Și aceasta se va întâmpla când vei veni în țara pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă
Articolul Nr. 18, 1984
Interpreții au întrebat despre versetul: „Și aceasta se va întâmpla când vei veni în țara pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă ca moștenire și o vei stăpâni și vei locui în ea", de ce se face precizarea, „pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă"? În fond, poporul lui Israel a cucerit-o prin război. Înțelepții au explicat că omul trebuie să știe în inima lui că nu prin propria sa putere și tărie a ajuns să moștenească țara. De fapt, ea este darul Creatorului, așa cum s-a spus: „că Domnul Dumnezeul tău ți-o dă ca moștenire, și nu tăria și puterea mâinilor mele".
Pentru a înțelege cele de mai sus în muncă, trebuie să știm că Ereț [pământ, țară] înseamnă Rațon [dorință], ceea ce înseamnă că dorința din inima omului se numește ‚pământ’. Națiunile lumii trăiesc în acea țară numită inima omului, iar poporul lui Israel trăiește tot în ea. Cu toate acestea ar trebui să știm că nu pot trăi în ea împreună. Poporul lui Israel și națiunile lumii nu o pot stăpâni împreună. Există ori guvernarea națiunilor lumii, ori guvernarea lui Israel.
Pentru a înțelege de ce aceștia nu pot coexista, este cunoscut faptul că motivul creării lumii a fost dorința Lui de a face bine creaturilor Sale. Din acest motiv, El a creat dorința de a primi încântare și plăcere. Ceea ce înseamnă că El a creat în creaturi nevoia de a tânji mereu după plăceri, fiindcă vedem că ființa creată simte plăcerea în conformitate cu dorința sa.
Acesta este Kli [vasul] care a fost creat de către Creator și este primul discernământ pe care îl putem identifica în creaturi. În cazul în care nu au această dorință, ele nu sunt încă considerate a fi creaturi. Rezultă că nu se poate vorbi despre niciun discernământ, dacă nu există acolo o dorință de a primi. Și vorbim despre întreaga creație, care este Kli-ul pentru primirea plăcerii.
Dar din cauza rușinii, pe care înțelepții noștri o numesc „pâinea rușinii" a existat o restricție de a nu primi în scopul de a primi, ci doar în scopul de a dărui, considerată a fi echivalența de formă. Înseamnă că, dacă omul poate primi plăcere cu intenția de a aduce mulțumire Creatorului, atunci el o primește. În caz contrar, el nu vrea să o primească. Aceasta se numește Israel, adică Yașar El [direct la Creator], ceea ce înseamnă că omul se gândește doar ca totul să ajungă la Creator, iar el nu contează pentru că nu se gândește deloc la sine însuși. Mai degrabă toate gândurile sale sunt numai pentru Creator.
Aceasta se numește „țara lui Israel", ceea ce înseamnă că el are o dorință direct către Creator. Adică nu are nicio dorință de iubire de sine, ci de iubire pentru alții, neavând nicio dorință personală de a se va bucura de viață. Tot ce dorește este să aibă posibilitatea de a dărui Creatorului și toată hrana pe care o asigură corpului său, este doar ca să aibă puterea de a lucra în scopul de a dărui.
Acest lucru este similar cu acela care are un cal căruia îi dă hrană și apă. El hrănește calul nu pentru că-l iubește, ci pentru că trebuie să lucreze cu el. Prin urmare, atunci când se gândește să-i facă plăcere calului, nu o face din cauza iubirii, ci pur și simplu pentru că vrea să-l folosească în beneficiul personal și nu se gândește deloc la interesul calului. Asta se numește „țara lui Israel", ceea ce înseamnă că toate gândurile sunt doar la Ereț [țara], Rațon [dorința] ca totul să fie direct către Creator.
Nu este la fel cu țara națiunilor. Aceasta este o țară, o dorință de iubire de sine, care se numește „popoarele pământului". Aceasta înseamnă că toate dorințele lor sunt doar dorințe ale oamenilor care nu au intenția de a împlini voia Creatorului, ci voia oamenilor, adică dorința creaturilor care sunt numite „națiuni", pe când Creatorul este cel care a creat națiunea. De asemenea, (Ki Tavo-Căci va veni) „Și toate neamurile pământului vor vedea că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine". De asemenea, este scris (Haiei Sara) „Avraam s-a sculat și s-a înclinat înaintea norodului ţării, adică înaintea fiilor lui Het (păcat)". Acest lucru înseamnă că ei nu cunosc și nu simt nimic în afara oamenilor, adică iubirea de sine, fiindcă asta înseamnă a fi creatură.
