Vino la Faraon - 2

 Articolul Nr. 13, 1986

Zohar-ul întreabă, „Este scris, ‘Vino la Faraon,’ dar ar fi  trebuit să spună, ‘Du-te la Faraon’, etc. Deoarece Creatorul a văzut că lui Moise îi era frică iar ceilalţi emisari numiţi nu s-au putut apropia de el, Creatorul a spus, ‘Iată, sunt împotriva ta, Faraon, rege al Egiptului, mare monstru care stai în mijlocul Nilurilor tale’. Creatorul, și nimeni altcineva, a trebuit să poarte război împotriva lui, aşa cum este scris, ‘Eu sunt Domnul’, explicat de ei, ‘Eu și nu un un mesager’”. Acestea au fost cuvintele sale (la începutul porţiunii, Bo (Vino)).

Diferenţa dintre „vino” şi „du-te” este că „vino” înseamnă că vom merge împreună, așa cum îi spune cineva prietenului său, „Vino”.

Ar trebui să înţelegem aceasta deoarece Zohar-ul întreabă de ce a trebuit să se ducă Creatorul cu Moise. Este aşa deoarece Moise singur nu ar fi putut să se lupte cu el, ci numai Creatorul Însuşi şi nimeni altul. Atunci de ce a mai fost nevoie ca Moise să meargă cu Creatorul? În definitiv, se spune, „Eu şi nu un mesager”. Ca atare, ce rost are să se ducă Creatorul la Faraon, care este numit „marele monstru”, împreună cu Moise? Ar fi putut merge la Faraon fără Moise.

Trebuie să mai înţelegem şi ce au spus înţelepţii noştri (Kiduşin (Căsătorie) 30b) „Riş Lakiş a spus, ‘Înclinaţia omului îl biruieşte în fiecare zi şi caută să-l omoare, după cum se spune, ‘Cel rău îl urmărește pe cel bun’, şi dacă Creatorul nu l-ar ajuta, el nu l-ar birui, aşa cum este spus, ‘Domnul nu-l va lăsa în mâna lui’”.

Aici, de asemenea,  se ridică întrebarea, „Dacă o persoană nu poate răzbi de una singură şi are nevoie de ajutorul Creatorului, de ce este nevoie de această dublare”? Cu alte cuvinte, fie îi dă Creatorul putere ca să răzbească singur, fie Creatorul va face totul. De ce este nevoie de două forţe aici, aceea a omului şi ulterior de forța Creatorului? Este ca şi cum numai amândouă împreună pot învinge răul și o singură forţă este insuficientă.

Se ştie că perfecţiunea omului este în aceea că trebuie să atingă scopul creaţiei, să obţină scopul pentru care a fost creată lumea, numit „a face bine creaţiilor Sale”. Cu alte cuvinte, creaturile trebuie să ajungă să primească plăcerea şi încântarea cu care El s-a gândit să le delecteze.

Înainte de asta, creaţia nu este considerată o creaţie pe măsura Creatorului, deoarece este ştiut că de la Operatorul perfect ar trebui să apară operaţiuni perfecte. Asta înseamnă că toţi ar trebui să simtă frumuseţea creaţiei, să poată slăvi şi să glorifice creaţia, că toţi Îl vor putea glorifica şi-I vor mulţumi Creatorului pentru creaţia pe care a creat-o şi că toţi vor putea spune, „Binecuvântat este Cel care a spus ‘Să fie lumea’”. Cu alte cuvinte, toţi ar trebui să-L binecuvânteze pe Creator, pentru că a creat o lume bună plină de plăceri, unde toţi sunt fericiţi şi bucuroşi din mulțumirea pe care o simt din toate plăcerile pe care le trăiesc în lume.

Dar când cineva începe să examineze dacă este cu adevărat satisfăcut de viaţa sa şi câtă satisfacție extrage din el şi din mediul său, el vede opusul – toţi suferă, se chinuie şi fiecare om suferă în felul lui. Dar ar trebui să spună, „Binecuvântat fie Cel care a spus, ‘Să fie lumea’”, așa încât vede că o spune numai superficial.

Totuşi, se ştie că încântarea şi plăcerea nu pot apărea în lume înainte ca lumea să aibă Kelim (vase) de dăruire, deoarece vasele noastre de primire sunt încă contaminate de primirea pentru sine, care este foarte restricţionată şi ne separă de Creator (adică a existat prima restricţie peste vasele de primire, astfel încât abundenţa să nu strălucească acolo; vezi în „Introducere la Cartea Zohar”, p 138).

Obţinerea vaselor de dăruire este punctul în care încep disputele şi războaiele, deoarece acest lucru este împotriva naturii noastre. Şi acesta este motivul pentru care ne-au fost date Tora şi Miţvot, ca să obţinem nivelul de dăruire, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Am creat înclinaţia rea; am creat condimentul Torei” (Kiduşin 30).

