Întotdeauna să vândă omul grinzile casei lui
Articolul Nr. 9, 1984
„Rabi Yehuda a spus, ‘Rav a spus, ‘Totdeauna, omul să vândă grinzile casei lui şi să-şi pună încălţări în picioare'” (Şabat, 129). Trebuie să înţelegem exact ce înseamnă „grinzile casei lui” şi de ce este atât de mare importanţa încălţărilor, încât să merite să-şi vândă grinzile casei pentru ele, adică, să aibă posibilitatea de a-și pune pantofi în picioare.
Trebuie să explicăm acest lucru în muncă. Astfel, Korot (grinzi) vine de la cuvântul Mikre (incident /eveniment) adică toate evenimentele trăite de om în casa lui. Noi percepem omul prin două discernăminte – prin cunoaştere, adică prin intelect, și prin emoţii, adică prin ceea ce simte în inima lui, dacă e fericit sau nefericit.
Aceste întâmplări pe care le trăieşte, trezesc în om întrebări, în viaţa de zi cu zi. Ele se aplică între om şi Creator şi între om şi prietenul lui.
Între om şi Creator, adică, el se plânge Creatorului că nu-i satisface toate nevoile. Cu alte cuvinte, Creatorul ar trebui să-i dea tot ce consideră el că-i este necesar pentru că legea generală spune că El este bun şi face bine. Dar, uneori omul se plânge fiindcă simte opusul, că starea lui este întotdeauna mai rea decât a altora, care sunt pe o treaptă mai înaltă decât el.
Rezultă că este în starea numită „spioni”, care calomniază Providența, fiindcă el nu simte în viaţa lui acel bine şi acea plăcere şi-i este greu să spună, „Numai binele şi îndurarea mă vor urmări tot restul zilelor vieţii mele”. Rezultă că, atunci, el este în starea numită „spioni”.
Înţelepţii noştri au spus despre asta în Brahot [Binecuvântări], 54, „Omul trebuie să binecuvânteze pentru rău, aşa cum binecuvântează pentru bine”, fiindcă baza iudaismului este construită pe credinţă deasupra raţiunii. Adică, să nu te bazezi pe ce te obligă mintea să gândeşti, să spui şi să faci, ci pe credinţa într-o Providenţă înaltă şi binevoitoare. Şi, cu siguranţă, prin justificarea Providenţei, omul este mai târziu răsplătit cu simţirea delectării şi a plăcerii.
Baal HaSulam a povestit o alegorie despre cineva care avea plângeri și cereri de la Creator pentru că El nu-i îndeplinea toate dorințele. Este asemenea tatălui care merge pe stradă cu un copil mic, iar copilul plânge amarnic. Toţi oamenii de pe stradă se uită la tatăl copilului şi gândesc, „Cât de crud este acest om care îşi poate auzi fiul plângând fără să-i acorde nicio atenţie". Plânsetele copilului îi fac, chiar și pe oamenii de pe stradă, să le pară rău pentru el, dar pe acest om, care este tatăl său, nu. Şi există o regulă, „Aşa cum un tată are compasiune pentru copiii lui”.
Plânsetele copilului i-au făcut pe oameni să se ducă la tată şi să-l întrebe „Unde îţi e mila”? Atunci tatăl a răspuns, „Ce pot să fac dacă fiul meu, la care ţin ca la lumina ochilor, îmi cere să-i dau un ac să-şi poată scărpina ochiul pentru că are o mâncărime? Pot fi numit „crud” fiindcă nu-i îndeplinesc dorinţa, sau tocmai din milă nu i-l dau, ca să nu și-l înfigă în ochi şi să rămână orb pentru totdeauna?”
Prin urmare, trebuie să credem că tot ceea ce ne dă Creatorul este pentru binele nostru, deși trebuie să ne rugăm pentru ca El să înlăture toate problemele. Trebuie să ştim că rugăciunea şi îndeplinirea rugăciunii sunt două chestiuni separate. Cu alte cuvinte, dacă facem ceea ce trebuie, Creatorul va face ceea ce este bine pentru noi, ca şi în alegoria de mai sus. Este spus despre asta, „Şi Domnul va face ceea ce i se pare bine Lui”.
Acelaşi principiu se aplică între om şi prietenul său, în sensul că el ar trebui să-și vândă grinzile casei şi să-şi pună pantofi în picioare. Cu alte cuvinte, omul trebuie să vândă grinzile casei, adică toate evenimentele prin care a trecut casa lui în ceea ce privește iubirea de prieteni.
Un om poate să aibă întrebări şi plângeri referitoare la prietenul său, deoarece el lucrează cu devotament în iubirea de prieteni, dar nu vede niciun răspuns din partea tovarăşilor săi care să-l ajute în vreun fel. Ei nu se comportă așa cum înțelege el că ar trebui să fie iubirea de prieteni, adică fiecare să vorbească cu tovarăşul său într-o formă respectuoasă, cum se obișnuiește între indivizii distinşi.