Dar poporul lui Israel nu este așa. Ei doresc să se anuleze pe ei și esența lor, adică dorința de a primi, care a fost creată ca existență din absență. De aceea noi spunem la Kiduș (sfințirea) unei zile bune: „care ne-a ales dintre toate popoarele".
Aceste două guvernări nu pot exista împreună. Ori conduce dorința de a dărui, ori dorința de a primi. Nu pot exista împreună, deoarece fiecare dintre ele o contrazice pe cealaltă și nu pot exista două lucruri opuse în același subiect.
De aici vine războiul cu înclinația, acela în care omul trebuie să se lupte cu sine însuși pentru a-și supune inima, în care se îmbracă aceste dorințe, să elimine dominația dorinței de a primi și acorde guvernare deplină dorinței de a dărui Creatorului. Atunci când cineva începe să se angajeze în lucrarea sfântă, aceea de a urmări ca toată munca lui să fie pentru Creator, încep războaiele dintre aceste două dorințe. După aceea, prin eforturi mari, el este răsplătit cu biruința și câștigă războiul. În acel moment guvernarea dorinței de a dărui Creatorului pătrunde în inima sa, iar el poate spune, „tăria mea și puterea mâinilor mele mi-au adus această bogăție" și numai prin muncă a moștenit el inima, care se numește acum „țara lui Israel", pentru că dorința lui este direct la Creator.
În această privință, versetul vine și ne spune: „când vei ajunge în țara pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă". Ceea ce înseamnă că nu ai câștigat-o prin propria ta putere, ci mai degrabă „Domnul Dumnezeul tău ți-o dă", ceea ce înseamnă că, odată ce omul a făcut suficiente eforturi pentru a cuceri inima prin războaiele în care a luptat cu națiunile lumii și le-a învins, el a moștenit inima, care este acum numită „țara lui Israel" și nu „țara națiunilor". Cu toate acestea, trebuie să creadă că nu el a cucerit pământul, ci că „Domnul Dumnezeul tău ți-l dă" și „nu tăria mea și puterea mâinilor mele mi-au adus aceste bogății".
De aici trebuie să înțelegem în ce constă această dificultate, de ce Creatorul i-a promis lui Avraam, așa cum este scris (Lech Lecha), „iar El i-a spus: Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur al caldeenilor, ca să-ţi dau ca moștenire ţara aceasta".
Prin urmare, de ce a dat mai întâi țara națiunilor lumii și apoi poporul lui Israel a venit și a trebuit să lupte cu ele, să le alunge din țara lor și toată lumea să se plângă, „De ce ai cucerit un pământ care nu a fost niciodată al tău, și numai după ce l-ai cucerit prin război spui că aceasta este țara ta?". Toată lumea înțelege că ar fi fost cu siguranță mai bine dacă El nu ar fi dat țara aceasta națiunilor lumii, pentru că atunci nu s-ar fi creat o lipsă de locuri pe care să se stabilească națiunile lumii. În fond, după aceea, s-au format țări noi și Creatorul ar fi putut face astfel încât ele să nu locuiască acolo.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Din contră, mai întâi cele șapte națiuni s-au așezat aici, precum și restul regilor, iar poporul lui Israel a trebuit să lupte cu ei și să-i alunge și toate națiunile lumii strigă la poporul lui Israel: „Sunteți niște hoți! Ați cucerit pământurile a șapte națiuni!" De ce am eu nevoie de acest necaz? RAȘI prezintă interpretarea înțelepților noștri (Bereșit, capitolul 1): „Care este motivul pentru care se începe cu Bereșit [la început]? Din cauza puterii faptelor Sale, El a spus poporului Său că o să le dea o moștenire a națiunilor, iar dacă închinătorii la idoli vor spune Israelului: ‚Sunteți niște tâlhari, ați furat pământurile a șapte națiuni’, ei să le răspundă, ‚Întregul pământ aparține Creatorului. El l-a creat și El îl dă cui voiește. După voia Lui, El l-a dat lor și tot după voia Lui, El l-a luat de la ei și ni l-a dat nouă!’".