De asemenea, ne-a fost dată Miţva (porunca, fapta bună) „Iubeşte-ţi prietenul ca pe tine însuţi” şi Rabi Akiva a spus, „Aceasta este marea regulă a Torei” (Bereşit Raba, Par. 24). Cu alte cuvinte, lucrând la iubirea de prieteni, persoana se obişnuieşte să iasă din iubirea de sine şi să obţină iubirea pentru ceilalţi.

Însă trebuie să înţelegem ce vedem în fața noastră şi anume, că există oameni care se implică în iubirea de prieteni şi totuşi nu se apropie niciun centimetru de iubirea de Creator, astfel încât să poată munci în Tora şi Miţvot din iubire pentru Creator. Ceea ce înseamnă că ei spun că de fapt avansează puţin în iubirea de prieteni, dar nu văd niciun progres în iubirea pentru Creator. Totuşi, trebuie să ştim că și în iubirea de prieteni există grade, adică trebuie să contemplăm obligaţia de a ne iubi prietenii.

O putem compara cu o clădire cu două etaje, inclusiv parterul. Regele este la etajul al doilea, şi celui care vrea să ajungă la Rege – care are ca singur scop să vorbească cu Regele faţă în faţă – i se spune că mai întâi trebuie să urce la primul etaj, deoarece este imposibil să urce la al doilea, fără ca mai întâi să urce la primul.

Cu siguranţă, toată lumea înţelege că este aşa. Totuşi, există un motiv pentru care mai întâi trebuie să urce la primul etaj – şi acesta poartă numele de „corectări”. Cu alte cuvinte, urcând la primul etaj, omul poate învăţa cum să se adreseze Regelui faţă în faţă şi va putea să ceară de la Rege să-i îndeplinească dorința. 

Cel care aude că mai întâi trebuie să urce la primul etaj şi ulterior la al doilea, înţelege asta foarte bine. Dar deoarece singura sa dorinţă este să vadă faţa Regelui şi nu-i pasă de nimic altceva, sfatul primit – că trebuie să urce la primul etaj – devine o povară şi o trudă pentru el.

Totuşi, nu are de ales, aşa că se urcă la primul nivel. Nu este interesat să vadă ce este acolo, deşi a auzit că acest nivel este locul unde învaţă cum să vorbească cu Regele. Dar nu acordă nicio atenţie acestui lucru, căci acesta nu este scopul său. Scopul său este Regele și nu ce poate învăţa la primul nivel. Scopul său nu este studiul, ci să vadă faţa Regelui. De ce să piardă timpul cu fleacuri, când totul este fără valoare în comparaţie cu Regele. Aşadar, de ce-ar fi interesat de ceea ce se predă la primul nivel?

Prin urmare, când urcă la primul nivel, nu are nicio dorinţă să stea acolo. În schimb, vrea să urce rapid la al doilea, la Regele Însuși, căci asta e tot ceea ce vrea. Cu toate acestea i se spune, „fără să cunoşti regulile care se respectă la primul etaj, cu siguranţă că vei păta onoarea Regelui. Din acest motiv, nu poţi spera să fii capabil să urci la al doilea etaj, înainte de a învăța tot ceea ce este de învăţat la primul etaj”.

La fel este cu iubirea pentru prieteni, noi am auzit că este imposibil să fii recompensat cu iubirea pentru Creator înainte de a fi recompensat cu iubirea pentru prieteni, aşa cum a spus Rabi Akiva, „'Iubeşte-ţi prietenul ca pe tine însuţi' este marea regulă a Torei”. Prin urmare, în timp ce se angajează în iubirea pentru prieteni, nu consideră că aceasta este valoroasă, ci, de prisos.

El o respectă deoarece nu are de ales, dar se gândește mereu la momentul când „Voi fi recompensat cu iubirea de Creator şi voi putea să scap de iubirea pentru prieteni. Această muncă este apăsătoare pentru mine deoarece abia dacă pot să-i suport pe prietenii mei, pentru că văd că au trăsături diferite de ale mele, şi nu am nimic în comun cu ei. Dar nu am de ales, deoarece mi s-a spus că fără iubirea pentru prieteni, nu voi fi capabil să obţin iubirea pentru Creator. Aşadar stau cu ei împotriva dorinţei mele".

„Totuşi, mă pot întreba, ‘Ce obţin eu de la prieteni’? Numai un singur lucru: Mă corectez torturându-mă, stând cu ei şi tolerându-le discuţiile, care îmi displac şi care sunt împotriva naturii mele. Dar ce pot face? Mi s-a spus că trebuie să sufăr în lumea asta, aşa că o fac: stau şi aştept momentul în care pot fugi de ei, ca să evit să le văd josnicia”.

