe care lumea îl consideră important, cel important nu trebuie să-l recompenseze pentru serviciile lui. Din contră, serviciul în sine făcut unui om important este pentru el o recompensă. Ceea ce înseamnă că, dacă omul ştie că acela este o persoană importantă, deja se bucură de serviciu şi nu mai are nevoie de o altă plăcere în schimbul serviciului său. Serviciul însuşi este plăcerea lui.

Atunci când serveşte o persoană obişnuită, omul nu simte nicio plăcere în acest serviciu şi trebuie să fie recompensat pentru el. Dar dacă face acelaşi serviciu pentru o persoană importantă, el nu are nevoie de recompensă.

Dacă, de exemplu, o persoană importantă sosește cu avionul şi are o valiză mică; mai mulţi oameni aşteaptă sosirea lui iar el își dă valiza unuia dintre ei, să o ducă la maşina cu care va merge acasă. Pentru acest serviciu, persoana importantă vrea să-i dea, să zicem, o sută de dolari. Cel ce duce valiza cu siguranţă că va refuza să primească ceva de la el, deoarece plăcerea obţinută din serviciul său este mai mare decât cei o sută de dolari.

Dar dacă ar fi fost vorba de o persoană de rând, el nu l-ar fi servit nici chiar pentru bani. În schimb, i-ar fi spus, „sunt hamali aici; ei îţi vor căra valiza la maşină. Cât despre mine, este sub demnitatea mea să te servesc. Dar fiindcă aceasta este treaba hamalilor, ei vor fi bucuroşi să te ajute dacă îi plăteşti”.

Prin urmare, în aceeaşi acţiune a sa, există o diferenţiere, o distincţie semnificativă, nu în ceea ce privește acțiunea, ci pentru cine o face – dacă o face pentru o persoană importantă sau nu. Acest lucru depinde numai de importanţa acelui individ în ochii omului, ce simte el faţă de importanţa acelei persoane. Nu contează dacă înţelege că este o persoană importantă sau dacă ceilalţi din jur îi spun că este o persoană importantă; asta îi dă deja putere să-l servească fără să aibă nevoie de vreo răsplată.

Conform celor de mai sus, ar trebui să înţelegem adevărata intenţie a celui care serveşte persoana importantă. Intenţia lui este să se bucure servindu-l deoarece consideră că serviciul este un mare privilegiu? Sau pentru că simte o mare plăcere servindu-l? Din ce sursă vine plăcerea de a servi  persoana importantă? El nu ştie. Totuşi, vede ceva natural – că există aici o mare plăcere – aşa că vrea să-l servească.

Cu alte cuvinte, scopul lui este să-i facă plăcere acelei persoane fiindcă este o persoană importantă? Sau vrea să-l servească pentru că îi face lui plăcere? Adică, dacă ar fi putut obține, prin alte mijloace, aceeaşi plăcere pe care o primeşte din servirea lui, el ar fi abandonat acest serviciu fiindcă vrea să-l servească doar pentru că simte că de aici ar putea căpăta o senzaţie plăcută şi de aceea îl serveşte?

Întrebarea este dacă face serviciul pentru că vrea ca persoana importantă să se simtă bine şi plăcerea pe care o primeşte din a-l servi este doar un rezultat, iar scopul său nu este pentru el însuşi, ci numai pentru ca persoana importantă să se simtă bine. Sau, de fapt, nu ia în considerare persoana importantă, ci calculează doar câtă plăcere poate obţine el din asta?

Şi dacă întrebăm, „Contează cu ce intenţie lucrează”? Răspunsul este că trebuie să ştim ce înseamnă vasele de dăruire.

Sunt trei discernăminte într-un act de dăruire.

1) El se angajează în dăruirea către alţii – fie cu corpul său, fie cu banii săi – pentru a fi recompensat pentru asta. Cu alte cuvinte, serviciul în sine nu este suficient ca să-i dea plăcere și vrea să i se dea ceva în schimbul muncii de dăruire. De exemplu, vrea să i se dea onoare în schimbul muncii sale în dăruire. Pentru aceasta, are putere să muncească. Dar dacă nu ar fi fost sigur că va primi onoare în schimb, el nu ar fi făcut ceea ce face pentru alţii.

