Ce înseamnă că judecătorul trebuie să judece cu o judecată absolut adevărată, în muncă
Articolul Nr. 45, 1991
Înțelepții noștri au spus (Șabat 10): „Orice judecător care judecă cu o judecată absolut adevărată, este ca și cum ar deveni partener cu Creatorul în lucrarea creației”.
Ar trebui să înțelegem următoarele:
1) Ce este „judecata adevărată” și ce este „judecata absolut adevărată”? Este ca și cum ar putea exista o judecată adevărată, în care „absolut” să lipsească, deși, în general, ea este adevărată. De asemenea, ce înseamnă „absolut”? Adică, ce ne adaugă acest „absolut”?
2) Ce înseamnă „este ca și cum ar deveni partener cu Creatorul în lucrarea creației”?
3) De ce, doar dacă ea este „absolut adevărată” poate deveni omul partener cu Creatorul în lucrarea creației, în timp ce, dacă este doar „adevărată”, el nu poate deveni partener? Ar trebui să înțelegem motivul, care este legătura dintre judecata „absolut adevărată” și lucrarea creației.
Se știe că lucrarea creației, care este creația lumii și a tot ce există în ea, a fost cu scopul de a face bine creațiilor Sale. În acest sens, lumea a luat naștere atât cu lipsa, cât și cu satisfacerea lipsei. Aceasta se numește „lumea de Ein Sof (infinit/fără sfârșit)”. La acel moment, lumina superioară a umplut întreaga realitate a creației.
Dar, pentru a preveni problema rușinii, a existat o corectare numită Țimțum (restricție), care este o ascundere și o dispariție, astfel încât încântarea și plăcerea pe care Creatorul vrea să le împărtășească ființelor create să nu fie vizibile în lume înainte ca acestea să poată avea intenția de a da mulțumire Creatorului.
Din acest motiv, creația este aceea care are obligația de a corecta problema rușinii și anume, trebuie să aibă intenția de dăruire. Întrucât creaturile au fost create cu natura unei dorințe de a primi pentru sine, deoarece Creatorul dorește ca ființele create să se bucure de abundența pe care vrea să le-o dea, El a creat în ele o dorință și o tânjire după această abundență. Prin urmare, dacă ființele create trebuie să acționeze în sens contrar, să primească cu scopul de a dărui, aceasta presupune multă muncă. Se consideră că trebuie să facem Kelim (vase) care sunt apte să primească încântarea și plăcerea și că nu va fi nicio rușine atunci când primim plăcerile.
Așadar, rezultă că acest Kli (vas) care ar trebui să primească abundența de la Creator constă din două discernăminte: 1) o dorință de a primi plăcere, 2) intenția ar trebui să fie aceea de a dărui.
Prin urmare, pentru ca scopul creației să fie îndeplinit și anume pentru ca ființele create să primească delectare și plăcere, ar trebui să observăm că sunt doi parteneri în realizarea Kelim: 1) Creatorul, care a dat dorința de a primi, 2) intenția cu care creaturile ar trebui să primească ceea ce primesc. Aceasta se numește „a primi pentru a dărui”.
Kli-ul care este apt să primească încântarea și plăcerea este făcut din cei doi parteneri.
În consecință, ar trebui să interpretăm ceea ce am întrebat: ce înseamnă că ei au spus: „Este ca și cum ar deveni partener cu Creatorul în lucrarea creației”? Ar trebui să înțelegem ce înseamnă pentru noi că ei spun, „ca și cum”. Explicația este că, din perspectiva luminii, care este încântarea și plăcerea, doar Creatorul este Cel care dă. Din acest punct de vedere, nu putem vorbi de parteneriat. Dar în ceea ce privește Kli-ul, acolo putem vorbi de parteneriat, deoarece Creatorul a dat dorința de a primi și tânjirea de a primi plăcere, iar creaturile dau cealaltă jumătate a Kli-ului și anume dorința de a dărui. Cu alte cuvinte, noi atribuim Creatorului partea din Kli care este dorința de a primi, iar cealaltă parte a Kli-ului, dorința de a dărui, o atribuim creaturilor; această parte este făcută de creaturi. Astfel, există doi parteneri în Kli.