Rezultă că el nu ia de la prieteni remediul denumit „iubirea de ceilalți,” ci stă doar pentru că i s-a spus că nu are de ales, căci altfel nu va obţine iubirea pentru Creator. Acesta este motivul pentru care se angajează în iubirea pentru prieteni şi ține toate responsabilităţile la care aceştia îl obligă. Dar ceea ce ar trebui să înveţe de la ei este la mare depărtare de el.

Aceasta înseamnă că nu iese din iubirea de sine şi nu ajunge la iubirea pentru ceilalţi. El respectă iubirea de prieteni, nu din iubire, ci din frică deoarece nu-i este permis să intre în iubirea pentru Creator înainte de a intra în iubirea pentru prieteni. Ca rezultat, îi este teamă să nu respecte iubirea de prieteni deoarece altfel nu va fi acceptat în iubirea de Creator.

Este similar cu alegoria despre interdicţia de a ajunge la etajul al doilea unde stă Regele, până nu urcă la primul nivel. Ideea este ca omul să învețe regulile prin care să respecte onoarea regelui, astfel încât ar părea rezonabil ca el să fie bucuros să se ducă la primul etaj, fiindcă acum învaţă cum să fie atent la onoarea Regelui.

Acest lucru îi prinde bine deoarece apoi, când intră în palatul Regelui, nu va păta onoarea acestuia. Şi de aceea, cât timp ce este la primul etaj, el este atent la toate regulile care se aplică acolo şi se obişnuieşte cu ele, deoarece doreşte să intre la Rege, să-I dăruiască acestuia şi să nu fie deloc dispreţuitor față de onoarea Sa.

Asta se referă numai la cel care vrea să vină în faţa Regelui, pentru a-L mulţumi. Dar cel care vrea să vină în faţa Regelui pentru a primi pentru sine, consideră ceea ce se află la primul etaj ca fiind de prisos. Nu prezintă niciun interes pentru el. El urcă la primul etaj numai pentru că îi este frică, deoarece ştie că nu i se va permite să urce la etajul al doilea înainte de a urca la primul, dar nu simte nicio nevoie să studieze legile care sunt predate acolo – cum să eviţi să murdărești onoarea Regelui – deoarece singurul motiv pentru care vrea să vină în faţa Lui este scopul iubirii de sine.

De aceea, ar trebui să ştim că ne-a fost dată iubirea de prieteni ca să învăţăm cum să evităm să pătăm onoarea Regelui. Cu alte cuvinte, dacă are și alte dorinţe, în afară de a aduce mulţumire Regelui, desigur că el va păta onoarea Regelui, ceea ce se numeşte „A transmite Kduşa (sfinţenia) la cele externe”. De aceea, nu ar trebui să subestimăm importanţa muncii în iubirea de prieteni, căci astfel omul va învăţa cum să iasă din iubirea de sine, ca să intre pe calea iubirii de ceilalţi. Şi când încheie munca în iubirea de prieteni, va putea fi recompensat cu iubirea de Creator.

Ar trebui să ştim că este o virtute să-ţi iubeşti prietenii: nu te poţi amăgi spunând că-ţi iubeşti prietenii, dacă de fapt nu-i iubeşti. Aici el poate examina dacă are cu adevărat iubire de prieteni sau nu. Dar în cazul iubirii de Creator, nu se poate examina să vadă dacă intenţia sa este iubirea pentru Creator, însemnând că vrea să-i dăruiască acestuia, sau dorinţa lui este de a primi pentru a primi.

Cu toate acestea, ar trebui să ştim că după toate corectările care îi sunt date omului să le facă fără ajutorul Creatorului, el nu va face niciun progres în munca de a dărui. Şi ne întrebăm, „De ce ar face cineva anumite lucruri pentru ca mai târziu să fie recompensat cu ajutorul Creatorului? În definitiv, Creatorul poate ajuta chiar şi fără munca celor de jos și oricum munca omului nu-l ajută deloc să progreseze în lucrare”.

Totuşi, dacă nu începe să muncească, nu ştie că nu poate triumfa asupra înclinaţiei. Dar când persoana începe să înainteze în munca Creatorului şi face ceea ce poate, Îi poate oferi Creatorului o rugăciune adevărată de a-l ajuta. 

Dar de ce ar vrea Creatorul ca el să-i ofere o rugăciune adevărată? Cu oamenii din carne și sânge, poţi spune că omul vrea să i se adreseze o rugăciune autentică, pentru că atunci când cineva îl roagă cinstit ceva pe prietenul său, este plin de recunoștință adevărată. Pentru omul care aleargă după onoruri, această recunoștință pe care i-o oferă este ca și cum prietenul s-ar umili în fața sa, iar acest lucru îi face plăcere.

