Motivul pentru care în timpul rugăciunii trebuie să îndreptăm picioarele și să acoperim capul
Articolul nr. 32, 1986
Este scris în Zohar (Vaetchanan, punctul 10): „Veniți și vedeți, cel care stă în picioare în timpul rugăciunii trebuie să-și îndrepte picioarele și să-și acopere capul ca unul care stă în fața Regelui și ar trebui să-și acopere ochii pentru a nu a se uita la Șchina (Divinitate)”. În Zohar (Vaetchanan, punctul 11) el întreabă: „Tu spui: ‘Cel care se uită la Șchina în timp ce se roagă’. Dar cum poate el să se uite la Șchina? I se răspunde: „Este pentru a verifica dacă Șchina stă în fața lui în timpul rugăciunii sale. De aceea nu trebuie să-și deschidă ochii”.
Ar trebui să înțelegem ce implică problema îndreptării picioarelor, căci pare a fi o condiție în rugăciune, adică implică o problemă importantă, deci ce este ea? De asemenea, ar trebui să înțelegem de ce trebuie să ne acoperim capul în timpul rugăciunii. Nu se poate spune că înseamnă că trebuie să ne acoperim capul cu Talit (șal de rugăciune) în timpul rugăciunii, deoarece acesta se folosește doar la rugăciunea de dimineață. Dar în rugăciunile de după-amiază și de seară, la care ne rugăm fără Talit, cum putem vorbi de acoperirea capului? Deci, ce implică acest lucru?
De asemenea, ce înseamnă să-ți acoperi ochii? Ne acoperim ochii când se citește Șma, dar aici el spune că și în timpul rugăciunii ar trebui să ne acoperim ochii, așa că ar trebui să știm ce implică aceste cuvinte. Ar trebui să înțelegem, de asemenea, răspunsul sfântului Zohar la întrebarea „Cum poate omul să se uite la Șchina?”
El explică că o face pentru a verifica dacă Șchina stă în fața lui în timpul rugăciunii sale. Dar răspunsul este neclar: ce legătură există între închiderea ochilor și a ști că Șchina stă în fața lui? Pentru a înțelege cele de mai sus trebuie să ne întoarcem la întreaga chestiune a muncii creației – pentru ce este aceasta și ce nivel ar trebui să atingă creația?
Se știe că scopul creației a fost de a face bine creațiilor Sale. La aceasta vine celebra întrebare: „Atunci, de ce delectarea și plăcerea nu sunt evidente pentru fiecare creatură? În schimb, vedem opusul: întreaga lume suferă și se chinuie înainte să obțină ceva încântare și plăcere. În majoritatea cazurilor, când omul se autoanalizează, el spune ceea ce au spus înțelepții noștri: „Ar fi fost mai bine să nu fi născut decât să se nască” (Iruvin, 13). În cuvintele lor, „Ar fi fost mai bine ca omul să nu se fi nascut decât să se nască”.
Se știe că răspunsul este: pentru a nu avea rușine, numită „pâinea rușinii”, ni s-a dat o corectare numită „echivalența formei”. Aceasta înseamnă că fiecare încântare și plăcere pe care o primește omul ar trebui să fie cu intenția de a dărui. Pentru a se putea obișnui să primească plăceri pentru a dărui, a trebuit să existe Țimțum (restricția) și ascunderea, astfel încât să nu putem vedea imediat marile plăceri îmbrăcate în Tora și Mițvot (porunci).
Putem învăța ordinea muncii de dăruire în chestiunile corporale, unde există doar plăceri mici, pe care sfântul Zohar le numește „lumină subțire”, adică „lumină foarte slabă”. Cu alte cuvinte, scântei sfinte au căzut în Klipot (coji), astfel ca acestea să existe. Prin acea lumină, care se găsește în plăcerile corporale, putem învăța cum să primim pentru a dărui, deoarece cu plăcerile mici este mai ușor să ne obișnuim să le primim doar pentru a dărui. Adică, este mai ușor să spui: „Dacă nu pot să țintesc să dăruiesc, renunț la ele și nu vreau să primesc aceste plăceri pentru că prin ele mă separ de Creator”.
