Cine depune mărturie pentru o persoană
Articolul Nr. 37, 1985
Este scris în Zohar, Șoftim (Judecători) şi în Comentariul Sulam p.8, punctul 11, „Este o Mițva (poruncă/faptă bună) să depui mărturie la tribunal pentru ca prietenul tău să nu piardă bani din cauză că el nu depune mărturie. De aceea, autorii cărţii Mișna au spus, ‘Cine depune mărturie pentru o persoană? Zidurile casei sale’.
„Ce înseamnă ‘Zidurile casei sale’ ? Acestea sunt zidurile inimii sale, aşa cum este scris, ‘Şi atunci Ezechiel şi-a întors faţa către perete’. Autorii cărţii Mişna au afirmat că asta ne învaţă că Ezechiel s-a rugat din pereţii inimii lui. Mai mult, că toată familia lui depune mărturie pentru el. Familia sa sunt cele 248 de organe ale sale, deoarece corpul este numit ‘casă’.
„Aceasta este ceea ce au afirmat autorii Mişna: ‘Celui rău, păcatele îi sunt gravate în oase. În acelaşi mod, celui drept – meritele îi sunt gravate în oase’. Acesta este motivul pentru care David a spus, ‘Toate oasele mele or să spună’. Dar de ce sunt fărădelegile gravate în oase mai mult decât în carne, tendoane sau piele? Pentru că oasele sunt albe şi scrierea cu negru este vizibilă numai pe un fond alb. Este precum Tora, care este albă în interior, adică pergamentul şi neagră pe din afară, adică cerneala. Negrul şi albul sunt întunericul şi lumina. Şi mai mult, corpul urmează să se ridice pe oasele sale, de aceea păcatele şi meritele sunt gravate în oasele sale. Dacă este recompensat, corpul se va ridica pe oasele sale. Dacă nu este recompensat, nu se va ridica şi nu va renaşte din morţi.” Până aici, cuvintele sale.
Ar trebui să înţelegem de ce Zohar-ul interpretează că o persoană trebuie să depună mărturie înaintea tribunalului, pentru ca prietenul său să nu piardă bani. Interpretarea se face în munca pentru Creator. Aşadar, trebuie să înţelegem ce anume cere cineva şi de la cine cere. Şi pentru ca să fie de încredere, persoana trebuie să depună mărturie.
În munca pentru Creator, o persoană cere Creatorului să-i dea ceea ce doreşte de la Creator. Aşadar, trebuie să arate că argumentul său este adevărat, dar oare Creatorul nu ştie dacă o persoană spune adevărul sau nu? Totuşi, dacă omul depune mărturie, atunci el ştie că acest argument este adevărat. Mai mult, cum se poate avea încredere în cineva care depune mărturie pentru el însuși? Şi ar trebui, de asemenea, să înţelegem, de ce mărturia trebuie să fie din zidurile inimii lui, deoarece el aduce ca argument expresia „pereţii casei lui” din Ezechiel, prin cuvintele, „Şi atunci Ezechiel şi-a întors faţa la perete”, pe care noi o interpretăm ca „pereţii inimii lui”.
Aşadar, mărturia unei persoane trebuie să fie din pereţii inimii lui. Totuşi se ştie că mărturia trebuie să fie din gura lui, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Din gurile lor, nu din scrierile lor” pe când aici se spune că ar trebui să fie din zidurile inimii lui şi nu din gură.
Trebuie, de asemenea, să înţelegem de ce spune, „Asta au afirmat autorii Mişna, ‘Celui rău, păcatele îi sunt gravate în oase. Şi, de asemenea, celui drept, meritele îi sunt gravate în oase’”.
Dar sunt păcatele şi meritele gravate în oasele corporale? Cum este gravată în oase o materie spirituală, respectiv păcatele şi Mițvot? Şi este chiar mai dificil să înţelegem răspunsul lui: „Este aşa, deoarece oasele sunt albe şi o scriere neagră este vizibilă numai pe fond alb”.
De asemenea, ar trebui să înţelegem de ce spune, „Şi mai mult, corpul urmează să se ridice pe oasele sale”. De ce, în mod particular, „Pe oasele sale,” ceea ce înseamnă că reînvierea lui depinde de oasele sale?