Cât despre Creator, are El nevoie de respectul oamenilor? Aşadar, de ce ar vrea Creatorul ca o persoană să facă o rugăciune din inimă?

Se ştie că nu există lumină fără Kli. Este imposibil pentru cineva să dea ceva foarte important, dacă celălalt nu are nicio dorinţă, pentru că atunci va desconsidera și va arunca ceea ce primeşte. Şi lucrul se va pierde pentru că, ceea ce dă importanţă unui lucru, este potrivirea cu nevoia simţită. În funcție de cât de important este darul, el va avea grijă să nu-l piardă, pentru că altfel totul se va duce la Klipot.

Aceasta se numeşte „a alăpta Klipot”, adică totul se duce la vasele de primire, care iau sub autoritatea lor tot ceea ce o persoană disprețuiește din Kduşa. De aici ştim de ce este necesar ca omul să înceapă munca. Dar de ce nu-i dă Creatorul puterea să termine munca singur, fără ajutorul Lui?

Se ştie cum interpretează Zohar-ul ceea ce au spus înţelepţii noştri, „Cel care vine să fie purificat, este ajutat”. Întrebarea este, „Cu ce?” Şi se spune „Cu un suflet sfânt”, adică primeşte o iluminare de sus care este numită Neşama (suflet), adică „atingerea Divinităţii”, ceea ce înseamnă că este inclus în gândul creaţiei de a face bine creaturilor Sale.

Rezultă că având un Kli şi o dorinţă pentru vasele de dăruire, omul primeşte lumina denumită Neşama. Aşadar, ambele sunt necesare. Cu alte cuvinte, el ar trebui să înceapă şi astfel va primi un Kli. Şi fiind incapabil să termine, strigă după ajutorul Creatorului şi apoi primeşte lumina.

Acum putem înţelege ceea ce este scris, „Vino la Faraon, căci i-am împietrit inima, şi lui și slujitorilor lui, ca să-Mi pot arăta semnele în interiorul lui”.

Se ridică întrebarea „De ce a împietrit Creatorul inima Faraonului”? Textul răspunde „Ca să-Mi pot arăta semnele în mijlocul lor”. Iar interpretarea este, „De ce i-a împietrit Creatorul inima omului, încât acesta nu poate câştiga războiul împotriva înclinaţiei de unul singur”?

Răspunsul este, pentru ca omul să strige la Creator şi prin aceasta să dobândească  un Kli. Şi apoi Creatorul va putea să pună literele Torei înăuntrul lui, înăuntrul Kliului. Acesta este sufletul pe care Creatorul i-l dă ca ajutor.

Astfel se consideră că, „Tora şi Creatorul sunt una”. „Semnele Mele” se referă la literele Torei, ca în numele Creatorului. Aceasta este „a face bine creaţiilor Sale”, care este gândul creaţiei, de a face bine creaţiilor Sale. El vine la o persoană doar atunci când are un Kli, iar acest Kli vine din îngreunarea inimii, pentru că atunci există un loc de unde poate striga la Creator pentru ajutor şi El îl ajută cu un suflet sfânt.

Acum putem înţelege sensul cuvintelor „Vino la Faraon”, adică amândoi, împreună. Cu alte cuvinte, omul trebuie să înceapă şi apoi să vadă că nu poate învinge, acest lucru este vizibil în frica lui Moise de a se apropia de el. Şi apoi Creatorul a spus, „Iată, sunt împotriva ta, Faraon”, adică atunci vine ajutorul din partea Creatorului. Şi cu ce? Cu un suflet sfânt, aşa cum e scris în Zohar.

Rezultă că împietrirea inimii din cuvintele „Căci i-am împietrit inima,” a urmărit să facă un loc pentru rugăciune. Şi această rugăciune nu este ca în cazul omului din carne și sânge care vrea respect, să i se ceară ca să fie respectat. Dimpotrivă, scopul rugăciunii este pentru ca el să aibă un Kli, nevoia de a primi ajutor de la Creator, căci nu există lumină fără Kli. Şi când omul vede că nu se poate ajuta singur în niciun fel, atunci are nevoie de ajutorul Creatorului.

Acesta este înţelesul a ceea ce au spus înţelepţii noştri, „Creatorul doreşte cu înfocare rugăciunea celui drept”. Aici, de asemenea, apare întrebarea, „Dar are nevoie Creatorul de capitularea omului, ca acesta să îi ceară Lui”? Totuşi, deoarece dorinţa Lui este de a face bine creaţiilor Sale - însă nu poate exista lumină fără vas - El doreşte cu ardoare rugăciunea celor drepți, căci în acest fel ei îşi descoperă Kelim (vasele) în care El le poate dărui. Rezultă că, atunci când o persoană vede că nu poate birui răul din sine, acesta este cu adevărat momentul potrivit pentru a cere ajutorul Creatorului.