Se știe că El lucrează doar pentru a dărui, iar cel inferior dorește în mod special să primească. Astfel, aici nu există echivalență de formă. Din acest motiv, adică, din moment ce omul dorește să adere la Creator, acțiunea primirii îl detașează de simțirea Creatorului datorită restricției și a ascunderii care au avut loc, pentru a se putea obișnui să facă acțiuni cu scopul dăruirii. Dar dacă Providența Creatorului s-ar revela, încântarea și plăcerea s-ar dezvălui imediat și omul nu și-ar putea depăși vasele de primire.
Prin aceasta vom înțelege ce au spus înțelepții noștri, că în timpul rugăciunii omul trebuie să-și îndrepte picioarele. Cuvântul Raglaim (picioare) provine din cuvântul Meraglim (spioni). Adică, la om vine argumentul spionilor. Ei au văzut că nu merită să înceapă munca pentru a ajunge în țara sfântă, care este țara lui Israel, din două motive: 1) Ce ar avea de câștigat dorința de a primi dacă ar merge pe calea care ajunge doar la Rege? Adică omul s-ar chinui cu munca pe care o face pentru Creator iar dorința de a primi nu va profita, ci va pierde, iar dorința de a dărui va câștiga. Dar dorința de a primi - care este inima ființei create - ce va căpăta? 2) Chiar dacă spunem că merită să-L slujim pe Rege, că acest lucru îi aduce omului o mare plăcere, nu orice om este potrivit pentru asta. Acest lucru trebuie să necesite prevederi speciale, care sunt doar pentru oamenii născuți cu mari talente și curaj, care pot depăși toate obstacolele întâlnite atunci când doresc să se apropie de Kdușa (sfințenie).
Mai degrabă, este suficient să rămânem la același nivel cu întregul Israel. De ce ar trebui să căutăm grade mai înalte decât publicul larg? Nu trebuie să fiu o excepție și mă mulțumesc pur și simplu să păstrez Tora și Mițvot, fără nicio intenție. Această muncă va fi cu siguranță mai ușoară pentru că este mai aproape de vasele noastre de primire.
De ce ar trebui să mă uit la o mână de oameni care spun că lucrul cel mai important este să muncești pentru Creator? Cu siguranță, întregul public lucrează pentru Creator, așa că voi fi unul dintre ei. Acest lucru se numește „spioni”.
S-a spus că în timpul rugăciunii trebuie să-și îndrepte picioarele. Aceasta înseamnă că ar trebui să spună că tot ceea ce-i arată spionii, această cale - că doar o mână de oameni spun că trebuie să mergem doar pe această cale - că numai această cale este adevărul și nu celelalte căi, deși sunt căi ale adevărului.
Așa cum au spus înțelepții noștri: „Omul ar trebui să se angajeze întotdeauna în Tora și Mițvot Lo Lișma (nu de dragul Ei) și de la Lo Lișma va veni la Lișma (de dragul Ei)”. Ceea ce au spus înțelepții noștri trebuie să fie adevărat, iar această cale a încercării de a merge pe calea care duce direct către Creator se numește „adevărul complet”. Aceasta înseamnă că omul ar trebui să le răspundă spionilor că tot ceea ce făcea el a fost greșit, și: „Acum am să-I cer Creatorului să mă ajute să merg pe drumul meu, pe care l-am ales acum și să spun că numai aceasta este calea dreaptă".
Acesta este înțelesul faptului că trebuie să ne îndreptăm picioarele în timpul rugăciunii. Rezultă că rugăciunea cu care se va ruga Creatorului este pentru o deficiență, căci dacă nu are nicio deficiență, nu are nimic pentru care să ceară și să se roage. Și care este deficiența mea? Aceea că văd că spionii nu mă vor lăsa în pace și nu vreau să merg în căile lor. Doar că văd că toate gândurile și dorințele mele sunt doar pentru propriul meu beneficiu și îmi dau seama că nu pot face nimic pentru Creator’.