Ca să înţelegem cele de mai sus, în muncă, trebuie să ne amintim bine-cunoscuta regulă: „Nu este Lumină fără Kli (vas)”, adică este imposibil să primim vreo împlinire dacă nu există niciun gol sau o deficienţă, în care să poată intra umplutura. De exemplu, omul nu poate mânca dacă nu-i este foame. Mai mult, mărimea plăcerii pe care o poate obține din mâncare este măsurată după mărimea dorinţei pe care o are pentru mâncare.
Prin urmare, acolo, unde nu simte nicio lipsă, nu va simţi nici plăcerea pe care ar putea să o primească, deoarece nu este loc pentru a primi vreo umplere. Aşadar, când vorbim de ordinea muncii, când o persoană începe să intre în muncă, adică doreşte să facă munca sfântă cu scopul de a dărui mulţumire Creatorului său, conform regulii mai sus menţionate, trebuie să aibă o nevoie pentru asta – să simtă că are nevoie să dăruiască Creatorului. Şi putem spune că are un Kli, în măsura în care are nevoie să-i dăruiască Creatorului, adică atunci când doreşte să-i aducă mulţumire. Ceea ce înseamnă că, deja, corpul este de acord să-i dăruiască Creatorului.
Şi pentru că omul se naşte cu o natură de primire şi nu de dăruire, dacă doreşte să se angajeze în dăruire, corpul, cu siguranţă, îi va opune rezistență. Iar dacă vrea să se angajeze în dăruire, adică are dorinţa de a obţine un astfel de Kli, iar Kli înseamnă dorinţă şi deficienţă, atunci corpul imediat vine şi întreabă, „De ce vrei tu să schimbi natura cu care ai fost creat? Care este deficienţa care simţi că-ţi lipseşte? Eşti sigur, sută la sută, că înţelegi că trebuie să lucrezi pentru a dărui? Uite cum fac majoritatea oamenilor munca sfinţeniei; nu sunt meticuloşi în ceea ce fac. Cu alte cuvinte, în angajamentul lor în Tora sau Mițvot, ei se asigură, în primul rând, că acțiunea este corectă, cu toate precizările şi detaliile sale, dar fără intenţie. Ei spun, ‘Noi, cu siguranţă, facem ceea ce putem’. Ei nu acordă atenţie intenţiei, deoarece spun că munca Lișma (pentru numele Ei) aparţine celor puţini aleşi şi nu tuturor”.
Aşadar, corpul, care vine şi pune întrebările sale, probabil că întreabă la obiect. Şi, deoarece nu i se dă un răspuns mulţumitor, el nu-i permite omului să aibă gânduri referitoare la dorinţa de a dărui, deoarece, este adevărat, că nu există Lumină fără Kli. Cu alte cuvinte, „Dacă nu simţi nevoia de a te angaja în dăruire, de ce faci gălăgie?” Aşadar, mai întâi, îi spune, „Dă-mi această nevoie, dorinţa de a dărui, şi apoi mai vorbim”. Dar, aşa cum am spus mai sus, nevoia de a avea această dorinţă trebuie să fie prezentă, adică omul să sufere pentru că nu poate să dăruiască. Fiindcă, deoarece nu are Kli, desigur că nu i se poate acorda Lumina, adică umplerea.
De aceea, el ar trebui să încerce simtă o mare deficienţă din cauză că este incapabil să dăruiască Creatorului. Şi se ştie că deficienţa este determinată de senzaţia de suferinţă pe care o simte omul din cauza deficienţei. Altminteri, faptul că nu are ceea ce cere, nu este considerată o deficienţă, deoarece lipsa adevărată este măsurată după durerea pe care o simte omul pentru că nu are acel lucru. Altfel, nu sunt decât vorbe goale.
Acum putem înţelege ceea ce au spus înţelepţii noştri (Taanit, 2a), „‘Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să-L serveşti cu toată inima ta’. Care este munca inimii? Este rugăciunea. Trebuie să înţelegem de ce au extins ei rugăciunea dincolo de înţelesul literal. De obicei, când cineva vrea ca o altă persoană să-i dea ceva, îl roagă, verbal, aşa cum este scris, ‘Căci Tu auzi rugăciunea fiecărei guri’. Aşadar, de ce au spus ei că o rugăciune este denumită, ‘munca din inimă’?