2) El se angajează în dăruirea pentru ceilalţi şi nu doreşte să i se dea nicio recompensă pentru munca sa, adică un alt lucru, altceva. El se mulţumeşte să facă acte de dăruire. Prin natura sa, se bucură să facă bine altora şi asta este toată plăcerea lui. Cu siguranţă, acesta este un nivel mai înalt decât primul deoarece vedem de aici că face lucrurile cu scopul de a face bine altora. Această situație ar trebui numită „Dăruire  pentru a dărui”.

Totuşi, dacă privim puţin mai profund şi cercetăm adevărata sa intenţie atunci când le dăruiește altora, el face toate acele fapte fiindcă vrea să se simtă bine - adică pentru iubirea de sine, deoarece de felul lui se bucură de actele de dăruire - sau scopul său este de a se bucura când alţii se simt bine?

Cu alte cuvinte, se bucură el atunci când alţii au o dispoziţie bună şi de aceea încearcă să le facă bine altora, pentru ca ei să fie mulţumiţi şi să se bucure de vieţile lor? Şi dacă din întâmplare vede un alt om care are mai mult succes decât el atunci când face ceea ce doreşte el să facă pentru concetăţenii lui, o să renunţe el la plăcerea sa de a face acte de dăruire şi va încerca să-l lase pe celălalt să le facă?

Într-adevăr, dacă acea persoană care se angajează în acte de dăruire fără să dorească nicio recompensă pentru munca sa, nu poate face concesia de a-l lăsa pe celălalt să facă acele lucruri pentru concetăţenii săi, deşi ştie că acela este mai competent, nu putem încă să numim asta „dăruire pentru a dărui” deoarece, în final, iubirea de sine este factorul determinant.

3) El munceşte pentru a nu primi nicio recompensă. Şi, chiar dacă vede că o altă persoană este mai competentă, el renunţă la plăcerea sa de a le dărui celorlalţi şi are grijă numai de binele celorlalţi. Asta se numeşte „a dărui pentru a dărui”.

Aşadar, trebuie făcută aici o cercetare mai amplă, despre adevărata intenţie a omului: dacă doreşte să obțină o stare bună de spirit pentru el şi de aceea îl serveşte pe cel important, sau dacă intenţionează să-i dăruiască aceluia o stare de spirit bună.

Pentru a lămuri diferenţa de mai sus, ne putem imagina că este vorba despre o persoană foarte importantă şi de aceea el doreşte să-i facă plăcere, astfel încât acela să poată fi bucuros, acesta este motivul pentru care doreşte să-l servească. Dar în timpul serviciului pe care i-l face, el însuşi este binedispus şi se simte fericit. Acum simte că toate plăcerile pe care urmează să le primească în viaţa sa sunt nimic în comparaţie cu ceea ce simte acum fiindcă serveşte cea mai importantă persoană din lume şi nu are cuvinte să descrie împlinirea pe care o capătă dorind să-l facă pe cel important să se simtă bine. 

Acum se poate autoanaliza, să vadă ce scop urmărește atunci când dorește să dea mulţumire persoanei importante: îi pasă de propriul său bine, adică vrea să-l încânte pe acela deoarece astfel obține o stare de bine sau scopul lui este ca doar cel important să se bucure şi să fie încântat, iar el are o mare dorinţă să-l servească numai datorită măreţiei lui?

Astfel, deşi în timpul serviciului simte marea plăcere care rezultă din îndeplinirea serviciului, totuşi, dacă ştie că mai este cineva, care i-ar oferi mai multă plăcere persoanei importante dacă l-ar servi, el va renunţa la plăcerea pe care o poate simţi în timpul serviciului. În schimb, doreşte din toată inima să-i facă acest serviciu celălalt, fiindcă asta i-ar face mai multă plăcere celui important, decât dacă l-ar servi el.

