Iacov a ieșit
Articolul Nr. 10, 1985
„Iacov a ieșit”. Potrivit interpretării lui RAȘI, „Ar fi trebuit scris doar‚ Iacov a mers la Haran”. De ce menționăm ieșirea lui? Se spune că ieșirea unui drept dintr-un loc lasă o impresie. Atunci când cel neprihănit este în oraș, el este splendoarea lui, este strălucirea și maiestatea lui. Atunci când iese, iese splendoarea, strălucirea și măreția lui”. Până aici cuvintele sale.
Ar trebui să înțelegem cele de mai sus în muncă. Ce este un drept și ce este impresia pe care un drept o lasă la ieșirea lui?
Ar trebui să interpretăm că, Creatorul este numit „drept”, așa cum este scris: „Domnul este cel drept, iar eu și poporul meu suntem cei răi”. Acest lucru înseamnă că, atunci când cineva este aproape de Creator, adică Îl simte pe Creator aproape de el, simte că El îi face bine. În acel moment simte un gust bun în Tora și în rugăciune și în toate angajamentele sale el simte că, Creatorul îi este aproape. Orice ar face, face cu bucurie și entuziasm.
După aceea, el intră într-o coborâre, are senzația de searbăd în studiul Torei și faptele bune. Cu toate acestea, el a rămas cu impresia pe care a avut-o în timpul ascensiunii, cand a simțit gust bun în Tora și Mițvot [porunci] și a fost într-o stare de bucurie. Impresia rămasă îl face să tânjească să revină la starea anterioară. Adică, după ceva timp, prin impresia lăsată în el, se trezește și caută să vadă cum se poate întoarce la starea pe care a avut-o, care a fost numită o „stare de ascensiune”, în timp ce acum își simte josnicia – cât de departe este de orice lucru spiritual.
Aceasta aduce întrebarea: „De ce a ajuns la această coborâre? Cine câștigă din asta?”. Sau, poate că a venit la el ca o pedeapsă, iar acum el trebuie să se corecteze pentru păcatul său. Doar că nu știe care era păcatul pentru care a căzut din starea de ascensiune în care se afla. Astfel, el nu știe ce să corecteze. Rezultă că nu vede nici o deficiență în el, care ar fi putut să-i cauzeze coborârea și astfel este obligat să spună că ea a venit de la Creator. Acest lucru ridică întrebarea: „Ce-a câștigat Creatorul atunci când l-a coborât de la gradul său?”.
De aici putem interpreta ce au spus înțelepții noștri: „Ieșirea celui drept dintr-un loc lasă o impresie”. În timpul ascensiunii se consideră că în acel loc este prezent Creatorul, adică în trup. Atunci El îi aduce senzația de entuziasm din Tora și Mițvot. Dar nu-i poate da importanța faptului că în el se află Creatorul, așa cum este scris: „Eu sunt Domnul, care locuiește între ei, în mijlocul impurității lor”, astfel încât omul să-L aprecieze, să știe cine este în el și să-L răsplătească cu respectul cuvenit. Astfel, el nu poate fi ajutat să primească un nivel superior, fiindcă este satisfăcut cu munca sa.
Prin urmare, el a fost coborât pentru a învăța cum să aprecieze, din moment ce de sus a fost ridicat și adus mai aproape, dar el nu a apreciat asta. Dacă vă întrebați: „De ce trebuie ca omul să-și aprecieze starea de ascensiune?”. Este așa cum am auzit de la Baal HaSulam, că nu există nici o diferență de grade în lumină. Astfel că toată chestiunea legată de Gadlut [maturitate / măreție] și Katnut [copilărie / micime] depinde de dobândirea din Kelim [vase]. În funcție de dobândirea luminii de către vase, este și mărimea luminii. De aceea s-a spus că, dacă omul primește ceva de sus și are inteligența de a aprecia acel lucru, în aceeași măsură iluminarea din el crește și nu are nevoie de o lumină mai mare. Mai degrabă, apreciind el însuși (iluminarea), aceasta crește și iluminează pentru el de fiecare dată la un grad mai înalt.