Acum putem înţelege ce a spus Creatorul (Exodul 6), „Şi te voi lua la Mine ca popor, şi îţi voi fi ţie Dumnezeu; şi vei ştii că sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos de sub povara egiptenilor”.

În Masechet Brachot (38a) înţelepţii noştri au scris astfel despre acest lucru, „’Cine te-a scos de sub povara egiptenilor?’ Înţelepţii ... Aşa a spus Creatorul către Israel: ‘Când te voi scoate de acolo, voi face pentru tine ceva ca să-ţi arăt că Eu sunt cel care te-a scos din Egipt, aşa cum este scris, ‘Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a eliberat’”.

Ceea ce înseamnă că nu este suficient că El a scos poporul lui Israel din Egipt, că au fost eliberaţi din chinurile pe care le-au suferit acolo. Când vorbim despre munca Creatorului, apare întrebarea, „Nu a fost suficient acest lucru”? Acum au fost eliberaţi din sclavia exilului, după ce nu L-au putut servi pe Creator din cauza conducerii Faraonului şi tot ceea ce au construit pentru ei, orice poziţie în muncă, a fost cu totul înghiţită de pământ, aşa cum au spus înţelepţii noştri (Sutah p 11), „Pithom şi Ramses. Rav şi Şmuel, unul a spus că numele ei era Pithom. Dar de ce era numele ei Ramses? Deoarece capul ei Mitroses (se sfărâmă) primul”. RAŞI interpretează, „Când construiau ceva, ea se sfărâma și cădea. Ei reconstruiau, și iar cădea. Iar celălalt a spus, ‘Numele ei este Ramses, şi de ce era numele ei Pithom? Este aşa deoarece, în primul rând, a fost înghiţită de Pi Tehom (gura abisului)’”.

Vedem prin urmare că nu este nicio dispută între Rav şi Şmuel cu privire la fapte, ci numai cu privire la interpretare. Faptele erau acelea că tot ceea ce ei construiau, cădea. Asta înseamnă că de fiecare dată când construiau pentru ei înşişi o structură în muncă, egiptenii veneau - adică gândurile străine ale egiptenilor - şi le ruinau toată munca. Cu alte cuvinte, toată munca pe care au făcut-o cu toate eforturile lor de a birui şi de a servi în munca sfinţeniei, a fost înghiţită de pământ.

Astfel, în fiecare zi trebuiau să o ia de la capăt şi li se părea că era ca și cum nu s-ar fi angajat în munca sfântă. Mai mult, de fiecare dată când se gândeau să înainteze, vedeau, nu numai că nu progresează, dar chiar că regresează, căci întrebări noi de genul „cine” şi „ce” ieşeau la suprafaţă în minţile lor.

Ca atare, ar trebui să înţelegem acest exod din Egipt prin faptul că ei, într-un final, au avut capacitatea de a servi Creatorul fără gândurile străine ale egiptenilor. Aşadar, ce vor să ne transmită cuvintele „Şi veţi şti”? Că trebuie să ştim că acela care i-a eliberat din ţara Egiptului este Creatorul. Şi ar mai trebui să ne întrebăm, deoarece am început o examinare a sclaviei din Egipt, când erau munciţi în muncă grea şi au fost eliberaţi de ea, ce altceva le-a mai lipsit?

Dar ce este munca grea? Înţelepţii noştri au explicat versul, „Toate muncile lor, pe care ei îi obligau să le facă cu rigurozitate” (Sutah 11b). „Rabi Şmuel Bar Nahmany a spus, ‘Rabi Yonatan a spus, „Ei au înlocuit munca bărbaților cu munca femeilor şi munca femeilor cu munca bărbaților. Şi egiptenii i-au făcut pe copiii lui Israel să servească Ba-Parech (cu rigurozitate)”. Rabi Elazar spune, Be Pe Rach (cu o gură moale)”.

Ar trebui de asemenea să înţelegem chestiunea muncii grele în munca sfinţeniei. Ar trebui să facem două discernăminte:

1.         Actiunea, ceea ce se cheamă „partea revelată”, pe care o persoană o poate vedea și unde nu poate spune că greşeşte sau se păcăleşte singur, deoarece nu se poate spune că este o eroare despre ceva care este vizibil, evident. Este aşa, deoarece în acțiunile de Miţvot şi studiul Torei, el vede şi alţii pot de asemenea să vadă dacă îndeplinește acțiunile Torei şi Miţvot sau nu.