Așa cum este scris în Zohar („Introducere la Cartea Zohar”, punctul 67), „‘Și să-i spun Sionului: ‘Tu ești poporul Meu.’ Nu pronunța ‘Tu ești poporul Meu (Ami)’, ci, 'Tu eşti cu Mine (Imi)', cu un Hirik în Ayin, ceea ce înseamnă că ești partener ‘cu Mine’. Așa cum am făcut Eu cerul și pământul cu vorbirea Mea, la fel și tu”. Adică, Eu am început creația creând dorința de a primi, iar tu trebuie să o închei, adică să plasezi intenția de a dărui deasupra dorinței de a primi. Acest lucru se numește „parteneriat”.
Rezultă că parteneriatul apare în primul rând ca urmare a Țimțum și a ascunderii care au fost făcute peste vasele de primire. Adică, lumina a plecat din cauza corectării prin Țimțum, dar prin corectarea numită „pentru a dărui”, lumina poate străluci iar, în măsura în care Kli-ul are dorința de a dărui.
În consecință, ar trebui să ne întrebăm: Este scris: „Întregul pământ este plin de slava Lui” și este, de asemenea, scris în Zohar: „Nu există niciun loc liber de El” (niciun loc nu este golit de Creator). Aceasta înseamnă că nu există loc de ascundere sau Țimțum în lume. Totuși, vedem că atunci când omul ajunge la o coborâre, el este sub guvernarea ascunderii și a restricției și nu simte spiritualitatea.
În realitate, din perspectiva Creatorului nu există Țimțum și „Întregul pământ este plin de slava Lui”. Totuși, „Tu exiști încă de dinaintea creației lumii și Tu exiști și după ce lumea a fost creată”. Ar trebui să interpretăm că, așa cum, înainte ca lumea să fie creată [Olam (lume) înseamnă He’elem (ascundere)], Creatorul umplea întreaga realitate; la fel, „după ce lumea a fost creată (când s-a creat ascunderea), Creatorul umple de asemenea întreaga realitate și nu există niciun loc golit de Creator. Cu toate acestea, El s-a ascuns de creaturi; ele nu-L simt din cauza corectării, ca să nu existe problema rușinii.
Rezultă că ascunderea și dispariția pe care le simte omul în muncă încep în mod specific atunci când acesta dorește să fie răsplătit cu Dvekut (adeziunea) cu Creatorul, așa cum este scris, „și să aderi la El”, adică echivalența de formă. Aceasta înseamnă că, întrucât Creatorul dorește să-Și încânte creațiile, omul ar trebui să încerce să facă din mulțumirea Creatorului, singura sa preocupare în viață.
Pentru ca omul să nu se păcălească singur, să spună că nu are nicio grijă personală și intenția lui este doar de a dărui Creatorului, atunci când i se dă o coborâre de sus, când nu mai simte nicio aromă în Tora și Mițvot (porunci/fapte bune), omul își poate vedea adevărata stare, dacă are sau nu vreo dorință pentru sine, dacă toate gândurile sale sunt de dragul Creatorului sau de dragul său. În timpul coborârii, omul ar trebui să spună: „Nu-mi pasă cum mă simt când mă angajez în Tora și Mițvot, deoarece toate gândurile mele sunt de dragul Creatorului. Prin urmare, îmi fac partea și cred că, Creatorul se va bucura de ea. În ceea ce privește ideea că ar trebui să gândim astfel, o primesc din credința în înțelepți”. Însă când scopul lui este propriul său beneficiu, el spune altceva.
