Cele trei timpuri din muncă
Articolul Nr. 24, 1985
Omul trebuie să discearnă trei timpuri în munca sa: 1) trecut, 2) prezent și 3) viitor.
Trecut - este atunci când începe lucrarea Creatorului. În acel moment trebuie să privească trecutul, adică motivul pentru care vrea să-și asume acum sarcina împărăției cerului. Aceasta înseamnă că trebuie să examineze motivul - dacă acest motiv este suficient pentru ca el să înceapă lucrarea Creatorului până la punctul în care „Și tu te vei gândi la El zi și noapte”, când nu mai are la ce să se gândească în afară de Tora, pentru că a ajuns la decizia că nimic nu merită contemplat, doar Tora.
Trebuie să fie așa deoarece el simte că are mari necazuri, că nu este nimic pe lume pentru care să merite să trăiască și nu găsește altceva decât Dvekut [adeziune] cu Creatorul. Dar pentru a fi răsplătit cu Dvekut cu Creatorul, trebuie să iasă din iubirea de sine. Și pentru a ieși din iubirea de sine, el crede în cuvintele înțelepților noștri: „Am creat înclinația rea; Am creat Tora drept condiment”.
Acesta este motivul care îl obligă să contemple Tora zi și noapte, căci altfel nu poate ieși din iubirea de sine. Rezultă că motivul pentru Tora este Dvekut cu Creatorul. Iar motivul care-l obligă să fie recompensat cu Dvekut cu Creatorul trebuie întotdeauna să fie reînnoit, deoarece există multe care se opun acestui motiv. De fiecare dată corpul vine cu noi întrebări și dorește să pună la îndoială acest motiv. Uneori îi spune că este dificil; alteori îi spune că nu este pentru el și-i aduce scântei de disperare; și din când în când aduce gânduri străine în mintea și în inima sa.
Prin urmare, trebuie să ne uităm la trecut, adică omul trebuie să examineze întotdeauna motivul pentru care i s-a dat trezirea inițială. Probabil că au existat alte motive care l-au făcut să înceapă lucrarea Creatorului, ceea ce înseamnă că motivul său inițial nu era pentru a realiza Dvekut cu Creatorul, poate că era un alt motiv. Apoi, pentru că „de la Lo Lișma [nu de dragul Său] ajungem la Lișma [de dragul Său]”, al doilea motiv a fost de a realiza Dvekut cu Creatorul.
De asemenea, ar putea fi contrariul, că primul motiv a fost acela de a realiza Dvekut cu Creatorul, iar apoi, din diverse motive, el și-a însușit alte motive care l-au obligat să-și asume povara Torei și Mițvot [poruncilor]. Din cele de mai sus rezultă că trebuie să examinăm mereu motivul care ne obligă să pășim în lucrarea Creatorului. Aceasta înseamnă că omul trebuie să învețe din trecut, iar asta se referă la motivele care înconjoară toate căile muncii sale. Adică, motivul este considerat a fi scopul: omul poate depune efort pe măsura măreției și importanței scopului.
Cu toate acestea, există o diferență cu privire la ceea ce se consideră a fi „important”. În ceea ce privește importanța, depinde ce consideră persoana a fi important. De obicei, oamenii apreciază lucrurile care le dau satisfacție, adică doar ceea ce privește dragostea de sine. Dar dacă scopul este de a dărui, este nenatural ca omul să considere acest lucru important.
De aceea, în cazul în care motivul nu este unul real, el nu poate merge până la capăt, adică până la atingerea Dvekut [adeziunii]. Acest lucru se întâmplă deoarece atunci când omul vede că nu va avea nicio satisfacție, el fuge imediat de luptă, deoarece motivul pentru care și-a asumat respectarea Torei și Mițvot nu a fost pentru a dărui, ci pentru beneficiul său.
Din acest motiv, când nu simte satisfacție în timpul muncii, el este obligat să fie neglijent în muncă, deoarece nu simte că aceasta va fi o răsplată pentru el, deoarece întreaga bază a muncii sale este în Lo Lișma. Cu toate acestea, din Lo Lișma ajungem la Lișma, astfel încât ordinea este că i se arată cum se simte Lișma, adică nu pentru propriul său beneficiu, ci în beneficiul Creatorului și atunci el fuge imediat de luptă.
