Stați astăzi, voi toţi

Articolul Nr. 19, 1984

Interpreţii întreabă despre cuvintele „Stați astăzi, voi toţi... căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii  şi ofiţerii voştri, fiecare om din Israel”. Încep cu forma de plural „voi” şi se termină cu forma de singular, „fiecare om din Israel”. Autorul cărţii Lumină şi Soare, spune că, folosindu-se forma de plural şi forma de singular, se face referire la iubirea de prieteni. Deşi printre voi sunt „căpetenii, triburi,” etc., totuşi nimeni nu vede în el însuşi un merit mai mare decât în oricare alt om din Israel. În schimb, toţi sunt egali şi nimeni nu se plânge de ceilalți. Din acest motiv, ei sunt trataţi ca atare de Sus şi de aceea, o mare abundenţă este transmisă mai jos.

Conform obiceiului nostru, studiem totul într-un subiect. Rezultă că omul trebuie să-şi asume povara Împărăţiei Cerului, ca un bou la jug și ca un măgar sub greutate, care sunt mintea şi inima. Cu alte cuvinte toată munca omului ar trebui să fie pentru a dărui.

În consecinţă, dacă munceşte pentru a dărui şi nu-şi doreşte nicio recompensă în schimb - ci doar să slujească în munca cea sfântă, fără speranţa că i se va da ceva în plus faţă de ceea ce are - atunci nici nu-și dorește să muncească în plus. Cu alte cuvinte, să capete anumite cunoștințe despre faptul că este pe calea cea dreaptă, este cu siguranţă o cerere justă şi totuşi el renunţă chiar și la ea, pentru că doreşte să meargă cu ochii închişi şi să creadă în Creator. Iar omul face ceea ce poate şi e mulţumit cu partea sa.

Chiar simte că sunt unii oameni care au o oarecare înţelegere cu privire la munca Creatorului, în timp ce el vede că este complet gol. Cu alte cuvinte, de multe ori simte un gust bun în muncă şi uneori simte că este în starea de „căpeteniile voastre”. Altfel spus, simte că acum a atins un nivel de la care este imposibil să mai cadă într-o stare de umilinţă, o stare în care, dacă îşi doreşte să se angajeze în munca lui Dumnezeu, trebuie să facă eforturi mari pentru a-şi obliga corpul.  Atunci, tot ce face este prin constrângere, fiindcă el nu are nicio dorinţă de muncă, iar corpul său doreşte doar să se odihnească, fără să-i pese de nimic.

În schimb, uneori simte că deja a ajuns să ştie cu siguranță că nu este nimic în lume în afara muncii de dăruire și atunci cu siguranţă că găseşte gust bun în muncă. Iar când îşi cercetează stările anterioare, el nu le mai poate înţelege, fiind acum într-o stare de urcare. De aceea, după toate calculele, decide că acum este imposibil ca vreodată să mai sufere vreo cădere.

Dar uneori, după o zi, o oră, sau câteva minute, el cade într-o astfel de stare de umilinţă în care nu poate simţi imediat că a căzut din starea lui înaltă în „adâncul marelui abis”. Doar după o oră sau două vede dintr-odată că a căzut de la cel mai înalt nivel, adică de la certitudinea anterioară că era cel mai puternic  şi că este acum ca oricare om al lui Israel, adică, asemenea unui om oarecare. Apoi, el începe să caute sfat în inima lui: „Ce-ar trebui să fac acum?”, „Cum mă pot ridica la starea de Gadlut (mărire/maturitate) pe care o aveam înainte”?

În acel moment, omul ar trebui să meargă pe calea adevărului – să zică, „Starea mea actuală fiind de umilinţă cumplită, înseamnă că am fost anume aruncat afară de Sus, ca să ştiu dacă vreau într-adevăr să fac munca sfântă de dăruire, sau dacă doresc să fiu servitorul lui Dumnezeu fiindcă găsesc că este mai rentabil decât să fac alte lucruri”.

Apoi, dacă poate spune, „acum vreau să muncesc pentru a dărui şi nu vreau să fac munca sfântă pentru a primi o recompensă pentru ea, în schimb, mă mulțumesc să fac munca sfântă ca orice om din Israel, adică prin rugăciune sau prin porțiunea zilnică și nu am timp să mă gândesc cu ce intenţie studiez sau mă rog, ci pur şi simplu voi observa acţiunea fără nicio intenţie specială”, în acel moment, el reintră în munca sfântă pentru că acum vrea să fie servitorul Domnului fără nicio precondiţie.