Am spus mai sus că rugăciunea se numeşte „deficienţă” şi el vrea ca deficienţa sa să fie umplută. Şi totuşi, nu este simţită nicio deficienţă în gura unei persoane; dimpotrivă, toate senzaţiile omului sunt simţite în inimă. De aceea, dacă o persoană nu simte o lipsă în inimă, ceea ce rosteşte cu gura sa nu contează deloc, ca să putem spune că are cu adevărat nevoie de ceea ce cere cu gura sa. Este așa pentru că umplerea pe care el o cere ar trebui să intre într-un loc al deficienţei, care este inima. De aceea, înţelepţii noştri au spus că o rugăciune trebuie să fie din adâncul inimii, adică întreaga inimă să simtă lipsa a ceea ce cere.
Se ştie că Lumina și Kli-ul sunt numite „deficienţă” şi „umplere” (sau „împlinire”). Noi atribuim Lumina, care este umplerea, Creatorului, iar Kli-ul, care este lipsa, îl atribuim creaturilor. Aşadar, omul trebuie să pregătească Kli-ul, astfel încât Creatorul să toarne acolo abundenţa, în caz contrar nu va fi loc pentru abundență. De aceea, când Îi cere Creatorului să-l ajute în aşa fel încât să îşi îndrepte acţiunile spre dăruire, corpul vine şi-l întreabă, „De ce te rogi cu această rugăciune? Ce îţi lipseşte fără ea?”
Din acest motiv, trebuie să studiem şi să cercetăm cărțile care discută despre necesitatea muncii dăruirii, până când vom înţelege şi simţi că, dacă nu avem acest Kli, nu vom putea intra în Kdușa. Nu ar trebui să ne uităm la majoritatea oamenilor, care spun că lucrul cel mai important este acțiunea, că în acea direcţie ar trebui să meargă toată energia şi că ținerea Torei și actele de Mițvot pe care le facem, sunt suficiente pentru noi.
În schimb, omul trebuie să îndeplinească fiecare acţiune de Tora şi Mițvot pentru a se aduce la scopul de a dărui. Apoi, când a înțeles pe deplin cât de multă nevoie are să se angajeze în intenția de dăruire şi simte durere şi suferinţă pentru că nu are această forţă, se consideră că deja are pentru ce să se roage – pentru munca din inimă – deoarece inima simte ceea ce are nevoie.
La o asemenea rugăciune vine și răspunsul. Asta înseamnă că i se dă această forţă de Sus, pentru a fi capabil să aibă intenția de a dărui, pentru că atunci are Lumina şi Kli-ul. Totuşi, ce poate să facă dacă, după toate eforturile sale, încă nu simte, ca durere şi suferinţă, lipsa de a nu fi capabil să dăruiască? Soluţia este să-i ceară Creatorului să-i dea Kli-ul denumit, „o lipsă din faptul că nu simte”, pentru că este inconştient şi nu simte durerea de a nu putea să dăruiască.
Reiese că, dacă poate regreta şi suferi din cauză nu are această deficienţă, pentru că nu simte cât de departe este de Kdușa (sfinţenie), pentru că este complet pământean şi nu înţelege că viaţa pe care o trăieşte – dorind să-și satisfacă nevoile corporale – nu este mai importantă decât a oricărui alt animal pe care îl vede și dacă este atent, vede cât de similar este cu animalele, cu toate aspiraţiile lor, şi că singura diferenţă este şiretenia omului şi abilitatea sa de a-i exploata pe ceilalţi, în timp ce animalele nu sunt atât de deştepte ca să facă acest lucru.
Uneori, chiar dacă vede că studiază Tora şi respectă Mițvot, nu-şi poate aminti – în timp ce respectă Mițvot sau studiază Tora – că ar trebui să obţină conexiunea cu Creatorul, angajându-se în Tora şi Mițvot. Este ca şi cum acestea ar fi pentru el lucruri separate – Tora şi Mițvot, un lucru, şi Creatorul altul.