Așa cum este scris în articolul „Ordinea muncii” de Baal HaSulam (punctul 4), „Când atribuie Creatorului munca, el ar trebui să creadă că, Creatorul acceptă munca noastră, indiferent cum ni se pare nouă că este această muncă”. Omul ar trebui doar să-I atribuie munca Creatorului; acest lucru este de ajuns.
Prin urmare, în timpul coborârii, el își poate vedea adevărata stare în muncă. Dar punctul principal este că în acel moment, el trebuie să se întărească în credința că „Întregul pământ este plin de slava Lui”. Astfel, chiar dacă se află într-o stare de josnicie, nu trebuie să spună că în acel loc, nu putem spune, „Întregul pământ este plin de slava Lui”. În schimb, ar trebui să creadă ceea ce este scris: „slava Lui umple lumea”, iar acest lucru este ascuns doar față de el și s-a făcut astfel pentru ca el să aibă loc de alegere și să muncească pentru a dărui și nu pentru beneficiul personal, căci din cauză că are scopul de a beneficia personal, el nu poate munci cu bucurie, deoarece dorința de a primi pentru sine nu simte nicio aromă.
În acel moment, omul poate fi mulțumit că are acum un loc unde poate spune că muncește doar de dragul Creatorului. Dacă nu poate depăși, ca să se bucure de această muncă, ar trebui să spună: „Sunt fericit că văd adevărul, că sunt departe de lucrarea adevărului. Prin urmare, acum am șansa să-I cer Creatorului din adâncul inimii să mă ajute. Altfel, voi fi pierdut pentru că văd că sunt lipsit de puterea de a învinge și de a ieși de sub guvernarea dorinței de a primi pentru sine”.
Prin urmare, vedem că ordinea muncii este aceea că omul ar trebui să ceară o recompensă pentru munca sa în Tora și Mițvot, prin care va ajunge să muncească de dragul Creatorului. Astfel, se consideră că omul trebuie să dobândească vase de dăruire prin care va putea primi delectarea și plăcerea, deoarece acesta a fost scopul creației „de a face bine creațiilor Sale”.
Așa cum au spus înțelepții noștri: „Tora și Mițvot au fost date numai pentru a purifica Israelul”. Adică, răsplata pe care o cer ei în schimbul respectării Torei și Mițvot este purificarea, adică intenția ca, prin respectarea Torei și Mițvot, să fie răsplătiți cu dorința de a dărui, așa cum au spus înțelepții noștri: „Lumina din ea îl reformează”.
În consecință, ar trebui să interpretăm ceea ce am întrebat: Ce înseamnă că ei au spus: „Orice judecător care judecă cu o judecată absolut adevărată devine partener cu Creatorul în lucrarea creației”? Întrebarea este: Ce este „adevărul” și ce este „adevărul absolut”?
Răspunsul este, așa cum am scris (Articolul nr. 44, Tav-Șin-Nun-Alef), că există două discernăminte cu privire la „de dragul Creatorului”: 1) El nu muncește pentru a câștiga respectul oamenilor sau pentru bani. Mai degrabă, el muncește cu umilință cu Domnul Dumnezeul său și toată munca lui este pentru a respecta Tora și Mițvot pe care ni le-a poruncit Creatorul. Prin urmare, el Îi cere Creatorului să-i dea în această lume, viață, sănătate, hrană și așa mai departe. De asemenea, El ar trebui să-l răsplătească în lumea următoare, așa cum este scris în Tora: „Dacă asculți, voi da iarbă pe câmpul tău”. Adică, Creatorul îl va răsplăti. Aceasta înseamnă că Mițvot pe care le ține sunt doar de dragul Creatorului.
2) El lucrează de dragul Creatorului și chiar și intenția lui este de dragul Creatorului. Adică nu vrea nicio răsplată, ci totul este de dragul Creatorului. Aceasta înseamnă că și intenția este, de asemenea, de dragul Creatorului.