Rezultă de aici că tot păcatul pentru care a căzut din gradul său a fost acela că nu și-a apreciat starea și a fost satisfăcut. Ca atare, ar fi trebuit să rămână în acel grad pentru totdeauna. De aceea, coborârea pe care a primit-o a fost pentru binele lui, pentru a-i da posibilitatea de a urca în gradele de sfințenie.
Prin urmare, „Ieșirea unui drept dintr-un loc lasă o impresie. Atunci când cel neprihănit este în oraș, el este splendoarea lui, este strălucirea, este maiestatea sa”, ceea ce înseamnă că toată importanța era acolo, dar el nu a știut cum să aprecieze valoarea sa. De aceea, „splendoarea lui se îndepărtează, strălucirea se îndepărtează, și măreția se îndepărtează”.
Rezultă de aici că „Ieșirea unui drept dintr-un loc lasă o impresie”. El ar trebui să știe că, atunci când cel drept era în oraș, el nu i-a acordat atenție pentru a-i aprecia splendoarea, strălucirea și măreția”. În schimb, el s-a întors din drum, ceea ce înseamnă că nu a apreciat toate gradele de importanță menționate mai sus.
Aceasta se numește că „lasă o impresie”, ceea ce înseamnă că a trebuit să rămână imprimat în el faptul că ieșirea celui drept din acel loc a fost din cauza întoarcerii, adică, de fapt, toate gradele erau acolo, dar el nu a observat acest lucru, pentru că ar fi trebuit să știe că nu există schimbări în lumină, ci totul depinde de Kelim [vase]. Prin urmare putem spune că această plecare nu a fost din cauza unui păcat, ci ca să-i permită să se ridice în gradele de sfințenie.
Trebuie să interpretăm, de asemenea, în ceea ce privește versetul menționat mai sus, că „ieșirea unui drept dintr-un loc lasă o impresie” se referă la un om, pentru că atunci „când cel neprihănit este în oraș” înseamnă că el poate justifica Providența. Apoi, când depășește starea în care se găsește și spune: „Nu există nici o îndoială că, Creatorul, care este bun și face bine, se comportă cu mine binevoitor. Cu toate acestea, El vrea să mă simt așa”, rezultă că el justifică Providența. Atunci vede imediat importanța muncii în dăruire și deasupra rațiunii. Aceasta se numește „Când cel drept se află în oraș, el este splendoarea lui, el este strălucirea, el este maiestatea sa”, pentru că atunci el (vede) toate virtuțile.
„Când el pleacă de acolo”, înseamnă că el s-a îndepărtat de justificarea Providenței și vrea să vadă totul în rațiune. În acel moment nu simte nici un gust în munca de dăruire. Și apoi, „splendoarea lui se îndepărtează, strălucirea se îndepărtează și maiestatea se îndepărtează”, iar el cade din nou în iubirea de sine. Cu alte cuvinte, atunci nu mai știe nimic în afară de munca bazată pe rațiune.
Acest lucru este privit ca „ieșirea celui drept dintr-un loc lasă o impresie”. Aceasta înseamnă că numai atunci, prin ieșirea celui drept, când el crede că, „Acum, că simt gust bun în muncă, nu mai am nevoie să muncesc deasupra rațiunii”, atunci cel drept părăsește acel loc. Acest lucru creează în el o impresie, ca să știe cum să se păzească de acum înainte de ieșirea din munca mai presus de rațiune. Așa cum am auzit de la Baal HaSulam, atunci când cineva spune: „Acum, are un sprijin și nu mai stă între cer și pământ”, el trebuie să cadă de la gradul său, pentru că deteriorează discernământul de mai presus de rațiune.