Astfel, tot ce îmi trebuie acum, ceea ce ar trebui să-I cer Creatorului, este ca El să-mi dea un Kli (vas), numit „dorință”. Adică acum sunt lipsit de deficiență, adică de dorința de a vrea să-L slujesc pe Rege, iar aceasta va fi fiecare dorință și aspirație a mea și nu să-mi fac griji pentru lucruri care nu privesc slujirea Creatorului.
Cu toate acestea, adevăratul motiv pentru care omul nu tânjește să-L slujească pe Rege nu este acela că nu vrea să-L slujească pe Rege. Mai degrabă, așa cum spune Baal HaSulam, motivul este că omul nu crede că stă în fața Regelui. Dar când simte că stă în fața Regelui, el nu mai are de ales și se anulează în fața Regelui ca o lumânare înaintea unei torțe.
Prin urmare, rezultă că principalul lucru la care ar trebui să lucreze în munca sa este să fie răsplătit cu credință, adică să simtă că există Creatorul, așa cum au spus înțelepții noștri (Pirkey Avot), „Ochiul vede și urechea aude”, deoarece există o ascundere asupra noastră. Dar înainte de a ieși din iubirea de sine, suntem încă sub Țimțum care a fost efectuată, astfel încât locul de primire să fie întunecat, fără lumină, ceea ce se numește „un spațiu golit de lumina superioară”.
Din acest motiv, el Îi cere Creatorului să-i deschidă ochii, astfel încât să simtă că stă în fața Lui. Omul are nevoie de asta nu pentru că vrea să se bucure că stă în fața Creatorului. Mai degrabă, el vrea să dăruiască Creatorului și nu poate face nimic pentru că încă nu simte importanța Creatorului. În schimb, pentru el, Șchina este în exil. Adică, atunci când îi trece prin cap să facă ceva pentru Creator și să nu se gândească la propriul său folos, lumea se întunecă asupra lui. I se pare că acum a dispărut din lume și a murit.
Adică începe să simtă că întreaga existență îi este anulată și nu mai merită un nume. Din acest motiv, chiar la începutul intrării sale în acea stare el vrea să scape de ea pentru că în acel moment simte neplăcerea pe care i-o provoacă această situație și nu poate continua să meargă pe această cale. El înțelege că, dacă începe să meargă pe calea „Numai pentru Creator”, ar trebui să simtă viață și fericire. Dar brusc vede contrariul.
Aceasta ridică întrebarea: „De ce este așa?” Răspunsul este că în această stare, atunci când se simte astfel, poate simți semnificația lui „Șchina în praf”. Adică simte că a căzut atât de jos încât e chiar la pământ. După aceea, când înțelege ce înseamnă „Șchina în țărână”, se poate ruga Creatorului și poate face fapte bune, astfel încât Creatorul să ridice Șchina din țărână.
Cu alte cuvinte, acolo unde, asumându-și povara împărăției cerurilor, adică să muncească numai pentru Creator și nu pentru sine, el a simțit gust de praf, Îi cere Creatorului să-Și îndepărteze ascunderea, astfel încât să fie răsplătit să vadă că Șchina este numită „țara celor vii”. Adică tocmai când dorește să facă totul pentru Creator și nu în folosul său, tocmai de aici înainte este răsplătit cu viața reală. Acesta este sensul pentru „pământul celor vii”, un pământ din care viața izvorăște pentru toți. În schimb, pământul lui Sitra Ahra (cealaltă parte) este numit „pământul care își consumă locuitorii”.
Se știe că problema primirii cauzează separarea de Kdușa. Din acest motiv, „cei răi în viața lor sunt numiți „morți”. Dăruirea se numește Dvekut, așa cum este scris: „Și voi, cei care aderați la Domnul Dumnezeul vostru sunteți în viață, astăzi, fiecare dintre voi”. Aceasta înseamnă că omul care dorește să-i deschidă ochii Creatorul și să fie răsplătit cu credință, adică să simtă existența Lui, nu înseamnă că tânjește după plăcerea de a simți că stă în fața Regelui. Mai degrabă, tânjește ca el să nu fie rău deoarece nu dorește să respecte porunca de a-L iubi pe Creator. Și, deși nu poate exista iubire fără plăcere, totuși omul o dorește direct, iar dacă este indirect, el este atras de altceva.