Prin urmare, ar trebui să interpretăm că doar „adevăr” înseamnă că numai acțiunile lui sunt de dragul Creatorului, dar el încă nu poate avea intenția de dragul Creatorului. Prin urmare, atunci când vorbim în termenii muncii, aceasta înseamnă că orice om, care vrea să se judece singur și să-și vadă situația în muncă, trebuie să fie un judecător adevărat.
Deși este un judecător adevărat, care vede că toate acțiunile sale sunt de dragul Creatorului, acel judecător nu poate totuși fi „ca și cum ar deveni partener cu Creatorul în lucrarea creației”. Adică lucrarea creației este creația lumii, unde intenția a fost să-Și încânte creațiile. S-a făcut o corectare în care, pentru a se evita pâinea rușinii, creaturile trebuie să facă cealaltă jumătate din Kli, care este intenția a dărui. Și, având în vedere că judecă cu sinceritate, el este încă incapabil să primească încântarea și plăcerea, deoarece mai există diferențe de formă între el și lumină. Prin urmare, el nu poate fi un partener.
Dimpotrivă, un judecător care judecă absolut adevărat înseamnă că și intenția este tot de dragul Creatorului și atunci există deja o corectare a vaselor de primire, așa încât acolo există echivalență între Kli și lumină. În acel moment, lumina poate să strălucească în Kli și acel judecător devine partener, deoarece el a dat jumătatea Kli-ului, adică dorința de a dărui care este deasupra Kli-ului dorinței de a primi, ceea ce se numește „primire pentru a dărui”. Înseamnă că numai acum, după ce a terminat Kli-ul, scopul creației, care este lucrarea creației, poate fi revelat celor de jos, deoarece problema rușinii a fost corectată pentru că ei pot deja să primească totul pentru a dărui.
Însă, când omul plasează un judecător pentru a-și judeca situația, ca să vadă dacă preferă iubirea Creatorului înaintea iubirii de sine, iar judecătorul ar trebui să stabilească adevărul acestei chestiuni, aceasta nu ar trebui să fie munca lui principală. Dimpotrivă, principala sa muncă ar trebui să fie aceea de a depune eforturi în „dreapta”, adică să se angajeze în Tora și Mițvot și să primească de aici plenitudine și bucurie pentru că a fost răsplătit cu angajamentul în Tora și Mițvot. Nu contează cât de multă iubire are în acel moment pentru Tora și Mițvot. Mai degrabă, respectarea în sine a Mițvot fără nicio condiție, el crede că acesta este un lucru mare atunci când omul atribuie Creatorului această muncă, indiferent de forma muncii sale, deoarece Creatorul acceptă totul.
Această muncă se numește „dreapta” și „întregime”, iar de aici omul primește vitalitate, pentru a avea puterea de a merge mai târziu și în „stânga”, adică să plaseze un judecător care să emită o judecată adevărată despre natura reală a muncii sale. Însă aceasta ar trebui să constituie doar o parte din timpul pe care-l acordă slujirii Creatorului. Marea parte a timpului de muncă ar trebui să fie în dreapta. Aceasta înseamnă pe două picioare, deoarece este imposibil să mergi într-un picior și să avansezi în muncă.
Prin aceasta ar trebui să interpretăm ceea ce este scris: „Pace, pace, celor depărtați și celor apropiați, a spus Domnul, și Eu îl voi vindeca”. Ar trebui să interpretăm „departe” și „aproape” în muncă. „Departe” înseamnă linia stângă. Adică, atunci când omul pune un judecător să judece cum se comportă în muncă, el vede cât de departe este de Creator. „Celor apropiați” înseamnă când omul se întoarce la munca în linia dreaptă, adică atunci când vede doar plenitudinea. Adică, el prețuiește munca și consideră, chiar și o mică agățare de Tora și Mițvot, că este o avere, deoarece el nu merită nici măcar puțină apropiere. Prin urmare, într-o stare de „dreapta”, omul este considerat „aproape de Creator”.