2.         Intenţia. Aceasta se numeşte „partea ascunsă”, deoarece alţii nu pot vedea intenţiile din spatele acţiunii cuiva. Nici el nu poate vedea intenţiile din acţiune, din moment ce este posibil să se înşele asupra intenţiei şi să fie indus în eroare, căci numai în lucrurile evidente, denumite „partea revelată”, toţi pot vedea adevărul. Dar când vine vorba despre intențiile din inimă sau de gândurile din minte, omul nu poate avea încredere în el însuși. Prin urmare aceasta este ascunsă pentru el şi pentru ceilalți.

Acum putem interpreta ce înseamnă munca grea, despre care s-a spus „Înlocuirea muncii bărbaţilor cu munca femeilor”. „Munca bărbaţilor” înseamnă că deja este Gever (bărbat), că poate Leitgaber (birui) răul ca să se angajeze în Tora şi Miţvot în acţiune. Deci ce ar trebui să facă atunci când este deja numit „bărbat,” adică un bărbat războinic, care se poate lupta cu răul său în acţiune? Acum este momentul pentru ca el să-şi înceapă munca în cel de-al doilea discernământ, adică în ceea ce este ascuns, în intenție. Cu alte cuvinte, de acum înainte, ar trebui să-și direcţioneze toate acţiunile pentru a dărui mulţumire Creatorului şi nu pentru propriul beneficiu.

Şi ce au făcut egiptenii atunci când au văzut că el este un bărbat care poate să iasă de sub conducerea lor şi să intre în sfinţenie? Au schimbat munca lor cu a femeilor. Asta înseamnă că toată munca lor era munca femeilor, adică egiptenii i-au făcut să se gândească, „cine are nevoie de intenţii? Acţiunile sunt ceea ce contează şi aici, în acţiuni, vei avea succes, aşa cum poţi vedea, eşti bărbat, poţi birui răul din tine şi te poţi angaja în Tora şi Miţvot în detaliu şi precizie, şi trebuie să depui toate eforturile ca să fii mai meticulos în Tora şi Miţvot.

„Totuşi, nu trebuie să te angajezi în intenţii!” Munca aceasta nu este pentru tine, ci numai pentru cei puţini aleşi. Dacă începi cu munca dăruirii, adică să observi că trebuie să faci totul pentru a dărui, nu vei avea energia să fii foarte meticulos în acţiunile revelate, unde nu te vei înşela deoarece vezi ceea ce faci. De aceea, acolo este locul unde poți dezvolta, în detaliu şi precizie, acţiunile tale.

„În ceea ce privește intenţiile, în realitate nu le poţi testa. Aşadar, te sfătuim pentru binele tău, nu te gândi, Doamne fereşte, că vrem să te îndepărtăm de la munca sfântă. Din contră, noi vrem ca tu să urci în gradele sfinţeniei”.

Aceasta se numeşte, „Înlocuirea muncii bărbatului cu munca femeii”. Acolo unde ar fi trebuit să facă munca de bărbat, ei au explicat poporului Israel că ar fi mai bine pentru ei să facă muncă de femei, adică ceea ce ține de femei.

„Şi munca femeilor cu munca bărbaţilor” înseamnă că ei nu au puterea să biruiască. Ci dimpotrivă, „Ei sunt plăpânzi precum femeile”, adică erau slabi în respectarea Torei şi Miţvot şi nu aveau puterea de a respecta şi observa Miţvot, nici măcar în forma revelată, adică „numai în acţiune”. Şi toată munca de depășire era numai în acţiune şi nu în intenţii.

Egiptenii au venit la ei şi i-au făcut să gândească, „Nu vrem să vă întrerupem munca voastră sfântă. Din contră, vrem să fiţi adevăraţii servitori ai Creatorului. Adică, vedem că vă doriţi să serviţi în munca sfântă, aşa că vă spunem că, cel mai important lucru nu este acţiunea, ci intenţia. De aceea, în loc să vă luptaţi să biruiţi în acţiune, obişnuindu-vă să vă stăpâniţi corpul, să mai studiaţi încă o oră sau să vă rugaţi pentru încă o jumătate de oră încercând să răspundeţi „Binecuvântat fie El’, şi ‚Binecuvântat fie numele Său” şi ‘Amen’, fără să mai menţionăm repetarea cantorului de la mijloc. Cine are nevoie de asta?

„Principalul scop este pentru Creator. Acolo trebuie să vă concentraţi toate eforturile. De ce să vă irosiţi puterea pe lucruri de prisos? Într-adevăr, Halacha (legea religioasă) spune că trebuie să respectaţi toate lucrurile mărunte, dar această muncă nu este pentru voi, este muncă pentru femei. Trebuie să vă angajaţi în munca bărbaţilor. Faptul că vreţi să vă angajaţi numai în acţiuni este degradant pentru voi. Ar trebui să vă concentraţi în primul rând pe intenţie, adică să folosiţi fiecare picătură de energie pe care o aveţi ca totul să fie pentru Creator. Totuşi, să nu credeţi nici o clipă că încercăm, Doamne fereşte, să vă întrerupem munca pentru Creator. Vrem contrariul – să vă ridicaţi pe scara sfinţeniei şi să atingeţi perfecţiunea, adică toate acţiunile voastre vor fi numai pentru a dărui satisfacţie Creatorului vostru.”