De exemplu, omul vrea să-și iubească copiii pentru că vrea să primească plăcere de aici. Deși nu se poate spune că iubește chestiunea dar nu simte plăcere în privința ei, căci acolo unde omul simte suferință nu putem vorbi de iubire. Doar uneori spunem că suntem fericiți de suferință, deoarece prin aceasta am putea câștiga ceva. Este ca omul care trece printr-o intervenție chirurgicală într-un spital. Îi plătește medicului mulți bani și nu spune că îi place, dar se bucură de asta pentru că așa va câștiga ceva important — viața lui.
Prin urmare, nu putem spune că vrea să-și iubească copiii și lucrează pentru ei ca să primească plăcere. Mai degrabă, faptul că vrea să iubească este o iubire care vine de la sine și nu are nimic de-a face cu plăcerea. Dar iubirea lui pentru ei îi dă bucurie. Rezultă că plăcerea derivată din iubirea pentru copii este extinsă indirect.
La fel este și atunci când omul Îi cere Creatorului să-l apropie și să-i dea lumina credinței, să simtă existența Creatorului. Desigur, în acel moment el se anulează în fața Creatorului și cu siguranță că primește plăcere. Dar el nu se referă la asta. Mai degrabă, intenția lui este aceea că vrea ca, Creatorul să-l apropie pentru că omul recunoaște că este rău și nu poate face nimic, decât în folosul său. Astfel, el vrea cu adevărat să părăsească iubirea de sine.
Rezultă că intenția lui este să părăsească iubirea de sine și nu să primească o plăcere mai mare. Adică, din moment ce nu se bucură prea mult de plăcerile corporale, să ofere mai multă plăcere dorinței sale de a primi, acesta este scopul lui, adică își dorește ca iubirea de sine să aibă mai multă plăcere. Desigur că nu! Dimpotrivă, vrea să părăsească cu totul iubirea de sine.
Motivul care îl face să vrea să-I ceară Creatorului să-l scoată din iubirea de sine și să-i dea lumina credinței este doar că el este evreu și trebuie să respecte Tora și Mițvot deoarece Creatorul ne-a poruncit să respectăm voia Sa. Dar vede că el nu are nimic de-a face cu dăruirea către Creator. Mai degrabă, toate preocupările lui sunt ca ale națiunilor, doar iubirea de sine. Acest lucru îl motivează să meargă să ceară ceva – să poată fi evreu și nu unul care aparține neamurilor lumii.
Cu toate acestea, ar trebui să ne amintim că este imposibil să simți existența Creatorului fără a simți plăcere. Și totuși, așa este atunci când plăcerea îi vine indirect, adică atunci când nu urmărește plăcerea, ci ea îi vine de la sine pentru că este firesc ca atunci când simțim că stăm în fața Regelui, simțim importanța Regelui, și în această măsură suntem plini de plăcere.
Rezultă deci că nu se poate spune că stă în fața Regelui și simte că vrea să anuleze în fața Regelui și, în același timp, să simtă neplăcere pentru că vrea să se anuleze. Prin urmare, când omul vede că, dacă începe să muncească pentru a dărui, simte neplăcere prin anularea sa în fața Creatorului, el ar trebui să spună că aceasta nu este imaginea Regelui, ci că un astfel de sentiment i-a venit pentru a cunoaște semnificația expresiei „Șchina în exil” sau „Șchina în praf”.
Atunci este timpul să se roage Creatorului să-l apropie, pentru că altfel vede că nu va putea intra singur în Kdușa, deoarece simte că toate organele corpului se opun slujirii Regelui și anulării existenței sale, astfel încât toate aspirațiile lui să fie doar de a-L sluji pe Rege. În acel moment, el este numit „deficient”, când nu mai există nimeni pe lume care să-l poată ajuta decât Creatorul Însuși.