Dar cele două linii sunt în dispută una cu alta, deoarece se contrazic reciproc. În acel moment vine linia de mijloc, care decide și face pace între ele. Astfel, se consideră că, Creatorul face pace între ele, deoarece se știe că, Creatorul este numit „linia de mijloc”.
Se știe că ordinea muncii este aceea că începem să lucrăm într-o singură linie, aceasta fiind munca publicului larg, care ia în considerare doar acțiunea. Acolo, toți sunt, mai mult sau mai puțin, mulțumiți de muncă. Ar trebui să știm că într-o singură linie, Lumina Înconjurătoare strălucește în general, fiind o lumină care strălucește de departe. Adică, omul este încă departe de echivalența formei, dar primește o iluminare de la această lumină. În acel moment, nu există în el chestiunea, „două scrieri care se contrazic una pe alta”, pentru că el are o singură cale.
Dar când omul trece pe linia stângă, când vrea să se pocăiască, acest lucru este posibil numai atunci când pune un judecător să-i examineze situația. Dacă judecătorul este sincer, el vede că nu este în regulă, adică tot ceea ce face este în folosul său. Apoi are loc să se roage, pentru că vrea să se pocăiască, adică să se întoarcă la Creator, să fie în adeziune cu Creatorul și să nu fie separat. Apoi singura lui linie devine linia dreaptă.
Conform celor de mai sus, ar trebui să interpretăm ceea ce au spus înțelepții noștri (Midraș Raba 19), când Ruben a început cu pocăință, așa cum este scris: „Copilul s-a dus, iar eu, unde să mă duc?” Ar trebui să interpretăm că acest lucru indică faptul că ordinea pocăinței este atunci când omul spune: „Copilul s-a dus”.
Se știe că în om există două forțe: 1) un rege bătrân și nebun, 2) un copil sărac, așa cum este scris (Eclesiastul 4): „Un copil sărac și înțelept este mai bun decât un rege bătrân și nebun”. Aceasta înseamnă că, atunci când omul începe să se pocăiască, ar trebui să știe pentru ce se pocăiește. Acest lucru este indicat de ceea ce a spus Ruben: „Copilul s-a dus, iar eu, unde să mă duc?” Cu alte cuvinte, copilul, care este numit „înclinația bună”, s-a dus și tot ceea ce vede omul este că trupul este controlat complet de regele bătrân și nebun, care este „înclinația rea”, și se știe că înclinația bună se numește „dorință de a dărui”, iar înclinația rea se numește „dorință de a primi”.
Rezultă că, înainte ca omul să vadă că dorința de a primi îl controlează și că acest control îi dăunează, făcându-l să fie departe de Creator, el încă nu are pentru ce să se pocăiască. Numai când vede că „copilul s-a dus” dobândește un loc de lipsă pentru care să se pocăiască, adică să se întoarcă la Creator, ceea ce se numește „Dvekut (adeziune) cu Creatorul”. Adică, acolo unde înainte era departe de Creator, acum s-a apropiat de Creator, iar aceasta se numește „căință”.
Aceasta se mai numește și „linia stângă”, urmând regula, „Orice lucru care necesită corectare se numește „stânga”. Deoarece omul trebuie să fie, de asemenea, în integralitatea numită „dreapta”, se creează „două scrieri care se neagă una pe alta, astfel încât să vină a treia scriere și să decidă între ele”. Cu alte cuvinte, în acel moment, Creatorul îi dă omului dorința de a dărui și apoi el obține adevărata integralitate. Adică, atunci este răsplătit cu Tora, numită „Tora, Israel și Creatorul sunt Unul”.