Şi dacă regretă că nu are nicio senzaţie de deficienţă, că este precum animalele, aceasta se numeşte, de asemenea, „munca în inimă”. Se numeşte „rugăciune”. Înseamnă că, pentru această deficienţă, are deja un loc în care să primească împlinire de la Creator, să-i dea simţul deficienţei, care este Kli-ul pe care Creatorul îl umple cu senzaţii.
Acum putem înţelege întrebarea, „de ce este rugăciunea în inimă şi nu în gură?” Este așa pentru că rugăciunea se numeşte „deficienţă” şi nu se poate spune că omul are o deficienţă în gură. Mai degrabă, deficienţa este o senzaţie în inimă.
Acum, să explicăm de ce am întrebat, despre spusele lui, că meritele şi păcatele sunt gravate în oase, şi el poate sau nu învia din oase. Zohar-ul compară oasele, care sunt albe, cu Tora, care este negru pe alb, unde negrul este întuneric iar albul este Lumină.
Ar trebui să explicăm ce înseamnă că oasele sunt albe, astfel încât, atât meritele, cât şi păcatele, sunt scrise pe ele, deoarece, în ceea ce priveşte munca Creatorului, ar trebui să interpretăm că o persoană care se angajează în Tora şi Mițvot este numită „os”. Partea primară a Torei şi Mițvot este considerată albă, deoarece ceva care nu are deficienţe este numit „alb”. Şi, din moment ce nu este nimic de adăugat la acţiunile pe care le face omul, căci este scris despre asta, „Să nu adaugi și nici să nu scazi”, angajarea sa în Tora este numită „oase”. Ele sunt albe, pentru că meritele şi păcatele lui sunt gravate în ele.
Totuşi, dacă o persoană îşi critică acţiunile – motivul pentru care îşi construieşte fundaţia (motivul care-l silește să se angajeze în Tora şi Mițvot, scopul pe care îl are în timp ce face acţiunile) – şi încearcă să vadă dacă face aceste fapte cu adevărat pentru Creator, ca să dăruiască mulţumire Făuritorului său, atunci poate vedea adevărul: că se află în natura în care s-a născut, denumită „a primi pentru a primi” şi nu vrea să se angajeze în Tora şi Mițvot fără nicio recompensă.
Şi adevăratul motiv pentru care nu poate ieşi din propria natură, este că nu vede necesitatea, de ce trebuie să-şi schimbe natura care a fost imprimată în el, care este numită „iubirea de sine” şi să-şi asume iubirea pentru ceilalţi, pentru a dobândi iubirea pentru Creator. Este așa pentru că omul simte că îi lipsește iubirea celor care-l înconjoară, adică să-l iubească familia, oamenii din oraşul său, etc. Dar ce-ar avea el de câștigat din iubirea Creatorului? De asemenea, ce-ar avea de câștigat dacă își iubește prietenii? În definitiv, el socotește mereu profiturile aduse de iubirea de sine. Aşadar, cum poate el ieşi din această iubire?
Şi dacă se întreabă de ce respectă Tora şi Mițvot în acțiune şi este chiar meticulos în ceea ce privește precizările şi detaliile, atunci el răspunde că a primit credinţa prin educaţie. În educaţie, începi să ghidezi o persoană ca să se angajeze în Tora şi Mițvot în Lo Lișma (nu pentru numele Ei), precum spune Maimonides (la sfârşitul Hilchot Tșuva (legile căinţei)). Reiese că și-a asumat să creadă în Creator, să servească în munca cea sfântă şi, în schimb, va fi recompensat în această lume şi în lumea următoare.
De aceea, omului i se spune că munca adevărată este să creadă în Creatorul care ne-a dat Tora şi Mițvot ca să le respectăm şi, prin asta, vom obţine echivalenţa de formă, denumită „Dvekut (adeziune) cu Creatorul”. Înseamnă că ar trebui să iasă din iubirea de sine şi să-şi asume iubirea pentru ceilalţi. Şi, în măsura în care iese din iubirea de sine, poate fi recompensat cu credinţa completă. Altfel, este separat, așa cum este scris în Comentariul Sulam („Introducere la Cartea Zohar”, p.138), „Există o lege conform căreia ființa creată nu poate primi un rău evident de la El, căci ar fi un defect în gloria Sa, acela ca ființa creată să perceapă că El face ceva dăunător, lucru nepotrivit pentru un Operator perfect. Aşadar, când cineva se simte rău, în măsura în care asupra lui se află negarea ghidării Sale, iar Operatorul îi este ascuns, aceasta este cea mai mare pedeapsă din lume”.