Prin urmare, rezultă că tocmai ieșirea din gradul pe care l-a avut lasă o impresie asupra lui, astfel că pe viitor va ști cum să fie atent și nu va deteriora credința deasupra rațiunii, ci va justifica întotdeauna Providența.
„Şi iată, a fost rezemată pe pământ o scară al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe scara aceea”. Interpreții întreabă: «Ar fi trebuit să spună, „coborau” și apoi „suiau”? Pentru a înțelege acest lucru în muncă, trebuie să explicăm faptul că scara se referă la un o persoană: persoana stă jos pe pământ, dar capul său ajunge la cer. Aceasta înseamnă că, atunci când începe să avanseze, ajunge la cer și nu ar trebui să se plângă că scara este rezemată pe pământ.
Cu toate acestea, mai întâi trebuie să înțelegem ce înseamnă „pe pământ”. Vedem că pământul este lucrul cel mai de jos. Și totuși, vedem de asemenea, că toate clădirile impunătoare și toate fructele sănătoase ies din pământ.
Este cunoscut faptul că Ereț [pământ] implică dorința de a primi, care este fundamentul, din moment ce toată creația și tot răul care există în lume, se extind de la această dorință, după cum se știe că toate războaiele, crimele și așa mai departe, își au rădăcina în dorința de a primi. Aceasta se numește „o scară rezemată pe pământ”, pentru că atunci când o persoană vine pe lume, este plasată pe Ereț [pământ], din cuvântul Erțeh [eu voi dori], ceea ce înseamnă că vreau să primesc. Această stare este cea mai de jos, adică nu există nimic mai jos decât ea. Cu toate acestea, „Vârful ei ajunge până la cer”, tocmai pentru faptul că scara este rezemată pe pământ, eu voi dori, pentru că Erțeh [ „pământ”, „voi dori”] are două semnificații: 1) de la cuvântul, Erțeh, ceea ce înseamnă „vreau”; 2) de la cuvântul Ereț [pământ], care este considerat a fi umilință.
Este cunoscut faptul că esența creației este dorința de a primi, pentru că la începutul creației a luat naștere numai voința de a primi. După aceea, au fost făcute corectările denumite „echivalență de formă”, cu alte cuvinte cel de jos, numit „pământ”, atinge echivalența cu cerul, care se numește „dăruitor”. Putem interpreta că deși omul are picioarele pe pământ, el se poate corecta astfel încât capul lui, numit „vârful scării”, să atingă cerul, pentru a fi în echivalență de formă cu cerul, care este primire pentru a dărui.
Așa cum la începutul creației, mai întâi primitorul și-a făcut apariția și apoi a fost corectat pentru a dărui, la fel este și cu scara, care sugerează o persoană aflată pe pământ, care începe având picioarele pe pământ și mai târziu atinge cerul. Acest lucru înseamnă că nu trebuie să fim impresionați când vedem că omul este plin de lumea aceasta și nu are scântei de dăruire și nici nu poate crede că este realist ca trupul său să fie de acord vreodată să lucreze numai pentru a dărui. În schimb, el ar trebui să creadă că aceasta este calea și ordinea muncii, pe care Creatorul o dorește în mod special în acest fel – ca o scară plasată pe pământ cu vârful atingând cerul.
De aici vom înțelege ceea ce este scris: „Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe scara aceea”. Interpreții au întrebat: „Îngerii sunt în cer, așa că ar fi trebuit scris ‚coborau’ și apoi ‚suiau’”. Noi trebuie să interpretăm că acest lucru se referă la omul care este mesagerul Creatorului, din moment ce un înger este numit „mesager”. Acei oameni, care merg pe calea Creatorului, sunt numiți „îngerii lui Dumnezeu”. Mai întâi urcă, scara fiind rezemată pe pământ, și ajung la capătul de sus al scării, care este considerat „vârful ei atinge cerul”. Apoi ei coboară, ceea ce înseamnă că toate urcările și coborârile sunt pentru că există două capete ale scării: 1) „rezemată pe pământ”, adică locul de jos, 2), dar „al cărei vârf ajungea până la cer”.