Prin urmare, trebuie să verifice întotdeauna scopul, adică motivația lui. Omul trebuie să-și amintească întotdeauna că scopul este să-i dăruiască Creatorului. Apoi, când i se arată sentimentul de dăruire, el nu devine confuz, ci știe că este ceva dificil, fiind împotriva naturii sale.
Numai acum, odată ce vede că este dificil să lucreze pentru a dărui, există loc de rugăciune din adâncul inimii, deoarece vede că nu poate face nimic decât să se roage Creatorului să-i dea acea putere. Din acest motiv trebuie să studiem întotdeauna trecutul, adică să avem un motiv real care ne obligă să ne angajăm în munca sfințeniei.
Prezent- este discernământul pe care o persoană îl simte în timpul muncii. Ea trebuie să facă lucrarea sfințeniei din mai multe puncte de vedere. Este așa cum spuneau înțelepții noștri (Avot, Capitolul 1, Discursul 2): „El obișnuia să spună: ‚Lumea se sprijină pe trei lucruri - pe Tora, pe muncă și pe fapte bune’”.
„Lume” înseamnă „om”, pentru că fiecare om este o lume mică în sine, așa cum este scris în sfântul Zohar. Pentru a exista, adică pentru ca omul să existe în lume, să-L simtă și să-L perceapă pe Creator ca binevoitor, are nevoie de cele trei lucruri menționate mai sus, deoarece omul a fost creat cu înclinația rea, care este dorința de a primi doar pentru sine.
A existat un Țimțum [restricție] asupra acestei dorințe de a primi, adică ascunderea abundenței superioare, astfel încât încântarea și plăcerea să nu fie simțite înainte ca omul să obțină o echivalență a formei, atunci când toate acțiunile sale sunt doar pentru a dărui. Din acest motiv, avem nevoie de Tora, așa cum spuneau înțelepții noștri (Kidușin, 30b): „Am creat înclinația rea; Am creat pentru ea Tora drept condiment”.
Munca este necesară deoarece munca este rugăciunea. Rugăciunea este munca din inimă. Adică, deoarece rădăcina inimii omului este voința de a primi și are nevoie de opusul său, ceea ce înseamnă că va funcționa numai pentru a dărui și nu pentru a primi, rezultă că acesta are mult de lucrat la inversarea ei.
Și deoarece asta este împotriva naturii, el trebuie să se roage Creatorului să-l ajute să iasă din natura lui și să intre în ceea ce se consideră a fi natura superioară. Acesta se numește „miracol” și numai Creatorul poate face minuni. Ca atare, faptul că omul poate ieși din iubirea de sine este un act miraculos.
RAȘI interpretează că „fapte bune” înseamnă „A împrumuta bani celui sărac. Acest lucru este mai mare decât caritatea pentru că acesta nu este rușinat. Mai mult, faptele bune se aplică bogaților și săracilor, viilor și morților, trupului omului și banilor lui”. „Dar caritatea este așa cum s-a spus: ‚Faptele bune sunt mai mari decât caritatea’, căci așa cum s-a spus: ‚Și Mila Domnului este din veșnicie în veșnicie față de cei ce se tem de El’”, „Pentru că am spus: ‚O lume a milei va fi zidită’, pentru a te învăța că lumea există pentru milostenie”.
Pentru că mila este ieșirea din iubirea de sine la iubirea față de Creator, așa cum a spus Rabi Akiva: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți, aceasta este marea regulă a Torei”, în „prezent”, ar trebui să avem grijă ca toate cele trei discernăminte de mai sus să opereze în om în prezent. Atunci el ar trebui să includă și trecutul în prezent, adică scopul pentru care face toate eforturile.
Viitor- Omul trebuie să vadă viitorul, ce poate fi realizat până când își atinge deplinătatea, deoarece se știe că Or Pnimi [Lumina interioară] înseamnă ceea ce luminează în prezent, iar Or Makif [Lumina înconjurătoare] este ceea ce ar trebui primit în viitor.
De obicei, atunci când o persoană face o înțelegere și investește mulți bani, cu siguranță că o face pentru a obține și mai mulți de bani. În consecință, înțelegem că, dacă a cumpărat o mulțime de bunuri, a făcut-o pentru a obține o grămadă de bani, vânzând imediat bunurile. Așadar, comerciantul a cumpărat bunuri de la târg. Când a adus mărfurile, oamenii din orașul său au văzut că a adus o mulțime de bunuri și toți au crezut că în curând va închiria mai multe magazine pentru a vinde bunurile imediat. Dar apoi au observat că el și-a pus toate bunurile în depozit și nu a vrut să le vândă. În același timp, toată lumea a văzut că, deși nu-și vinde marfa, el este la fel de fericit ca și când ar fi făcut o avere. Apropiații nu l-au putut înțelege și l-au întrebat: „De ce ai fața asta fericită? La urma urmei, nu ai vândut nimic și nu ai făcut bani, de ce ești atât de fericit?”