Dacă efectuează o introspecție, recunoaşte adevărul că Tora şi Mițvot ar trebui să fie pentru Creator. Simte cât de departe este de adevăr şi analiza îi aduce durerea şi suferinţa de a merge mereu pe drumul greşit și nu pe cel pe care ar fi numit „servitorul Creatorului”. Dimpotrivă, toată munca sa este de dragul său, ceea ce se numeşte, „a munci pentru sine”, care este calea tuturor animalelor, dar nu este adecvată pentru gradul vorbitor.
Rezultă că prin aceste suferinţe, el primeşte un Kli, adică o deficienţă. Şi, deoarece vede că este incapabil să iasă din iubirea de sine de unul singur, căci nu are puterea să meargă împotriva naturii, soluţia este să-i ceară ajutor Creatorului, aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Cel ce vine să fie purificat este ajutat”. Prin urmare, atunci are un loc pentru a umple deficienţa, deoarece nu există Lumină fără Kli.
Aici se ridică întrebarea de mai înainte: „Ce poate face cineva dacă, deşi înţelege că merită să muncească pentru a dărui, încă nu are durerea şi suferinţa de a nu fi capabil să urmărească scopul dăruirii? În acest caz, ar trebui să ştie că asta nu înseamnă că are credinţă completă în Creator, ci că nu poate avea intenția de dăruire. El ar trebui să ştie că îi lipseşte credinţa întreagă, deoarece dacă are o credinţă completă în Creator, este o lege naturală că acela mic se anulează în faţa celui mare. Aşadar, dacă ar fi avut, cu adevărat, credinţa completă în Creator, el s-ar fi anulat în faţa Creatorului în mod natural şi ar fi vrut să-l servească fără nici o recompensă.
Rezultă că nu există aici nici o deficienţă, căci el nu poate învinge natura. Mai degrabă, este o lipsă de credinţă completă aici, chiar dacă el are credinţă. Dovada acestui lucru este că respectă Tora şi Mițvot. Totuşi, nu este o credinţă întreagă, aşa cum ar trebui.
Cu alte cuvinte, toată această întregime înseamnă că el crede în măreţia Lui şi, dacă doreşte să cunoască dacă are credinţă completă, poate vedea cât de mult este dispus să muncească pentru a dărui şi cât de mult este anulat corpul în faţa Creatorului. Aşadar, inabilitatea unei persoane de a munci pentru a dărui, este o deficienţă, dar aici există o deficienţă mai mare – aceea că-i lipseşte credinţa completă – şi ea este lucrul principal.
Dar ce poate face omul, când, deși vede că-i lipseşte credinţa completă, această lipsă nu naște în el durere şi suferinţă din cauză că este deficient? Adevăratul motiv este acela că se uită la majoritatea oamenilor şi vede că sunt oameni importanţi, cu influenţă şi statut, cărora nu pare că le-ar lipsi credinţa întreagă. Când vorbește cu ei, ei spun că acest lucru este doar pentru câțiva aleși, aceasta fiind opinia lor bine-cunoscută. Aceasta este marea divizare, care devine o barieră pentru om, oprindu-i progresul pe calea cea dreaptă.
Acesta este motivul pentru care avem nevoie de un mediu, însemnând un grup de oameni care au aceeași opinie, că trebuie să obţină întreaga credinţă. Acesta este singurul lucru care poate salva pe cineva de punctul de vedere al colectivului. Atunci, fiecare îi întărește pe toţi ceilalţi, ca să tânjească să obţină credinţa completă, că pot dărui mulţumire Creatorului iar asta va fi singura aspiraţie a omului.