Acesta este înțelesul a ceea ce a fost scris, „Astăzi stați, voi toţi”: se referă la toate prin câte ai trecut, la toate stările pe care le-ai trăit – fie stări de Gadlut, fie stări inferioare față de Gadlut, care au fost considerate intermediare şi tot aşa. Tu iei toate aceste detalii şi nu compari un nivel cu altul, pentru că ţie nu-ţi pasă de nicio recompensă ci numai să faci voia Creatorului. El ne-a poruncit să observăm Miţvot (poruncile) şi să studiem Tora şi asta este ceea ce facem, la fel ca orice om obişnuit din Israel. Cu alte cuvinte, starea în care se află omul acum, e la fel de importantă pentru el ca aceea când a crezut că este în Gadlut. Atunci, „Domnul Dumnezeul tău face legământ cu tine astăzi”.

Înseamnă că atunci Creatorul face cu el un legământ. Cu alte cuvinte, tocmai în momentul în care omul acceptă munca Lui fără nicio condiţie şi e de acord să facă munca sfântă fără nicio recompensă, ceea ce se numeşte „predare necondiţionată”, acesta este momentul când Creatorul face legământ cu el.

Baal HaSulam ne-a explicat chestiunea încheierii unui legământ: Când doi oameni văd că se iubesc unul pe altul, fac un legământ pentru ca iubirea lor să dureze pe vecie. Şi el a întrebat, „Dacă se iubesc şi înţeleg că această iubire nu-i va părăsi, pentru ce acest legământ? Adică, de ce fac acest legământ, cu ce scop? Altfel spus, ce câştigă prin încheierea unui legământ? Este doar un ritual sau este pentru vreun profit?

El a spus că motivul facerii legământului este acela că acum ei înţeleg că este în interesul fiecăruia să se iubească unul pe celălalt pentru motivele pe care le văd acum – că fiecare îl simte pe celălalt şi îi pasă numai ca aceluia să-i fie bine – aşa că fac un legământ. Şi, fiindcă acum nu are nicio plângere împotriva prietenului său, altfel nu ar face legământul, ei îşi spun unul altuia „este avantajos pentru noi să facem un legământ o dată pentru totdeauna”. Cu alte cuvinte, dacă va mai fi vreodată o situaţie în care unul are nemulţumiri faţă de celălalt, amândoi îşi vor aminti de legământul pe care l-au făcut atunci când iubirea s-a revelat între ei.

La fel, chiar dacă în mod normal nu mai simt iubirea, aşa cum au făcut-o atunci, ei îşi vor aduce aminte totuși de vechea iubire şi nu vor ține cont de starea actuală. În schimb, ei vor reîncepe să facă lucruri unul pentru altul. Acesta este avantajul legământului. Astfel, chiar şi când iubirea care era între ei şi-a pierdut intensitatea, pentru că au făcut legământ, ei au puterea să trezească lumina iubirii pe care o aveau mai înainte. În acest fel, ei infuzează din nou această lumină în viitorul lor.

Rezultă că facerea unui legământ este pentru viitor. Este ca un contract pe care ei îl semnează şi pe care nu vor putea să-l regrete atunci când vor vedea că legăturile dintre ei nu mai sunt aşa cum erau, că această iubire le-a dat o mare plăcere când îşi făceau bine unul altuia, dar acum, fiindcă iubirea s-a degradat, ei sunt neputincioşi şi niciunul nu mai poate face nimic pentru celălalt.

Dar dacă îşi doresc să facă ceva pentru prietenii lor, ei trebuie să ia în considerare că au încheiat un legământ mai înainte şi de aici ei vor trebui să reconstruiască iubirea. Este ca atunci când un om semnează un contract cu prietenul lui, iar contractul îi uneşte în aşa fel încât nu se mai pot despărţi.

Rezultă că „Astăzi stați, voi toţi”. Cu alte cuvinte, el se gândeşte la detalii, „Căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii voştri şi ofiţerii voştri, fiecare om din Israel”. Adică toate gradele înalte pe care le-a avut sunt considerate pentru el o stare de „fiecare om din Israel” iar el îşi asumă acea stare ca atunci când se afla într-o stare pe care o considera bună. El spune, „acum îmi fac partea şi sunt de acord să-mi dea  Creatorul ce vrea El, fără să am nicio critică”. Atunci el este recompensat și face un legământ. Altfel spus, conexiunea rămâne permanent, deoarece Creatorul a făcut un legământ cu el pentru eternitate.

