Puternică stâncă a salvării mele
Articolul Nr. 13, 1985
În cântecul de Hanuca spunem: „Puternică stâncă a salvării mele, să Te slăvesc pe Tine este o încântare; reclădește casa mea de rugăciune și acolo ne vom aduce ofranda noastră de recunoștință”. Cântecul începe cu cuvinte de slavă, „Să Te slăvesc pe Tine este o încântare” și apoi încep cuvintele de rugăciune „reclădește casa mea de rugăciune”.
Ulterior, se revine la cuvintele de mulțumire și slăvire: „și acolo ne vom aduce ofranda noastră de recunoștință”.
Așadar, aici avem trei lucruri, similare cu ordinea din rugăciune:
1. Primele trei din cele Optsprezece (o serie de rugăciuni) sunt de slăvire și mulțumire.
2. Cele trei din mijloc sunt cereri.
3. Ultimele trei sunt iarăși de slăvire și mulțumire.
Astfel, începem cu prezentul, după cum este spus: „Să Te slăvesc pe Tine este o încântare”, adică Îți mulțumim și Te slăvim, pentru binele pe care l-am primit de la Tine. Este după cum au spus înțelepții noștri: „Omul ar trebui întotdeauna să Îl slăvească pe Creator și apoi să se roage” [Brachot (Binecuvântări), 32].
Motivul este că acela care crede că, Creatorul este îndurător și milostiv, că El dorește să facă bine creațiilor, are loc pentru rugăciune. De aceea trebuie mai întâi să stabilim lauda Creatorului, cu alte cuvinte, persoana este cea care ar trebui să stabilească lauda Creatorului. Dar nu înseamnă că, Creatorul ar trebui să vadă că omul Îl slăvește, deoarece Creatorul nu are nevoie de oameni. Mai degrabă, omul însuși trebuie să vadă slava Creatorului și apoi Îl poate ruga să-l ajute, deoarece comportamentul Lui este de a face bine creaturilor Sale.
Ca atare, după ce a spus: „să Te slăvesc este o încântare”, vine rugăciunea și spunem: „reclădește casa mea de rugăciune”.
Ce este „casa mea de rugăciune”? Înseamnă, după cum este scris: „Chiar și pe ei o să-i aduc la muntele Meu sfânt, o să-i bucur în casa Mea de rugăciune”. „Muntele Meu sfânt”, Har (munte) provine din cuvântul Hirhurim [gânduri/contemplări], cu alte cuvinte, El le va aduce gânduri de Kdușa (sfințenie) - astfel încât toate gândurile lor, să fie doar de Kdușa.
„Și o să-i bucur în casa Mea de rugăciune”, este inima omului, astfel încât acolo să fie un loc pentru prezența Șchina (Divinității). Șchina este numită „rugăciune”, fiind știut faptul că Malchut este numită rugăciune, după cum este scris: „Dar eu sunt, în întregime, rugăciune”.
După „reclădește casa mea de rugăciune”, urmează „și acolo ne vom aduce ofranda noastră de recunoștință”. Rezultă că prima este slăvirea, apoi urmează rugăciunea, apoi iarăși slăvirea, așa cum este și ordinea rugăciunii, care se încheie cu slăvire și mulțumire.
Însă ce poate face omul, dacă dorește să înceapă cu slăvire dar inima sa este închisă, simte că este plin de defecte și nu poate deschide gura ca să cânte și să slăvească? Sfatul este să meargă peste rațiune și să spună că totul este „Hasadim (îndurări) ascunse”. Cu alte cuvinte, ar trebui să spună că totul este Hesed (har/milă), dar acesta îi este ascuns deoarece el nu este pregătit să vadă încântarea și plăcerea pe care Creatorul le-a pregătit pentru creațiile Sale.
După ce stabilește lauda Creatorului – cu alte cuvinte, crede mai presus de rațiune, că totul este bun și milostiv – el ar trebui să se roage la Creator să-i corecteze inima pentru a deveni „Casa mea de rugăciune”, adică aici să apară îndurările Creatorului. Aceasta se numește „Hasadim revelate”.
Și apoi: „Acolo vom aduce o ofrandă de mulțumire”, adică el va mulțumi pentru că a fost privilegiat cu ofranda vaselor de primire. Aceasta se numește: „Acolo vom aduce o ofrandă de mulțumire”, pentru că a fost răsplătit cu sacrificarea voinței sale de a primi. În schimbul acesteia a venit voința de a dărui, care este numită „locul Templului”.
Dar lucrul cel mai important este ca mai întâi omul să aibă dorința de a-și sacrifica dorința de a primi. Și deoarece dorința de a primi este însăși esența creației, creatura o iubește și-i este foarte dificil să înțeleagă că trebuie să fie anulată, fiindcă altfel este imposibil să fie răsplătită cu ceva spiritual.
În corporalitate, vedem că omul are o dorință și o deficiență personală, care vine din interiorul corpului său și că există o dorință pe care o dobândește din exterior, nu vine de la sine. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat oameni în afară, care să nască această dorință în el, el nu ar fi simțit niciodată că ar fi avut nevoie de ea, dar oamenii din exterior nasc această dorință în el.
De exemplu, omul chiar dacă este singur, când nu sunt alți oameni în jurul său, tot va dori să mănânce, să bea, să doarmă și așa mai departe. Însă dacă sunt oameni în jurul lui, atunci apare problema rușinii, când ceilalți îl constrâng. Atunci el trebuie să mănânce și să bea ceea ce-l obligă oamenii din jurul său. Acest aspect este vizibil în primul rând la îmbrăcăminte. Acasă, el poartă lucruri confortabile. Dar când se află printre oameni, trebuie să se îmbrace așa cum consideră potrivit ceilalți. Nu are de ales, din moment ce rușinea îl obligă să le urmeze capriciile.