Prin urmare rezultă că, dacă el este de acord să renunţe la serviciul său – chiar dacă simte o mare plăcere din acest serviciu, dar urmărește beneficiul persoanei importante şi ca să-l mulţumească mai mult, el renunţă fiindcă nu se gândeşte la sine ci numai la beneficiul persoanei importante – înseamnă că nu are nicio intenţie de iubire de sine. În schimb, totul este pentru a dărui şi nu se are în vedere pe sine. În acel moment, el are o analiză completă, pentru că nu se poate înşela singur şi asta se numeşte, „dăruire completă”.

Totuşi, ar trebui să ştim că omul nu poate realiza acest lucru de unul singur. Dimpotrivă, se spune că (Kiduşin, 30), „Înclinaţia omului îl înfrânge în fiecare zi şi caută să-l omoare, după cum este spus, ‘păcătosul îl veghează pe cel drept şi caută să-l ucidă’ şi, dacă Creatorul nu l-ar ajuta, el nu ar birui, după cum este scris, ‘Domnul nu-l va lăsa în mâna lui’”.

Ceea ce înseamnă că în primul rând omul trebuie să vadă dacă are puterea de a ajunge să fie capabil să acţioneze cu scopul de a dărui mulţumire Creatorului. Apoi, când a ajuns deja să înțeleagă că nu poate realiza singur acest lucru, el îşi concentrează Tora şi Miţvot într-un singur punct, care este „Lumina din ea îl reformează” și aceasta va fi singura recompensă pe care o dorește de la Tora şi Miţvot. Cu alte cuvinte, recompensa pentru munca lui va fi să-i dea Creatorul această putere numită „puterea de a dărui”.

Există o regulă care spune că atunci când cineva face un efort, adică îşi anulează odihna, îl face pentru că vrea ceva, deoarece ştie că fără muncă nu i se va da și ca atare trebuie să muncească. Din acest motiv, cel care se străduieşte să respecte Tora şi Miţvot cu siguranţă că duce lipsă de ceva şi acesta este motivul pentru care depune eforturi în Tora şi Miţvot, ca să obţină, prin ele, ceea ce-și doreşte.

În consecinţă, el trebuie să fie atent şi să se gândească, înainte de a-şi începe munca de servire a Creatorului, ce dorește, care este recompensa pe care o vrea pentru munca sa. Sau, mai simplu, care este motivul care îl determină să se angajeze în Tora şi Miţvot? Apoi, când determină ce nevoie are, pentru ce trebuie să facă eforturi, omul începe să se gândească foarte mult până când îi este dificil să-și dea seama ce vrea cu adevărat.

Acesta este motivul pentru care mulţi oameni nu pot determina adevăratul scop, atunci când încep să analizeze scopul muncii lor. Din acest motiv, ei spun, „De ce să ne obosim cu analiza”? Într-adevăr, ei muncesc fără niciun scop şi spun, „Muncim pentru lumea următoare”.

Şi ce este lumea următoare? „De ce să ne gândim la asta? Noi credem că este bună şi ne mulțumim cu atât. Când vom primi recompensa lumii următoare, atunci vom şti ce este. De ce să intrăm în cercetări”?

Doar câțiva spun că această chestiune ține de Dvekut (adeziune) cu Creatorul şi, ca să obţină Dvekut, ei trebuie să obţină echivalenţa de formă, care înseamnă „Aşa cum El este milostiv, fii şi tu milostiv”. Şi apoi, el începe să încerce să obţină echivalenţa de formă – toate acţiunile lui să fie pentru a dărui – fiindcă numai atunci restricţia şi ascunderea care există în lume sunt îndepărtate şi omul începe să simtă Kduşa (Sfinţenia).

Dar când începe să atingă nivelul de dăruire în munca sa, vede că este foarte departe de ea, că nu are nicio dorinţă în gând, în cuvânt sau în faptă, care să aibă capacitatea de a susține intenția de dăruire. Apoi, nu ştie ce să facă pentru a obţine puterea de a dărui şi, de fiecare dată când își crește eforturile, vede că toată această chestiune rămâne departe de el. Într-un final, realizează că nu este omeneşte posibil ca el să o atingă vreodată.