Conform celor spuse mai sus, ar trebui să interpretăm versetul, „Lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, ca să putem realiza toate cuvintele acestei legi”. Va trebui ca noi să înţelegem ce vine să ne spună acest verset. Nu putem spune că vine să ne spună că noi nu ştim ce este ascuns şi numai Creatorul ştie. Nu putem spune asta, fiindcă noi vedem, fără îndoială, că nu cunoaștem ce ne este ascuns. Și atunci, ce ne spune acest verset?

Se știe că există lucruri ascunse și lucruri revelate. Înseamnă că partea activă a ceea ce facem are loc atunci când putem vedea dacă facem sau nu acel lucru. Iar dacă corpul nu vrea să facă acea Miţva (poruncă), există o tactică – omul se poate forţa, adică se obligă să facă acea Mițva împotriva dorinţei lui. În concluzie, constrângerea este relevantă în cazul lucrurilor revelate.

Partea ascunsă este intenţia din Miţva. Pe aceasta, omul nu o poate vedea, ce intenție are o altă persoană în timpul acțiunii. La fel și în ceea ce-l privește pe el, pe cel care acţionează. Nici despre el nu poate şti, dacă nu cumva se minte singur în timpul acțiunii și consideră că nu are alt scop şi că este complet dedicat Creatorului. Dar despre acţiunea denumită „partea revelată” este irelevant să spunem că omul se minte singur, crezând că poartă Tefilin [filacterii], când de fapt nu este Tefilin. Similar, o femeie nu se poate minţi singură că aprinde lumânările de Şabat, când de fapt nu le aprinde.

Dar în ceea ce privește intenţia, se poate spune că omul se minte singur. El crede că lucrează în Lişma (pentru numele Ei), când de fapt este complet în Lo Lişma (nu pentru numele Ei). De asemenea nu poate exista constrângere, pentru că omul nu poate să-şi constrângă gândul să gândească ceea ce vrea el. Față de lucrurile care aparţin emoţiei sau cunoaşterii, omul este neputincios. Nu îşi poate forţa mintea să înţeleagă într-un mod diferit faţă de cum o face și nici nu se poate forța să se simtă diferit faţă de cum se simte.

Acum putem înţelege chestiunea de mai sus și anume că tot ce ne rămâne nouă este partea practică. Aceasta este numită „Lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, ca să putem realiza toate cuvintele acestei legi”. Ni se porunceşte să facem acţiunea sau, ceea ce ni s-a poruncit să facem este fapta, chiar şi în mod forţat.

Dar în ceea ce privește intenția, denumită „partea ascunsă”,  omul nici nu o cunoaște și nici nu o stăpânește. Și atunci, ce ar trebui să facem noi ca să respectăm şi partea ascunsă? Aici tot ce poate face omul este să verifice, adică să se autoexamineze, să vadă dacă într-adevăr face totul pentru a dărui sau corpul se opune scopului de a dărui. În conformitate cu ceea ce simte, că este departe, vede că nu poate face nimic singur, fiindcă indiferent ce ar plănui să facă, toate sfaturile pentru a fi în stare să aibă intenția de dăruire nu-l ajută.

Despre asta vine să ne spună versetul, că această chestiune de Lişma, denumită „partea ascunsă” îi aparţine Domnului Dumnezeul nostru. Cu alte cuvinte, numai Creatorul îl poate ajuta, fiindcă nu există nicio posibilitate ca el însuşi să o poată realiza. Aceasta nu stă în puterea omului, deoarece este mai presus de natură. De aceea versetul spune, „Lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeul nostru”, fiindcă aceasta îi aparţine Lui, iar Creatorul va trebui să ne dea această forţă denumită de „dăruire”.

De aceea înţelepţii noştri au spus (Kiduşin 30), „Înclinaţia omului îl copleșește în fiecare zi şi caută să-l omoare, aşa cum este spus ‘Cel păcătos îl pândeşte pe cel drept, şi caută să-l nimicească’, şi dacă 'Creatorul nu îl ajută, el nu îl va putea birui', aşa cum este scris: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui’”.

A căuta să-l nimicească înseamnă că înclinația doreşte ca omul să facă totul pentru a primi, ceea ce înseamnă că este separat de Viaţa Vieţilor. În mod natural, omul rămâne un animal. De aceea înţelepţii noştri au spus, „Păcătoşii sunt consideraţi morţi în timpul vieții lor”. Rezultă că se consideră a fi „mort”, atunci când intenţia lui este de primire. Aceasta este separarea. A fi răsplătit cu Dvekut (adeziune), înseamnă să i se acorde puterea de a dărui, iar pentru a avea un asemenea lucru, doar Creatorul i-l poate da, nefiind în puterea omului să-l obţină.