Cu toate acestea, în ceea ce privește deficiența, omul ar trebui să facă mai multe discernăminte pentru a fi apt pentru împlinire când se roagă la Creator să-l ajute:
1) Are ceea ce îi trebuie, dar nu simte ce-i lipsește. De exemplu, un bărbat are o familie de șase persoane, iar prietenii lui au o familie la fel de mare ca a lui și locuiesc în trei camere, în timp ce el locuiește într-un apartament cu două camere. El se mulțumește cu puțin și nu simte nevoia de încă o cameră. Desigur, atunci când nu se simte deficient nu face eforturi pentru a obține o altă cameră. Ca atare, cu o astfel de deficiență, nu putem vorbi de rugăciune, prin urmare împlinirea rugăciunii este irelevantă pentru că „nu există lumină fără Kli, deoarece nu există umplere fără lipsă”.
2) Simte deficiența și începe să încerce să o împlinească. Totuși, după un timp în care a depus eforturi pentru a-și satisface nevoia, vede că nu poate obține atât de ușor ceea ce-i lipsește și disperă. Începe să-și spună că nu trebuie să fie printre oamenii marcanți din public și se poate mulțumi cu ceea ce are. Prin natura omului, lenea îl ajută în mare măsură să-și justifice lipsa de efort. Prin urmare, acum se odihnește și e lipsit de griji pentru că nu își mai dorește nimic.
Totuși, din moment ce înainte de a se simți disperat, a făcut eforturi mari pentru a obține ceea ce își dorea, gândurile la deficiențe, umplerea pe care sperase să o obțină, îi vin în continuare. Și oricât de mult s-a străduit să le obțină, este ca și cum împlinirea în sine îl trezește acum să înceapă munca din nou.
În acel moment, omul ajunge într-o stare în care Îi cere Creatorului să îndepărteze toate gândurile care îl trezesc să se simtă deficitar și să lucreze asupra lor. În schimb, se roagă să nu-i vină în minte nici o lipsă. Tot ce își dorește acum, și dacă va atinge acest lucru va fi o stare pe care el o numește „bună”, este să nu simtă nici o lipsă.
Prin urmare, împlinirea la care speră este să nu aibă senzația de deficiență. Aceasta este întreaga umplere la care speră. Acum vrea să se bucure de absența senzațiilor de deficiență și nu se așteaptă la umplerea lor. Mai degrabă, întreaga satisfacție este în absența sentimentului de lipsă. Asta își dorește acum, ca aceasta sa fie cea mai bună stare din viața lui.
Aceasta înseamnă că dacă vine prietenul lui și-l întreabă: „Ai nevoie de ceva? Voi încerca să-ți îndeplinesc dorința”, el va răspunde, „Crede-mă că acum sunt într-o stare în care nu am nevoie de nimic. Acum tot ce vreau este odihna, să nu-mi fac griji pentru nimic. Mi-e rușine să-ți spun, fiindcă ai venit la mine și probabil ai venit pentru a mă încânta, dar să-ți spun adevărul, chiar și tu îmi întrerupi odihna obligându-mă să încerc să mă gândesc despre ce să-ți vorbesc. Așa că-ți spun adevărul, mergi în pace și fă-mi o favoare, spune-le tuturor prietenilor noștri să nu vină să mă viziteze dacă văd că nu sunt în preajma ta, pentru că singurul lucru bun pe care îl simt în viața mea este odihna departe de toate necazurile”.
Cu siguranță, atunci când omul se roagă ca Creatorul să satisfacă o astfel de deficiență, el nu poate primi răspuns la o astfel de rugăciune, construită pe temelia disperării și a leneviei. El vrea ca, Creatorul să-l ajute să fie leneș, iar o astfel de deficiență nu este pe cale să fie umplută pentru că astfel de umpluturi nu vor construi lumea. Toate rugăciunile trebuie să fie pentru construcție, și nu invers. Trebuie să ne rugăm pentru corectarea lumii, iar lenea nu va genera nicio construcție.