Este uimitor. De ce avem nevoie de această ordine, adică, înainte de a ne fi dată nouă, El a dat-o națiunilor lumii și numai după ce acelea s-au stabilit aici, El ne-a spus să ne ducem, „alungați-i din această țară căci I-am promis-o lui Avraam"?
Putem interpreta această chestiune utilizând legea rădăcinii și a ramurii. Este cunoscut faptul că Ereț se numește Malchut, care constituie rădăcinile creaturilor și se numește „primirea în scopul de a primi". Aceasta este rădăcina, adică primul receptor, numită lumea de Ein Sof (infinit). După aceea s-au făcut corecțiile, de a nu primi pentru sine ci deoarece cel de jos dorește să dăruiască Creatorului. Cu alte cuvinte, vrea ca dorința de a primi pentru el însuși să fie anulată, ceea ce înseamnă să nu o folosească și toată munca lui să fie doar pentru a aduce mulțumire Creatorului.
În conformitate cu cele de mai sus se dovedește că - în ordinea creației lumii corporale - ar trebui să fie aceeași ordine ca și în spiritualitate. Aceasta înseamnă că, mai întâi acest pământ este dat națiunilor lumii, iar apoi, prin depășiri și războaie, națiunile lumii sunt alungate din această țară și poporul lui Israel cucerește și moștenește locul națiunilor lumii.
Acest lucru se datorează faptului că rădăcina națiunilor lumii este punctul de mijloc în care a existat restricția. Înseamnă că, din moment ce pentru primul discernământ care a apărut în lume a trebuit să existe un primitor cu intenția de primire, pentru că altfel nu poți spune că el se restricționează singur ca să nu primească, fiindcă depășirea se referă la un loc unde există o dorință și o sete de a primi, iar omul își depășește dorința și vrea echivalența de formă.
Prin urmare, a trebuit ca națiunile lumii să primească mai întâi acest pământ, la fel ca rădăcina în care a apărut mai întâi dorința de a primi, care este esența creației, iar după aceea se poate spune că acolo trebuie să facem corectări. De aceea, după ce națiunile lumii au primit acest pământ, poporul lui Israel a venit și a corectat pământul, să fie în întregime pentru Creator. Aceasta se numește „țara lui Israel", așa cum este scris (Ekev), „O ţară pe care o cere întotdeauna Domnul, Dumnezeul tău şi asupra căreia ochii Domnului, Dumnezeului tău, privesc necontenit, de la începutul și până la sfârşitul anului".
Ar trebui să înțelegem de ce este scris că țara lui Israel este numită „o țară asupra căreia ochii Domnului, Dumnezeul tău, privesc necontenit, de la începutul și până la sfârşitul anului". Aceasta înseamnă că ghidarea Creatorului este asupra ei, adică în mod specific asupra pământului lui Israel. Dar ghidarea Creatorului se manifestă peste tot în lume, așa cum spune poetul „ochii Domnului umblă peste tot". Astfel, cum putem spune că ghidarea Lui se manifestă numai în țara lui Israel?
Trebuie să explicăm ce este țara lui Israel. Înseamnă că țara a ieșit deja de sub autoritatea națiunilor lumii și a intrat sub autoritatea lui Israel. Aceasta încearcă versetul să ne spună și să ne dea un semn ca să știm dacă aceștia sunt în țara lui Israel, sau dacă ei sunt încă în țara națiunilor.
Semnul este așa cum este scris, „O ţară pe care o cere întotdeauna Domnul, Dumnezeul tău". Versetul ne spune ce este țara lui Israel. Se spune că trebuie să știm că, Creatorul o cere întotdeauna. Și ce este cererea Lui? Versetul ne spune mai departe, „asupra căreia ochii Domnului, Dumnezeul tău, privesc necontenit, de la începutul și până la sfârşitul anului", căci ghidarea Creatorului înseamnă „ochii Domnului". De aceea, dacă o persoană vede călăuzirea Lui de la începutul timpului, care se numește „începutul anului” și până la sfârșitul anului, înseamnă că ea vede ghidarea nesfârșită a Creatorului, iar aceasta este numită „țara lui Israel".
Iar „țara națiunilor" înseamnă că numai Creatorul știe că El veghează asupra întregii lumi, dar națiunile lumii nu văd asta. Acesta este motivul pentru care El ne-a dat un semn, astfel încât să știm dacă ne aflăm în țara lui Israel, sau dacă țara în care stăm este în continuare „țara națiunilor lumii".