În acel moment realizează că numai Creatorul îl poate ajuta, şi atunci el înţelege că trebuie să se angajeze în Tora şi Miţvot pentru a primi recompensă. Şi recompensa pentru munca sa va fi puterea de a dărui pe care i-o va da Creatorul. Aceasta este recompensa la care speră deoarece vrea să obţină Dvekut (alipirea) cu Creatorul, care este echivalenţa de formă, adică dăruirea.

Şi aceasta este singura recompensă la care speră – ca prin sârguinţa sa în Tora şi Miţvot să i se dea ceea ce nu a putut obţine de unul singur şi are nevoie să primească de la altcineva. Este precum munca din lumea fizică: deoarece omul nu poate obţine bani de unul singur, el munceşte şi, în schimb, este plătit în bani. De asemenea, în spiritualitate, ceea ce nu poate obţine singur trebuie să-i fie dat de altcineva iar asta este ceea ce numim noi „recompensă”.

Ca atare, când omul doreşte să obţină calitatea de dăruire fiindcă doreşte să obţină Dvekut (alipirea) cu Creatorul şi nu poate obţine această calitate, ci are nevoie să-i fie dată de Creator, ceea ce vrea să-i fie dat se numeşte „recompensă”. Şi, deoarece există regula că, dacă cineva doreşte o recompensă trebuie să facă efort şi să muncească, el respectă Tora şi Miţvot ca să-i fie dată această recompensă numită „puterea de a dărui” adică, să iasă din iubirea de sine şi să primească dorinţa de a avea puterea să se angajeze numai în iubirea pentru ceilalţi.

Acesta este înţelesul expresiei, „Omul trebuie să se angajeze mereu în Tora şi Miţvot în Lo Lişma (nu pentru numele Ei), căci de la Lo Lişma se ajunge la Lişma (pentru numele Ei) deoarece Lumina din ea îl reformează”. Aşadar, prin munca în Tora şi Miţvot ca să obţină Lişma, el va obţine nivelul de Lişma, dacă mai întâi va munci. De aceea el este recompensat cu Lumina din ea care îl reformează şi se consideră că i s-a dat de Sus puterea de a dărui.

Totuşi, ar trebui să întrebăm, „De ce trebuie el mai întâi să se muncească şi apoi i se dea Lumina Torei? De ce nu i se dă Lumina Torei imediat, pentru a-l reforma instantaneu? De asemenea, de ce să depună eforturi și să trudească pentru nimic şi să piardă timpul în zadar? Nu ar fi fost mai bine dacă i s-ar fi dat Lumina la începutul muncii, adică să fi primit Lumina şi să fi început imediat munca în Lişma”?

Problema este că nu există Lumină fără Kli (vas) iar Kli înseamnă dorinţă. Cu alte cuvinte, când o persoană are o nevoie şi tânjeşte să-şi satisfacă nevoia, aceasta se numeşte „Kli”. Numai atunci, când are un Kli – adică o dorinţă de a primi împlinire - se poate spune că i se dă umplerea şi că este mulţumit cu umplerea ce i-a fost dată, deoarece este ceea ce şi-a dorit cu ardoare. Recompensa este considerată împlinire atunci când dorinţa arzătoare primeşte. Mai mult, importanţa împlinirii depinde de măsura tânjirii. Iar omul se bucură de împlinire pe măsura suferinţei sale.

Din acest motiv, este imposibil să i se dea omului Lumina care să-l reformeze dacă nu are deloc dorinţă pentru ea. Asta fiindcă a-l reforma înseamnă că va pierde puterea iubirii de sine şi va primi puterea iubirii pentru ceilalţi.

Dacă omul nu are dorinţa de a ieşi din iubirea de sine şi i se spune, „Munceşte şi în schimb nu vei avea nicio dorinţă pentru iubirea de sine”, el nu consideră că aceasta ar fi o recompensă. Din contră, crede că pentru munca pe care a făcut-o pentru proprietar, ar fi trebuit să fie recompensat. În schimb, i se dă ceva foarte rău, atât de rău încât va pierde instantaneu toată iubirea de sine. Cine ar fi de acord cu asta?