De aceea înţelepţii noştri au spus, “înclinaţia omului îl biruiește în fiecare zi şi caută să-l nimicească şi dacă Creatorul nu îl ajută, el nu o va putea birui, aşa cum este spus: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui’”. Din ceea ce am explicat, putem înţelege versetul, „Secretul aparţine Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparțin nouă şi fiilor noştri”.

Astfel, noi trebuie să facem numai acţiunea iar partea ascunsă este făcută de Creator.

În același timp, există ceva ce putem face în privința părții ascunse, astfel încât Creatorul să ne dea această parte ascunsă. Acest lucru urmează regula că totul are nevoie de trezire de jos. Există legea că nu este lumină fără Kli (vas), adică nu este împlinire fără lipsă. Nu poţi să insera ceva decât dacă există un spaţiu gol, atunci poţi pune în el ce dorești. Dar dacă nu este nicio cavitate, niciun spaţiu gol, cum putem să inserăm ceva?

De aceea, mai întâi trebuie să constatăm că nu avem vasul de dăruire numit „dorinţa de a dărui” şi că aceasta este lumina noastră. Aşa cum am explicat în articolele anterioare, principala noastră răsplată este să obţinem dorinţa de dăruire numită „Lumina Reflectată”, aşa cum s-a spus, „Întreaga răsplată la care sperăm este Lumina Reflectată” (Prefaţa generală la Pomul Vieţii).

De aceea, dacă dorinţa de dăruire este denumită „Lumină”, atunci această lipsă, în care omul vede că nu are puterea de a dărui, este denumită Kli. El simte că este ceva ce-i lipsește, adică vede ce are de pierdut din cauză că nu are această putere numită „puterea de a dărui”. Ca atare, în conformitate cu senzația sa, în el se construiește o lipsă. Ea se numeşte Kli şi „spațiu gol” pentru că aici - unde-i lipseşte puterea de a dărui - este loc pentru ca această satisfacție să poată intra.  Acest lucru se numește „venirea Luminii în Kli”.

Totuşi noi trebuie să ştim că pentru a primi acest Kli este nevoie de multă muncă. Avem Kelim (pluralul pentru Kli), numite „deficiențe, lipsuri” pe care dorim să le umplem. Ele se numesc „Kelim (vase) ale iubirii de sine”, însemnând că dorim să primim împlinire. Acestea sunt Kelim foarte importante, deoarece vin din partea Creatorului care le-a creat prin „existenţă din absenţă”, pentru că El doreşte să facă bine creaturilor Sale, adică doreşte să le dăruiască împlinire. Dar cum se poate dărui împlinirea, atunci când nu există niciun loc gol în care ea să fie pusă? Din acest motiv, El a creat aceste vase (Kelim), prin existenţă din absenţă, pentru a plasa în ele plăcerea şi încântarea. Rezultă că aceasta este esenţa vasului (Kli) pe care l-a creat Creatorul.

Dar, deoarece acest Kli este numit „dorinţă de primire”, acesta a vrut să aibă echivalenţă de formă cu Creatorul, numită „Dvekut (adeziune) cu Creatorul”. De aceea, acest Kli nu a mai putut să fie un Kli de primire a abundenţei superioare. Acum este nevoie de un nou Kli pentru primire, care se îmbracă în fostul Kli şi numai prin amândouă – prin îmbrăcarea dorinţei de dăruire în interiorul dorinţei de primire – acest Kli va fi adecvat pentru primire.

Kli-ul precedent, numit „dorinţa de primire” a venit de la Emanator. Cel de jos nu are nicio contribuție la munca dorinţei de primire, fiindcă totul vine de la Emanator. La fel, al doilea Kli, numit „dorinţa de a dărui”, vine şi el numai de la Emanator, iar cel de jos nu poate adăuga nimic, ca şi în cazul primului Kli, numit „dorinţă de primire”.

Însă diferenţa este că pentru vasul de dăruire trebuie să existe mai întâi o cerere de la cel de jos, care Îl caută pe Creator ca să-i dea un Kli nou. În cazul primului Kli nu a avut-o deoarece acesta i-a fost dat fără nicio trezire din partea celui de jos.