La fel este și în spiritualitate. Omul are o dorință de spiritualitate în interiorul său, ce provine din el însuși. Cu alte cuvinte, chiar și atunci când este singur și nu sunt oameni în jurul lui ca să-l influențeze, sau de la care să absoarbă vreo dorință, el primește o trezire și dorește cu ardoare să fie servitorul Creatorului. Dar desigur că dorința sa nu este suficient de mare, astfel încât să nu fie nevoit să o întărească pentru a putea lucra cu ea ca să obțină scopul spiritual. De aceea, există o cale – ca și în corporalitate – de a spori această dorință, prin intermediul oamenilor din exterior, care îl obligă să le urmeze opiniile și spiritul.
Aceasta se face prin unirea cu oamenii pe care-i vede că au aceeași nevoie de spiritualitate. Și dorința pe care o au acei oameni din exterior naște și în el o dorință, astfel el primește o mare dorință de spiritualitate. Cu alte cuvinte, în plus față de dorința pe care a avut-o din interior, el primește o dorință de spiritualitate, pe care ei au născut-o în el, și astfel dobândește o dorință imensă cu ajutorul căreia poate atinge scopul.
Prin urmare, aspectul iubirii de prieteni apare acolo unde fiecare persoană din grup, în afara faptului că are o dorință proprie, își însușește dorința prietenilor. Acesta este un mare avantaj, care poate fi obținut doar prin iubirea de prieteni. Totuși, persoana trebuie sa aibă mare grijă să nu se afle printre prieteni care nu au dorința de a se auto examina, aceasta fiind temelia muncii lor – dacă aceasta este pentru dăruire sau primire – și de a vedea dacă fac acțiuni pentru a atinge calea adevărului, care este calea dăruirii complete.
Doar într-un asemenea grup este posibil să se imprime prietenilor o dorință de dăruire, adică fiecare va absorbi o lipsă de la prieteni, căci lui însuși îi lipsește puterea de a dărui și oriunde merge, caută cu nerăbdare un loc în care cineva va putea să-i dea forța de a dărui.
Prin urmare, când vine într-un grup în care toată lumea este însetată după puterea de a dărui, fiecare primește această forță de la toți ceilalți. Se consideră că primește forța din exterior, ca adaos la puterea mică pe care o are în interiorul său.
Totuși, opus acesteia, există o forță din exterior, de la care este interzis să primească orice fel de sprijin, chiar dacă această forță, pe care o poate primi din exterior, îi va da combustibil pentru a munci. Omul trebuie să fie foarte atent să nu o primească. Și trebuie să aibă mare grijă, deoarece corpul tinde să primească tărie pentru muncă, în special de la oamenii din exterior. Aceasta vine la om, atunci când aude că se spune despre el, de exemplu, că este un om virtuos, sau un discipol înțelept, sau un om cu frică de ceruri, sau când se spune despre el că este un om care caută adevărul. Când aude aceste lucruri, că munca sa este apreciată, aceste cuvinte îi dau tărie pentru muncă, deoarece primește onoare pentru munca sa.
Și atunci nu mai are nevoie de credință peste rațiune și de puterea dăruirii, adică să-l ajute Creatorul, și aceasta să fie motivația sa. În schimb, el primește combustibil de la cei din afară. Cu alte cuvinte, cei din exterior îl obligă să se angajeze în Tora și Mițvot (porunci).
Aici apare aspectul umilinței - și unul din motive este ca să nu fie alăptați cei externi. De aceea omul trebuie să umble umil, după cum este scris: „Și să umbli umil cu Domnul Dumnezeul tău”.
Cei exteriori sunt oamenii care se află în afara sa. Ei se hrănesc din munca sa și ulterior – adică după ce aude că este respectat – el învață să muncească pentru cei din exterior și nu pentru Creator. Aceasta este așa, deoarece omul nu mai are nevoie de Creator să-l aducă mai aproape de lucrarea Sa, din moment ce acum el este operatorul, pentru că oamenii din afară îi dau combustibil pentru a studia și a lucra pentru ei. Cu alte cuvinte, ei sunt aceia care-l obligă să muncească, și nu-l obligă Creatorul să muncească pentru El. Mai degrabă, alții îl forțează să muncească pentru ei – ca ei să-l respecte, etc.
Rezultă că acest lucru este similar cu a munci pentru un zeu străin. Adică, ei i-au ordonat să muncească pentru răsplata respectului pe care i-l vor arăta în schimbul angajamentului în Tora și Mițvot. Aceasta înseamnă că dacă ei nu-i cunosc munca, iar el nu vede că există cineva care să observe că s-a angajat în Tora, nu există nimeni care să-l oblige să muncească. Aceasta se numește „agățarea celor externi” și acesta este motivul pentru care omul trebuie să muncească într-o manieră ascunsă.
Totuși, nu este suficient să muncească pe ascuns. Deși este adevărat că acum doar Creatorul îl obligă să facă munca sfântă, mai trebuie să fie și altceva: omul trebuie să muncească fără scopul de a primi o recompensă. Aceasta este o problemă cu totul diferită, deoarece este împotriva naturii noastre. Suntem creați cu o natură numită „dorință de a primi”. Dar acum trebuie să muncim doar în scopul dăruirii și să nu primim nimic pentru noi.
În acest scop trebuie să căutăm o societate, în care fiecare să creadă că trebuie să muncim pentru a dărui. Pentru că aceasta este o forță mică în interiorul omului, el trebuie să caute oameni care, de asemenea caută aceste puteri. Atunci, uniți, fiecare dintre ei poate primi tărie de la ceilalți, iar asta este tot ce le trebuie. Iar Creatorul îi va trimite ajutor de sus pentru a putea să meargă pe calea dăruirii.