Din acest motiv, mai întâi trebuie să studieze în Lo Lişma, în acest fel corpul îl va ajuta, deoarece omul este dispus să renunţe la o plăcere mică pentru a obţine o plăcere mare. Dar, prin natura sa, omul este incapabil să-şi imagineze plăcerea dacă nu este bazată pe iubirea de sine. De aceea i se spune că va fi recompensat pentru că se angajează în Tora şi Miţvot. Aceasta nu este o minciună, căci cu siguranţă va fi recompensat. Cu alte cuvinte, i se spune că pentru efortul său în Tora şi Miţvot, el va fi recompensat şi acesta este adevărul, căci cu adevărat va fi recompensat, dar recompensa se va schimba.

De exemplu, un tată îi spune copilului său, „dacă eşti băiat bun, îţi voi cumpăra o maşinuță, o maşină de plastic”. Apoi, tatăl pleacă în străinătate şi se întoarce câţiva ani mai târziu. Băiatul deja a crescut, așa că vine la tatăl său şi-i spune „Tată, înainte să pleci în străinătate, mi-ai promis o maşinuță din plastic”. Aşadar, tatăl se duce şi-i cumpără o maşină adevărată, una cu care poate călători pe distanţe lungi.

Fiul este deja inteligent şi înţelege că acum nu este timpul pentru o maşină de plastic, ci pentru o maşină adevărată. Se poate considera înșelat de tatăl său? Desigur că nu! În schimb acum, băiatul își dă seama că atunci când era copil nu putea să înţeleagă altă formă de recompensă, ci un cadou mărunt.

Și aici se începe tot cu o recompensă măruntă, denumită Lo Lişma, adică aşteaptă să fie recompensat cu ceva lipsit de valoare în comparaţie cu adevărata recompensă pe care o va primi, adică să fie recompensat cu Lişma, care este Kli-ul în care poate primi încântarea şi plăcerea pe care Creatorul doreşte să i le împărtăşească. Acestea sunt adevăratele plăceri.

Prin urmare, când i se spune să lucreze în Lo Lişma, adică să primească o recompensă, este adevărat, adică el va fi recompensat atunci când va avea intenţia de a dărui. Singurul fals este recompensa reală. Când omul este în Lo Lişma, crede că i se va da o altă recompensă deoarece Kli-ul care primeşte este numit „iubire de sine”.

Dar apoi, când omul creşte, începe să înţeleagă că vasele (Kelim) care primesc de fapt recompensa sunt Kelim de dăruire, că tocmai prin aceste Kelim sunt primite încântarea şi plăcerea reală. Atunci, simte că este cel mai fericit om din lume. Iar recompensa pe care dorea să o primească pe când era în Lo Lişma era potrivită doar pentru un copil mic.

Aşadar, când este învăţat să primească recompensă şi plăcere pentru munca în Lo Lişma, aceasta nu se consideră  fi o minciună, fiindcă el nu pierde nimic când recompensa lui este schimbată cu una mai mare. Ar trebui doar să explicăm că Lo Lişma, adică această recompensă, nu este numele adevărat, aşa cum crede el. În schimb recompensa are un alt nume decât a crezut el. Totuşi, o recompensă rămâne o recompensă şi ea rămâne neschimbată, numai numele recompensei se schimbă – de la o recompensă falsă şi imaginară la o recompensă reală.

Din toate cele de mai sus, rezultă că lucrul principal de care are nevoie omul în schimbul muncii sale în Tora şi Miţvot este să-i dea Creatorul vasele de dăruire pe care el nu le poate obţine de unul singur deoarece sunt împotriva naturii. Dar, acesta este un dar de Sus, adică recompensa lui va fi aceea de a aștepta mereu momentul când poate aduce mulţumire Creatorului. Şi fiindcă aceasta este recompensa pe care o aşteaptă, ea se numeşte „recompensa lui”.

Ca să înţelegem cele de mai sus, va trebui să ne uităm în „Prefaţa generală la Pomul Vieţii” (Paragraf 3) unde este scris, „Rădăcina întunericului este în Masach din Kli-ul de Malchut şi rădăcina recompensei este în Lumina Reflectată care iese dintr-un Zivug de Hakaa”.