Acest lucru înseamnă că, în măsura în care omul apreciază că, „vârful ei ajunge la cer”, el poate simți înjosirea de a fi „rezemat pe pământ”, și regretă că este imersat în această lume. Dar dacă nu are nici un indiciu real cu privire la faptul că „vârful ei ajunge la cer”, el nu are de ce să fie impresionat de faptul că este într-o stare de coborâre.
Rezultă că, în măsura în care el se urcă și „vârful ei ajunge la cer”, poate aprecia măsura inferiorității coborârii. Acesta este motivul pentru care este scris mai întâi că „urcă” și apoi „coboară”, fiindcă omul poate simți că este într-o stare de coborâre numai în măsura în care simte importanța atingerii cerului.
Acesta este sensul faptului că mai întâi „urcă” și apoi „coboară”, deoarece scara pe care ar trebui să urce, în scopul de a-și îndeplini vocația - pentru care a fost trimis în această lume de către Creator – începe de la nivelul de „o scară rezemată pe pământ cu vârful ei ajungând până la cer”, adică de la începutul stării de jos, care este voința de a primi, care este natura lui. „Capul” înseamnă că, la capătul scării el ar trebui să ajungă la cer, să aibă scopul de a dărui. Acesta se numește „cer”, așa cum pământul se numește „primire”, cerul se numește „dăruire”.
Noi ar trebui să interpretăm, de asemenea, urcarea și coborârea printr-o persoană care trebuie să știe că, atunci când simte că este în coborâre, cum ar fi atunci când se angajează în comerț sau lucrează într- o fabrică, sau pur și simplu merge pe stradă și se trezește brusc din somnul său descoperind că se găsește într-o stare de coborâre, în acel moment trebuie să știe că recunoașterea faptului că este într-o coborâre vine la el dintr-o ascensiune. Aceasta înseamnă că mai întâi „urcă” și apoi „coboară”, pentru că, dacă nu ar fi avut o ascensiune în grad, datorată unei treziri de sus, el nu ar fi ajuns să simtă acest lucru. În orice caz, el este chemat de sus.
Rezultă, în conformitate cu cele de mai sus, că întreaga noastră muncă este ca „o scară rezemată pe pământ, al cărei vârf ajunge până la cer”. Adică scara omului are două discernăminte și cu aceste două discernăminte el urcă pe scara celor vii.
1) Din perspectiva sa, „scara rezemată pe pământ”, care este vointa de a primi, este rezemată pe pământ, care este starea cea mai de jos. Pământ înseamnă primire, Nukva [feminin], care primește din cer, unde cerul se numește „masculin”, dăruitor. „Al cărei vârf ajunge până la cer” înseamnă că dăruirea, numită „cer”, este pentru el capul, adică este importantă. În măsura în care consideră dăruirea ca fiind capul, el consideră pământul, care este voința de a primi, ca fiind „pământul”, adică inferior.
2) El consideră Ereț, adică Erțeh [eu voi dori], ca fiind capul, iar cerul ca fiind starea cea mai de jos.
De asemenea, „îngerii lui Dumnezeu” înseamnă că aceia care fac calculul că au venit în această lume cu o misiune de la Creator de a face corectări, sunt numiți „îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe ea”. Cu alte cuvinte, ei văd că scara celor vii este rezemată pe pământ, adică dorința de a primi este înjositoare.
„Vârful ei ajunge până la cer”, înseamnă că pentru ei dăruirea înseamnă cer. Adică ei se așteaptă la dăruire, deoarece esența muncii lor este de a dărui mulțumire Creatorului, iar acest lucru este ceea ce ei consideră a fi „cap”. Atunci când primesc o dorință cu care pot dărui, ei o consideră înălțare și este ceea ce așteaptă. Pe de altă parte, când sunt plasați sub stăpânirea pământului, ei simt înjosirea și caută doar să-I dăruiască Creatorului.