Totuşi, soluţia pentru obţinerea unei deficienţe pentru credinţa completă nu se termină aici. În plus, omul trebuie să se silească să facă acţiuni, mai mult decât este obişnuit, atât cantitativ, cât şi calitativ. Şi corpul, cu siguranţă, va opune rezistență şi va întreba, „Cu ce este diferită ziua de azi, de oricare altă zi?” Şi el va răspunde, „Îmi imaginez că sunt un servitor al Creatorului, cum L-aş servi eu pe Creator dacă aş avea o credinţă completă. De aceea vreau să Îl servesc în acelaşi ritm ca şi cum aş fi fost deja recompensat cu credinţa completă”. Astfel se creează în el o deficienţă şi durerea de a nu avea credinţă întreagă deoarece rezistenţa corpului îl face să aibă o nevoie de credinţă întreagă. Dar acest lucru este valabil doar atunci când merge împotriva corpului său, prin constrângere, când lucrează cu corpul şi nu conform cu dorinţa lui.
Prin urmare, aceste două acţiuni, faptul că muncește mai mult decât este obişnuit şi rezistenţa corpului, îl fac să aibă nevoie de o credinţă completă. Numai atunci se formează în el un Kli în care să se îmbrace mai târziu Lumina, deoarece acum are loc pentru rugăciune în inima lui, adică un loc de deficienţă. Şi, apoi, Creatorul, care aude rugăciunea, îi dă Lumina credinţei, prin care omul Îl poate servi pe Rege, nu pentru a fi recompensat.
Acum putem înţelege ce am întrebat despre înţelesul meritelor şi păcatelor care au fost gravate în oasele corporale. „Oase” se referă la esența unei chestiuni („osul chestiunii” este o expresie în ebraică), și se referă la Tora şi Mițvot pe care o respectăm. Ea ni s-a dat ca să o ținem în acţiune şi nu este nimic de adăugat la ea, aşa cum este scris, „Să nu adaugi și nici să nu scazi”.
Şi, prin aceste acţiuni, păcatele şi meritele sunt gravate, însemnând că, dacă omul doreşte să meargă pe calea adevărului şi să-şi analizeze acţiunile – dacă sunt cu intenţia de a dărui sau nu – și în plus, iubeşte adevărul şi nu este interesat de ceea ce fac alţii, ci vrea să ştie dacă se angajează în Tora şi Mițvot Lișma (pentru numele Ei) sau face totul pentru el însuşi, atunci vede că este scufundat în iubirea de sine şi nu poate ieşi din ea de unul singur.
Apoi se plânge la Creator, să-l ajute să iasă afară din iubirea de sine şi să fie recompensat cu iubirea pentru ceilalţi şi iubirea de Creator, iar „Domnul este aproape de toţi cei care Îl cheamă, de toți cei care Îl cheamă într-adevăr”. De aceea, el este recompensat cu Dvekut (adeziunea) cu Creatorul.
Prin urmare, atunci meritele sunt gravate în oasele lui, însemnând că Tora şi Mițvot, pe care le-a ţinut, sunt numite „alb”, deoarece, în ceea ce priveşte acţiunile, totul este alb, pozitiv şi nu este nimic de adăugat la ele. Dar după aceea a cercetat şi a văzut că scopul nu era în ordine, că era întuneric peste ele, deoarece era separat şi nu avea Dvekut, denumită „echivalenţă de formă”, ceea ce înseamnă că face totul cu scopul de a dărui. În schimb este condus de iubirea de sine.
Aşadar, are întuneric peste alb, care sunt oasele albe, aşa cum este scris în Zohar. Înseamnă că vede că este întuneric peste Tora şi Mițvot pe care le-a făcut, că este separat de Lumină, deoarece Lumina vrea să dăruiască, în timp ce el face totul pentru a primi şi nu poate face nimic în afară de ceea ce se referă la iubirea de sine.
Rezultă că aceste oase, însemnând Tora şi Mițvot practice, sunt albe, ceea ce înseamnă că nu este nici o deficienţă în acțiune care să necesite adaosuri. Dar, prin critica pe care o pune peste acest alb, el vede întunericul de acolo. Şi dacă acordă atenţie îndreptării aceste situații, care îi cauzează durere şi suferinţă, deoarece este în întuneric, şi se roagă la Creator ca să-l ajute şi să-l scape de iubirea de sine, prin asta, el este mai târziu recompensat cu aderarea la Creator.