Acolo el se referă la rădăcina a ceea ce vedem în această lume, adică tot ceea ce vedem în această lume este o ramură care se extinde din rădăcini, de la lumile superioare. El spune acolo, „Rădăcina muncii pe care omul o simte în această lume se extinde din rădăcina Masach-ului din Kli-ul de Malchut”.

Ceea ce înseamnă că acest Kli pe care îl au creaturile este numit „dorinţa de a primi plăcere”, pe care Creatorul a creat-o din cauza dorinţei Lui de a-şi încânta creaturile. Astfel, El a creat în creaturi dorinţa de a primi plăcere. În Sfirot superioare, aceasta se numeşte Malchut.

După aceea, învăţăm că a avut loc Ţimţum (restricţie). Adică omul nu vrea să fie primitor deoarece dorește echivalenţa de formă cu Creatorul; de aceea a fost făcută o regulă în Kduşa (sfinţenie) că nu se primește nimic decât dacă există o intenţie de a dărui.

Acesta este înţelesul corectării Masach (a ecranului). Deoarece vorbim despre luminile superioare, lipsa dorinței de a primi lumina se numeşte „ecran” („Masach”). Este ca atunci când omul aşează o cortină sau un voal atunci când soarele străluceşte prea puternic şi el nu doreşte să primească lumina soarelui, astfel încât soarele să nu intre în casă.

Aşadar, când vorbim despre luminile superioare, deşi Malchut avea o mare dorinţă şi poftă de a primi lumina plăcerii, ea totuşi a renunţat la plăcere și nu a primit-o, deoarece dorea echivalenţa de formă. Asta se numeşte „muncă”, pentru că face ceva împotriva dorinţei ei – se împiedică să primească plăcerea.

La fel în lumea fizică, când omul trebuie să renunţe la o plăcere oarecare, se consideră că face un efort. De exemplu, dacă o persoană se bucură de odihnă şi, dintr-un motiv oarecare, trebuie să renunţe la odihnă şi să facă ceva, asta se numeşte „muncă”.

În plus, el ne arată, atunci când ramura corporală primeşte o recompensă, unde este ea înrădăcinată în lumile superioare. El ne arată că rădăcina recompensei se extinde din Lumina Reflectată – dorinţa de a dărui care iese dintr-un Zivug de Hakaa care a avut loc între lumina superioară şi Masach şi Aviut (grosime) (vezi Studiul celor zece Sfirot, Partea 4, Paragraf 8). El scrie, „Lumina Reflectată care îmbracă iese ca rezultat a două forţe”.

În spiritualitate, Zivug de Hakaa (cuplare prin lovitură) înseamnă că, dacă două lucruri sunt opuse unul faţă de celălalt, ele realizează o lovitură (Hakaa). Înseamnă că, pe de o parte, cineva vrea cu adevărat lucrul acela deoarece vede că asta îi va da o imensă plăcere, dar, pe de altă parte, el se depășește şi nu o primeşte, deoarece vrea echivalenţa de formă.

Într-adevăr, sunt aici două dorinţe: 1) dorinţa de a primi plăcere şi 2) dorinţa de a avea echivalenţă de formă. Şi din acestea două se naşte un lucru nou, denumit „Lumina Reflectată care îmbracă”. Cu această forţă, el poate mai târziu să obţină abundenţa superioară deoarece această Lumină Reflectată este Kli-ul potrivit pentru primirea recompensei.

Cu alte cuvinte, o dată cu acest Kli, el are două lucruri: 1) Primeşte plăcerea care se găseşte în abundenţa superioară venită din gândul creaţiei, acela de a face bine creaturilor Sale. 2) În acelaşi timp, se găseşte în echivalenţă de formă, care este al doilea discernământ pe care îl capătă la primirea abundenţei.

Din toate cele de mai sus, vedem că recompensa este numai Lumina Reflectată, care este puterea de a dărui pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus şi pe care el o numeşte „Lumina Reflectată”, însemnând ceea ce cel de jos îi dă Celui de Sus. Asta înseamnă că abundenţa care a venit iniţial de la Creator este numită „Lumină Directă”, aşa cum este scris, „Dumnezeu a creat omul drept (direct)”. Adică este aşa cum învăţăm, că gândul creaţiei a fost de a face bine creaturilor Lui, pentru ca aceia de jos să primească abundenţa şi asta se numeşte „directă”.