Şi din moment ce erau la nivelul numit „femei” dar tot nu aveau puterea de a dărui, nici măcar în acţiune - având în vedere că erau plăpânzi precum femeile - egiptenii i-au făcut să vadă că lucrul important este să aibă intenția Lişma (pentru numele Ei). În acest fel, egiptenii s-au asigurat că ei nu vor avea puterea să continue şi să biruiască în munca sfântă.

Este așa cum a spus Maimonides când a scris (Hilchot Tşuva (Legile pocăinței), Paraşa nr. 10), „Înţelepţii au spus, ‘Omul trebuie să se angajeze mereu în Tora, chiar şi în Lo Lişma (nu pentru numele Ei)’, căci de la Lo Lişma va ajunge la Lişma (pentru numele Ei). De aceea, când sunt învăţaţi cei mici, femeile şi cei analfabeţi în general, ei trebuie învăţaţi să lucreze din frică sau pentru a primi recompensă. Când vor acumula cunoaştere şi vor dobândi multă înţelepciune, li se va arăta secretul puţin câte puţin și trebuie să se obișnuiască cu ușurință, până când Îl ating, Îl cunosc şi Îl servesc din iubire”.

Egiptenii i-au sfătuit pe cei care erau sub discernământul femeilor să nu urmeze cuvintele lui Maimonides. Din contră, chiar dacă erau la nivelul de femeie şi de prunci, ei i-au făcut să înţeleagă că trebuie să se apuce imediat de muncă urmărind Lişma. Prin asta, egiptenii s-au asigurat că vor rămâne sub dominația lor, în afara Kduşa (sanctitate).

Aşadar, aceasta se numeşte „muncă grea,” așa cum a interpretat Rabi Şmuel Bar Nahmany, „BaParech (cu trudă) înseamnă BePricha (fragil/casant)”. Şi RAŞI a interpretat, „Prin fărâmiţarea şi spargerea corpului şi a mijlocului”. Motivul este că atunci când se înlocuieşte munca bărbatului cu munca femeii şi munca femeii cu munca bărbatului, va fi aşa cum am explicat, pentru că munca bărbatului a fost de a depăși, de a avansa și de a urmări intenția Lişma, ei au fost slăbiţi deoarece egiptenii s-au opus acestei munci. Aşadar, în afară de munca de depășire pentru a avea intenția să dăruiască, ei au avut mai mult de muncit din cauză că egiptenii i-au făcut să creadă că toată această muncă era de prisos, că munca dăruirii nu li se potriveşte lor, ci numai celor puţini aleşi.

Aceasta se numeşte „munca dublă”: 1) efortul de a avea intenţia de a dărui şi 2) s-au luptat cu egiptenii spunând că nu este adevărat, că vor fi capabili să realizeze Lişma și nu cum au spus egiptenii, că ar trebui să facă munca femeilor. Şi asta a fost toată intenţia egiptenilor, de a-i împiedica să se apropie de munca în dăruire.

De asemenea, ei au înlocuit munca bărbaţilor cu cea a femeilor, care, aşa cum am spus, este zadarnică, deoarece presupune respectarea Torei şi a Miţvot numai în acţiuni. Aceasta înseamnă că întreaga lor luptă împotriva înclinației se referă doar la acțiune și nu, așa cum spune Maimonide, că munca femeilor ar trebui să se limiteze doar la a face lucruri și nu la a le învăța că trebuie să aibă intenția Lișma.

De aceea, când egiptenii au venit şi le-au spus că trebuie să facă munca bărbaţilor, adică cu scopul de a dărui, a fost o muncă grea pentru ei: 1) În ceea ce priveşte Lişma eşti complet incapabil să o faci. 2) Depășirea corpului şi respectarea practică a Miţvot erau mai dificile pentru ei înainte ca gândurile străine ale egiptenilor să vină şi să-i facă să creadă că, acţiunile de Miţvot fără intenţie nu au nicio valoare şi degradează importanţa Torei şi a Miţvot în Lo Lişma. Aşadar, acum prin egipteni, munca în forma femeilor a fost degradată şi asta le-a făcut munca grea, aşa cum s-a spus, că este frângerea corpului şi a mijlocului.