El le-a spus: „Am cumpărat o mulțime de bunuri ieftine, deoarece prețurile lor au scăzut, iar toți comercianții a fost reticenți să le cumpere. Le-am cumpărat deoarece știu prin calcul că de acum în doi ani vor fi foarte solicitate pentru că vor fi rare. În acel moment, aceste bunuri mă vor face bogat. Așa că, atunci când mă gândesc la viitorul meu sunt fericit, deși acum nu am niciun profit”.
Prin urmare, vedem că dacă viitorul strălucește în prezent, faptul că în prezent încă nu are nimic, nu are nicio importanță. Mai degrabă, el poate fi mai mulțumit de viitor decât de prezent. Totuși, acest lucru este așa dacă viitorul strălucește în prezent. În limbajul Cabalei, se consideră că el se bucură de Or Makif, adică că se bucură de lumina care va veni în viitor.
Adică dacă vede că există o modalitate de a atinge scopul, deși el nu l-a realizat în totalitate, dar încrederea în scop îl luminează, el se poate bucura în prezent ca și cum Or Makif ar străluci acum pentru el în Kelim [vase].
Baal HaSulam a spus în mod similar despre cuvintelor înțelepților noștri: „Drepții spun psalmi despre viitor”, că înseamnă că drepții pot spune psalmi despre ceea ce urmează să vină la ei mai târziu. Adică, ei cred că în cele din urmă vor fi răsplătiți cu plenitudine și pe această bază rostesc ei psalmi, deși nu au ajuns încă la deplinătate.
Această chestiune este menționată în Zohar (Vayelech, punctul 47): «Rabi Eleazar a spus: „Israel, vor rosti psalmi de jos în sus și de sus în jos și vor lega nodul credinței, după cum este scris: ‚Atunci Israel vor cânta acest cântec’. Nu spune ‚cântă’, ci ‚vor cânta’, ceea ce înseamnă în viitor”». Rezultă că omul ar trebui să primească iluminarea de la Or Makif, care vine din viitor, după prezent și trebuie să o atragă în prezent.
Acesta este motivul pentru care toate cele trei timpuri - trecut, prezent și viitor - sunt incluse în prezent. Cu toate acestea, sfatul înclinației rele este întotdeauna contrar, adică să despartă cele trei timpuri, astfel încât să nu lumineze împreună. Prin urmare, trebuie să mergem întotdeauna împotriva înclinației rele și să spunem: „Ceea ce spune ea nu este cu siguranță în favoarea noastră, deoarece rolul ei nu este să ne ajute în muncă”.
De exemplu, este scris în articolul nr. 11 (Tav-Șin-Mem-Hei) că atunci când înclinația rea spune unei persoane: „De ce depui așa mult efort în rugăciune și Tora? La urma urmei, scopul tău nu este pentru Creator. Înțeleg de ce depun efort alte persoane în Tora și în rugăciune, deoarece intenția lor este pentru Creator, dar nu este așa în cazul tău”. În acel moment trebuie să-i răspundă: „Dimpotrivă, muncesc pentru Creator și nu vreau să te ascult”, deoarece ea dorește să-l obstrucționeze în muncă, adică să-l facă nu se angajeze în Tora și Mițvot.
Apoi vine și susține: „Tu ești neprihănit și intenția ta este numai pentru Creator. Nu ești ca alți oameni”. În acel moment trebuie să-i spună: „Dimpotrivă, toată munca mea nu este pentru Creator și știu că tot ceea ce spui nu este în beneficiul meu”, deoarece ea dorește ca omul să dea greș prin păcatul mândriei, care este cel mai rău dintre toate, așa cum au spus înțelepții noștri: „Despre cel care este mândru, Creatorul spune: ‚El și cu Mine nu putem locui în același loc’”. Prin urmare, omul nu poate determina pe ce cale să meargă - pe calea micimii sau pe calea măreției. Totul se face de la caz la caz.