Dar primitorii abundenţei îşi doresc echivalenţa de formă, de aceea avem o corecţie denumită „Lumina Reflectată”. Ca atare, cel care primeşte abundenţa nu o primeşte fiindcă doreşte să se bucure de ea, ci fiindcă doreşte să dăruiască Celui de Sus. Cu alte cuvinte, așa cum Cel de sus doreşte ca primitorul să simtă plăcere, primitorul abundenţei intenţionează să returneze plăcerea dăruitorului, astfel încât Cel de Sus să se bucure de împlinirea din Gândul Său. Prin urmare, rezultă că recompensa este în primul rând Lumina Reflectată, adică puterea de dăruire pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus.

Dar, în continuare trebuie să înţelegem de ce spunem că acest Kli, numit „puterea de a dărui”, este întreaga recompensă. În definitiv „recompensă” implică ceva ce este primit. Spunem, „Lucrez pentru plată”, sau spunem că scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Lui, însemnând că acestea vor primi o recompensă. Iar aici spunem că recompensa este numită „puterea de a dărui”. Şi ce înţelegem? Că recompensa ar trebui să fie aceea că omul este dăruit cu atingerea Divinităţii şi a secretelor Torei, şi tot aşa. Dar de ce spune el că recompensa este în obţinerea puterii de a da, adică, puterea de a dărui? Mai mult, ne spune că aceasta se extinde de la rădăcina superioară și se numește „Lumina Reflectată”.

Este cunoscută legea că vaca vrea să alăpteze mai mult decât vrea viţelul să sugă. Prin urmare, Creatorul doreşte să le dea creaturilor mai mult decât vor ele să primească. Aşadar cine este împiedicat? Trebuie să ne amintim că Ţimţum a apărut doar pentru ca ființele create să fie în echivalenţă de formă. Aceasta este o corectare pentru evitarea pâinii ruşinii care provine din rădăcina noastră, deoarece Creatorul este doar dăruire şi nu primire, fiindcă El nu are nevoi şi nu există niciun fel de primire în El. Aşadar, în conformitate cu legea care există în natura noastră – că fiecare ramură vrea să se asemene cu rădăcina sa – când cel de jos trebuie să facă o acţiune care nu este prezentă în rădăcină, el simte neplăcere.

Prin urmare, pentru a primi abundenţa, care este lumină şi plăcere, omul nu trebuie să facă nimic, deoarece Creatorul vrea să-i dea creaturii mai mult decât vrea creatura să primească. Dar creatura, din cauza ruşinii, nu are niciun Kli (vas) în care să se bucure de plăcerile care i se vor da. Prin urmare, singura recompensă de care are nevoie este Kli-ul denumit „puterea de dăruire”. Aşadar, avem nevoie doar de  Kelim (pluralul de la Kli) şi nu de Lumini, de aceea recompensa este în primul rând puterea de dăruire.

Însă, ca să obţinem Kli-ul, denumit „dorinţa de dăruire”, avem nevoie de o dorinţă, adică, să simţim că avem nevoie de acest Kli. De aceea, trebuie mai întâi să ne angajăm în Tora şi Miţvot în Lo Lişma şi asta este munca noastră – să vedem că tot ceea ce facem este pentru binele propriu, fără nicio intenție de a dărui.

Apoi vedem că avem nevoie de puterea de dăruire şi vrem o recompensă pentru munca noastră – iar Creatorul ne va da această recompensă – dorinţa de a dărui. Şi când vom avea acea putere, vom putea primi încântarea şi plăcerea care este deja disponibilă şi pentru care nu trebuie să muncim deloc,  deoarece ne-o dă Creatorul. Dar, pentru ca omul să se ridice de la un nivel la altul, el trebuie să primească de fiecare dată puterea de a dărui şi apoi nu-i mai lipseşte nimic.