3) Își simte deficiența și toate gândurile de lenevie și deznădejde nu îi pot satisface lipsa. Din acest motiv el încearcă să ceară sfaturi despre cum să obțină ceea ce își dorește. Rezultă că el se roagă Creatorului pentru umplerea deficienței sale pentru că dorește construirea lumii. Vede că în starea în care se află, construiește și el, dar toate clădirile pe care le construiește sunt ca ale unor copii mici care se joacă și construiesc case de jucărie, apoi le demontează, doar pentru a mai construi încă o dată. Aceasta este construcția de care se bucură ei.
La fel, el se uită la viața corporală. La fel cum jocurile copiilor care construiesc nu vor construi lumea, plăcerile corporale nu vor fi construcția lumii, care trebuie să fi fost creată cu un scop și nu pentru copiii mici. Deci, cum poate fi de acord să rămână printre copiii mici?
Și deși copiii râd de el că nu vrea să se joace cu ei și nu-l înțeleg, gândindu-se că probabil că nu are simț pentru viață și nu știe că ne putem bucura de viață, el nu este ca toți ceilalți și i se pare că vrea să se retragă din lume și să meargă în deșert pentru a trăi ca animalele din deșert.
Și totuși, nu le poate da oamenilor niciun răspuns, deoarece nu are un limbaj comun cu ei. În orice caz, suferă din cauza lipsei lui — că vrea să fie răsplătit cu viața spirituală. Rezultă că numai în al treilea discernământ al unei deficiențe putem spune că rugăciunea lui se numește „rugăciune”, deoarece el cere umplere, astfel încât să poată corecta lumea, să aibă capacitatea de a primi scopul creației, care este de a face bine creațiilor Sale. El crede că toată ascunderea și restricția care există în lume se datorează faptului că nu avem instrumentul potrivit pentru abundența Dumnezeirii, care este vasul de dăruire.
Din acest motiv, el Îi cere Creatorului să-i dea vase de dăruire. Putem obține acest lucru simțind măreția și importanța Regelui. Dar când Șchina este în exil și când munca are gust de praf, cum putem continua munca? Acesta este motivul pentru care o rugăciune ca aceasta este acceptată.
Acum putem interpreta cuvintele sfântului Zohar, când am întrebat de ce spunem că trebuie să ne acoperim capul și să închidem ochii ca și când am sta în fața Regelui. Așa cum știm, capul se numește „mintea omului”. La fel, ochii sunt priviți ca fiind mintea, așa cum este scris: „Ochii congregației”, ceea ce înseamnă bătrânii congregației.
A acoperi și a închide înseamnă a nu te uita la ce-ți spune mintea. Aceasta înseamnă că atunci când omul stă în rugăciune, trebuie să creadă că stă în fața Regelui. Deși nu-L simte pe Rege, el ar trebui să se roage ca Creatorul să-i dea puterea credinței de a simți că stă în fața Regelui. Adică dorește puterea credinței care va fi la fel ca și cunoașterea, ceea ce înseamnă că trupul va fi impresionat de credință, că el crede, de parcă l-ar vedea pe Rege și ar fi impresionat de Rege. Aceasta este credința pentru care se roagă.
De aceea, el spune că este interzis să deschizi ochii în timpul rugăciunii pentru că este interzis să te uiți la Șchina. Sfântul Zohar întreabă: „Cum poate să se uite la Șchina?” El răspunde că este pentru a verifica dacă Șchina stă în fața lui în timpul rugăciunii sale, motiv pentru care îi este interzis să deschidă ochii.
Am întrebat: „Care este răspunsul?” Explicația este că, credința cu care crede omul ar trebui să fie exact ca și cum ar vedea pe Șchina. Altfel, dacă credința lui nu a atins acest nivel, ea nu este considerată credință reală. Acesta este felul de credință pentru care ar trebui să se roage omul, ca această credința să lucreze în el ca și cum ar vedea totul cu ochii lui.