Asta se numeşte, „Celui drept – meritele sale îi sunt gravate în oase”, deoarece faptul că și-a criticat oasele albe a făcut să fie recompensat cu învierea morţilor, deoarece, „cei răi, în timpul vieţii lor, sunt numiţi morţi”, căci sunt separaţi de Viaţa Vieţilor. Aşadar, când sunt recompensaţi cu adeziunea la Creator, se consideră că au fost recompensaţi cu învierea morţilor.
Dar, „Celui rău, infracțiunile îi sunt gravate în oase”, deoarece un rău este cineva care este scufundat în iubirea de sine, iar cel drept este numit „bun” şi „bun” înseamnă „dăruire”, aşa cum este scris, „Inima mea dă pe dinafară de lucruri bune ; Eu spun, ‘Munca mea este pentru Rege”. Cu alte cuvinte, ce este un lucru bun? Este atunci când cineva poate spune, „Munca mea este pentru Rege”, adică toate acţiunile sale sunt pentru Creator şi nu pentru sine.
De aceea, „Cel care are un ochi bun, va fi binecuvântat”. Din acest motiv, pentru aceşti oameni care au Tora şi Mițvot practice, care sunt considerate esența, deoarece Tora şi Mițvot au fost date de Creator pentru a fi respectate, acestea sunt numite „albe”, fiindcă acţiunile nu au deficienţe, aşa cum este scris, „Să nu adaugi și nici să nu scazi”. Acesta este motivul pentru care oasele sale sunt albe.
„Infracțiunile sale sunt gravate în oasele sale”, care sunt albe, deoarece nu și-a criticat acţiunile, pentru a vedea dacă sunt sau nu pentru a dărui. În schimb, a avut încredere în colectivitate, în modul în care se respectă acolo Tora şi Mițvot. Ei au spus că munca pentru Creator este o muncă destinată câtorva aleşi, şi că nu ar trebui ca toți să o apuce pe această cale pe care au grijă ca munca lor să fie cu scopul de a dărui.
Aceasta se numeşte „punctul de vedere al stăpânilor”. Dar „punctul de vedere al Torei” este diferit. Se ştie că „punctul de vedere al stăpânilor este opus punctului de vedere al Torei”, deoarece punctul de vedere al stăpânilor este că, prin faptul că o persoană se angajează în Tora şi Mițvot, posesiunile lui cresc şi se extind, deoarece devine proprietarul unei case mai mari. Cu alte cuvinte, tot ceea ce face merge la iubirea de sine.
Dar punctul de vedere al Torei este aşa cum au spus înţelepţii noştri despre versul, „Când un om moare într-un cort”. Ei au spus, „Tora există numai în omul care se omoară pentru ea”. Ceea ce înseamnă că-și ucide sinele, adică își condamnă la moarte iubirea de sine. Aşadar, el nu are posesiuni, căci nu există niciun stăpân la care să ne putem raporta posesiunile, deoarece singurul lui scop este să dăruiască şi nu să primească. Prin urmare, își anulează sinele.
Așadar, „Celui rău, păcatele îi sunt gravate în oase”, ceea ce înseamnă că nu a mers pe calea Torei, deoarece Tora este numită „negru peste alb”. Zohar-ul spune că meritele sale sunt gravate în oasele sale, „Deoarece oasele sunt albe şi scrierea neagră este vizibilă numai din interiorul albului”. Este la fel și cu Tora, însemnând că dacă există alb, adică omul respectă Tora şi Mițvot, se poate spune că el este precum Tora, adică are negru peste alb. Apoi încearcă să obţină Dvekut, în caz contrar rămâne cu oasele albe şi nu scrie nimic pe ele.
De aceea, este numit „rău”, deoarece infracțiunile sale sunt gravate în oasele sale. Însă cei care nu au alb în ei, care nu au Tora şi Mițvot practice, nu țin de cei „răi”. Dimpotrivă, ei țin de animale, adică sunt doar niște bestii.