Rezultă, din cele de mai sus, că trebuie mai întâi ca națiunile lumii să intre pe acest pământ [țară], ceea ce implică dorința de a primi, acesta fiind locul unde se naște ea prima dată, iar după aceea ei pornesc un război cu dorința de a primi pe care o supun sub autoritatea sfințeniei, ceea ce înseamnă că tot ceea ce vor face, va fi în acord cu cerințele Creatorului.
Astfel, interpreții explică referitor la cuvintele: „Și aceasta se va întâmpla când vei veni în țara pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o dă", că înseamnă că omul nu trebuie să spună după toate războaiele cu înclinația rea, că el a biruit întotdeauna, în fiecare zi, nu trebuie să creadă că el a realizat ceea ce a realizat, prin propria lui putere. Ci că, mai degrabă, Creatorul l-a lăsat să câștige acest război.
Acesta este sensul expresiei „pe care El ți-o dă". Avem nevoie să facem două discernăminte în „El ți-o dă": 1) Mițva (porunca), care este credința. Aceasta se numește „Tfilin pentru mână". În ceea ce privește Tfilin pentru mână, înțelepții noștri au spus „și să fie pentru tine ca un semn și nu pentru alții ca semn".
Din cauza aceasta, Tfilin pentru mână trebuie să fie acoperite, ceea ce înseamnă că, credința se numește „să fii smerit față de Domnul Dumnezeul tău", ceea ce este mai presus de rațiune.
2) Tora, care este Tfilin pentru cap. În ceea ce privește Tfilin pentru cap, înțelepții noștri au spus despre versetul (Ki Tavo): „Și toate neamurile pământului vor vedea că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine". Acestea sunt Tfilin pentru cap, ceea ce înseamnă că acolo este scris „și toate neamurile pământului vor vedea" fiindcă Tfilin pentru cap trebuie să fie arătate tuturor. Acesta este discernământul „Torei", iar Tora se numește așa, tocmai pentru că este revelată.
Dar Tfilin pentru mână trebuie să fie acoperite, ceea ce înseamnă mai presus de rațiune. Prin urmare, nu putem spune cuvinte către altul, deoarece tot ce se poate spune către altul este numai prin rațiune, iar pentru ceva care este mai presus de rațiune, nu există cuvinte. Acesta este motivul pentru care se spune, „pentru tine, ca un semn și nu pentru alții". Așadar, urmează că această dăruire, în care Creatorul a dat pământul poporului lui Israel, este în scopul de a produce fructe din el.
Așa cum am explicat mai sus, atunci când vorbim de muncă, pământ înseamnă „inimă", iar Creatorul a dat două discernăminte în inimă: 1) credința și 2) Tora. Prin ambele, omul realizează deplinătatea. Și, cu toate că amândouă vin prin om, ar trebui să știm, totuși, că ele provin de la Creator și omul nu trebuie să spună „Puterea mea și tăria mâinilor mele au făcut această bogăție".
Astfel vom înțelege ceea ce au întrebat interpreții, „De ce este scris cu privire la primul născut, ‚și Tu vei răspunde și Tu vei spune cu voce tare’, pe când în lectura de mărturisire a zeciuielii, este scris, ‚și Tu ai spus’ și nu este scris, ‚și Tu ai răspuns’, așa cum este scris în legătură cu primul născut"? De aceea, mărturisirea zeciuielii se spune într-o voce moale.
Zeciuiala este considerată o Mițva [poruncă], care este Împărăția cerurilor, iar în aceasta există atitudinea de a fi smerit, care sunt Tfilin pentru mână, despre care înțelepții noștri au spus „pentru tine, ca un semn și nu pentru alții, ca semn". De aceea, în cazul zeciuielii - care implică o Mițva - este scris doar, „și Tu ai spus", care este cu o voce moale, care nu se aude în afară, deoarece acest lucru este considerat smerenie.
Dar, primul născut se referă la Tfilin pentru cap, care este Tora, despre care este scris „Și toate neamurile pământului vor vedea că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine". Acesta este motivul pentru care este scris despre primul născut, „și Tu vei răspunde și Tu vei zice". Cu alte cuvinte, trebuie să fie cu un glas tare care este Tora, care trebuie să fie revelată tuturor, ceea ce înseamnă că binele făcut creațiilor Sale trebuie să fie revelat întregii lumi.