Cu toate acestea, nu ar trebui să uite că, deși munca ar trebui să fie în principal pe dreapta, numită „plenitudine”, fiindcă omul își ia combustibilul din dreapta, totuși, progresul în muncă, adică atingerea în întregime a scopului de a primi delectarea și plăcerea, depinde în mod specific de stânga, deoarece acolo el își vede lipsa și are loc să corecteze acea lipsă prin rugăciune la Creator, să-i satisfacă lipsa. Omul avansează numai cu ajutorul Creatorului, așa cum se scrie în Zohar, că ajutorul care vine de sus se numește „un suflet sfânt”. Așa avansează până când este răsplătit cu atingerea scopului creației, care este încântarea și plăcerea.
Acum putem interpreta ceea ce este scris (Psalmii 78): „El l-a ales pe David ca slujitor al Său și l-a luat de la stâne, de la îngrijirea oilor cu miei de lapte, El l-a ridicat ca să păstorească pe Iacov, poporul Său și pe Israel, moștenirea Lui”. Ar trebui să interpretăm de ce l-a ales El pe David, ca rob al Său; ce merite avea el față de ceilalți? Se spune despre aceasta „și l-a luat de la stâne”. Ar trebui să interpretăm „stânele” ca fiind hrană. Și anume, care era mâncarea lui? El spune: oaia. Oaia, a explicat Baal HaSulam, înseamnă „ieșiri”.
Adică, atunci când omul simte că a ieșit din lucrarea Creatorului, că este în coborâre, nu ar trebui să fie alarmat de acest lucru. Dimpotrivă, aceasta îi dă loc să se roage Creatorului să-l elibereze de sub controlul răului și să-l apropie de El. Din acest motiv, fiecare ieșire pe care a avut-o i-a dat combustibil și motiv ca să se roage. În schimb, atunci când omul este mereu în ascensiune, nu are nevoie să avanseze. Acesta este sensul cuvintelor „și l-a luat de la stâne”.
De asemenea, este scris: „El l-a ridicat”. Ar trebui să interpretăm că „ridicat” înseamnă ascensiuni. „L-a ridicat” înseamnă după urcări; adică din coborâri El l-a ridicat ca „să păstorească pe Iacov, poporul Său”. „Iacov” este considerat a fi Yod-Akev (călcâi), deoarece călcâiul se numește „credință”, ceea ce omul calcă în picioare cu călcâiele. Adică este ceva de importanță inferioară. Cu alte cuvinte, exact din stările care sunt după urcări, acestea fiind coborâri, tocmai din aceste coborâri, el își va păstori credința.
Aceasta înseamnă că din coborâri, el a luat puterea de a-și mări credința. Acesta este sensul cuvintelor „Iacov, poporul Său”, adică poporul Creatorului. „Și Israel moștenirea Sa” înseamnă că, după ce a fost răsplătit cu coborârile în starea de Yod-Akev, care este credința, a fost răsplătit cu „moștenirea pământului”. Acesta este motivul pentru care este scris, „Israel”, pentru că după aceea, el a obținut gradul Yașar-El (Israel, direct către Creator]. Apoi a obținut moștenirea pământului, care este scopul creației. Acesta este sensul cuvintelor „Israel, moștenirea Sa”.
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că atenția principală în muncă ar trebui să fie acordată liniei din dreapta. Înaintăm și din starea de stânga, dar nu putem merge fără dreapta, pentru că omul trebuie să fie în bucurie, așa cum este scris: „Slujiți Domnului cu bucurie”, și putem primi acest lucru numai de la linia din dreapta. Deși aceasta contrazice linia stângă, dar din moment ce omul trebuie să fie într-o stare de spirit înaltă, care se obține numai atunci când el crede în Creator și are credință în înțelepții care au spus că omul ar trebui să încerce să-și aprecieze toate acțiunile, chiar dacă nu sunt încă în forma în care ar trebui să fie, în măsura în care Îi mulțumește Creatorului, chiar și pentru lucrurile mărunte pe care le poate face, aceasta îl conectează cu Creatorul.