Rezultă din toate cele de mai sus că sunt trei înţelesuri ale cuvântului Perech (trudă/muncă grea), deși nu există nicio contradicţie între ele. Dimpotrivă, toate cele trei lucruri erau acolo şi fiecare a interpretat în funcție de propria sa problemă:

1.                În prima interpretare a Parech, Rabi Elazar spune că este „în Pe Rach (gură moale)”.

2.                Rabi Şmuel Bar Nahmany a spus „în Pricha”, adică spargere.

3.                Rabi Şmuel Bar Nahmany, „Rabi Yonatan a spus, ‘Au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii, şi munca femeii cu munca bărbatului’”.

Toţi au interpretat totuşi munca grea ca Pricha (care sparge), adică frângerea corpului. Şi motivul pentru care era muncă grea până într-atât încât să o numească „O muncă care frânge corpul şi mijlocul” este că au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii şi munca femeii cu cea a bărbatului. Asta le-a făcut munca grea.

Şi totuşi, de ce au ascultat părerile egiptenilor? Pentru că ei au vorbit cu Israel cu Pe Rach (cu gura moale), adică gândurile egiptenilor au venit la Israel cu o gură moale. Adică, tot ceea ce le-au spus să facă nu a fost ca să-i întoarcă de la a-L servi pe Creator, Doamne fereşte. Din contră, au vrut să îi îndrume să meargă pe calea Creatorului cu succes, ca să nu piardă timpul degeaba, adică să nu vadă niciun progres în munca sfântă. Şi din moment ce li s-a vorbit cu gura moale, le-a fost greu să biruiască aceste gânduri.

Aceasta implică faptul că atunci când spune că au înlocuit munca bărbatului cu munca femeii, el explică de ce i-au ascultat pe egipteni. Răspunsul este, din cauza Perech – că au vorbit Israelului cu Pe Rach (cu gura moale). Aşadar, din aceste două motive de mai sus au ajuns să lucreze în munca cea grea, aşa cum spune Rabi Şmuel Bar Nahmany, Perech înseamnă munca Pricha (spargerea), care este munca ce frânge corpul.

În consecinţă, trebuie să înţelegem de ce nu este suficient pentru poporul lui Israel faptul că, Creatorul i-a scos din Egipt, din sclavie, pentru a se putea angaja în Tora şi Miţvot, fiecare în conformitate cu atingerea lui şi Klipa a Egiptului nu a avut puterea să reziste muncii lor.

Într-adevăr, cât de măreţ este miracolul şi cine poate aprecia importanţa acestei chestiuni? Atunci când omul ia în calcul suferinţa şi chinul pe care le simte când este în exil sub robia lui Faraon, Regele Egiptului şi în măsura în care îşi asumă întunericul din Pithom şi Ramses în inima sa, pe care ei le construiau. Şi acum, porţile acestei Klipa din Egipt s-au deschis toate deodată înaintea lor şi au ajuns sub propria lor autoritate. Ceea ce înseamnă că acum erau liberi să se angajeze în Tora şi Miţvot așa cum au dorit, fără nicio întrerupere. Ce bucurie și euforie vin la el când compară timpul întunericului cu timpul iluminării. Este aşa cum se spune, „Cel care separă lumina de întuneric”.

Conform celor de mai sus, ar trebui să înţelegem necesitatea de a ști că numai Creatorul îi eliberează de sub povara egiptenilor, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Când te voi scoate afară, o să fac pentru tine ceva ca să îţi arăt că Eu sunt cel ce te-a scos din Egipt, după cum este scris, ‘Că eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos de sub povara egiptenilor’”.

Ideea este că trebuie să ne amintim mereu scopul pe care trebuie să-l atingem. Şi deoarece scopul creaţiei este de a face bine creaţiei Sale, scopul nostru este să primim încântarea şi plăcerea pe care El le-a gândit pentru noi. Dar pentru scopul corecţiei, denumit Dvekut (adeziune), care se referă la echivalenţa de formă, trebuie să muncim să obţinem vasele dăruirii.

Totuşi, aceasta este numai corectarea creației; nu este întregul. Întregul înseamnă să-L cunoşti pe Creator, cunoscând şi dobândind Tora, care este denumită „numele Creatorului”.

În concluzie, nu este suficient că avem deja forţa de a respecta Tora şi Miţvot fără nicio întrerupere, căci asta este numai o corecţie, nu scopul complet. Scopul complet este să obţinem cunoaşterea Torei, pentru că, „Tora, Israel şi Creatorul sunt Unul”. De aceea au spus înţelepţii noştri, „Aceasta este ceea ce a spus Creatorul lui Israel, ‘Şi veți şti că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-a scos afară’, Eu şi nu un mesager”. Ceea ce înseamnă că fiecare trebuie să ajungă să-L cunoască pe Creator, iar asta se cheamă „Tora”, numele Creatorului.