De asemenea, referitor la acţiuni, nu vede nicio acţiune din partea prietenilor, pe care să o poată lega de iubirea de prieteni. În schimb, totul este normal, aşa cum este printre oamenii obişnuiţi, care nu au niciun interes să se adune şi să se decidă să construiască o societate în care există iubire pentru prieteni, unde fiecare să se îngrijească de bunăstarea celuilalt.
Astfel, vede că nu are la cine să se uite, ca la unul care s-a angajat în iubirea de prieteni. Deoarece simte că el este singurul care merge pe calea cea dreaptă şi se uită la toţi ceilalți cu dispreţ şi batjocură, această stare se numeşte „spioni”. Adică, îşi spionează prietenii pentru a vedea dacă ei se comportă corespunzător faţă de el, conform cu principiul „Iubeşte-ţi aproapele”. Şi, din moment ce-și aude mereu prietenii predicând că iubirea faţă de ceilalţi este cel mai important lucru, el vrea să vadă dacă şi fac ceea ce zic.
Şi atunci, vede că nu sunt decât vorbe goale. Descoperă că nici măcar în cuvinte nu există iubire de ceilalți, iar acesta este lucrul cel mai mic în iubirea pentru oameni. De exemplu, dacă pune cuiva o întrebare, acela îi răspunde în treacăt, indiferent, nu în felul în care i-ar răspunde unui prieten. Mai degrabă, totul este rece, ca şi când ar vrea să scape de el.
Şi nu mă întreba, „Dacă te gândeşti la iubirea faţă de ceilalţi, de ce îţi pui problema dacă prietenul tău te iubeşte, ca şi când iubirea pentru prieteni ar fi stabilită pe baza iubirii de sine şi, de aceea, vreau să văd ce a câştigat iubirea mea de sine din acest aranjament”? Acestea nu sunt gândurile mele. Dimpotrivă, chiar îmi doresc iubirea pentru ceilalţi.
De aceea am fost interesat de înfiinţarea acestui grup, ca să văd că fiecare în parte se angrenează în iubirea de ceilalți, ca prin ea, mica forţă pe care o am în iubirea de ceilalți să crească, iar eu să am puterea să mă angrenez în iubirea faţă de cei din jur cu mai multă forță decât aş fi putut-o face singur. Dar acum văd că nu am câştigat nimic, fiindcă văd că nici măcar unul nu face ceva bun. Deci, ar fi fost mai bine să nu fiu cu ei şi să nu fi învățat din acţiunile lor.
La toate acestea există un răspuns: dacă societatea este făcută din anumiți oameni, atunci, când ei s-au adunat, trebuie să fi fost cineva care a vrut anume să înfiinţeze acest „grup”. El i-a ales pe aceşti oameni ca să vadă dacă sunt potriviţi unul cu celălalt. Cu alte cuvinte, toți au câte o scânteie de iubire pentru ceilalţi, dar scânteia nu poate să aprindă lumina iubirii, pentru a străluci în fiecare, aşa că au fost de acord ca, prin unire, scânteile să devină o flacără mare.
Prin urmare acum când îi spionează, ar trebui și el să depășească şi să spună, „Aşa cum ei toţi au fost într-un singur gând când s-a înfiinţat grupul, că trebuie să meargă pe calea iubirii pentru ceilalţi, aşa este şi acum”. Şi când fiecare îşi judecă favorabil prietenul, toate scânteile se vor aprinde încă o dată şi va fi iarăşi o flacără mare.
Este aşa cum a spus Baal HaSulam odată, când a fost întrebat despre legământul pe care-l fac doi prieteni, aşa cum găsim în Tora (Gen 21:27), „Şi Avraam a luat oi şi boi şi i-a dat lui Avimeleh; şi ei doi au făcut un legământ.” El a întrebat, „Dacă cei doi se iubesc unul pe celălalt, desigur că-şi vor face bine unul altuia. Şi, desigur, atunci când nu mai este iubire între ei, deoarece ea s-a micșorat din anumite motive, nu-şi fac bine unul celuilalt. Deci, la ce-i ajută legământul dintre ei”?
El a răspuns că legământul pe care îl fac nu este pentru acum, din moment ce acum simt iubirea dintre ei şi deci nu este nevoie să facă legământ. Ci, mai degrabă, încheierea legământului se face pentru viitor. Cu alte cuvinte, este posibil ca după un timp, ei să nu mai simtă iubirea aşa cum o simt acum, dar îşi vor păstra relaţiile ca înainte. Pentru asta se face legământul.
Putem vedea că nici acum ei nu mai simt iubirea, aşa cum era când s-a format societatea, de aceea fiecare trebuie să-și depăşească punctul de vedere şi să meargă peste raţiune. Prin aceasta, totul va fi corectat şi fiecare îşi va judeca prietenul favorabil.
Acum putem înţelege cuvintele înţelepţilor noştri, care spuneau, „Omul trebuie întotdeauna să vândă grinzile casei lui şi să-şi pună încălţări în picioare”. Min’alim (încălţări) vine din cuvintele Ne’ilat Delet (a încuia uşa), care înseamnă închidere. Odată ce omul şi-a spionat prietenul – Righel (spionat) vine de la cuvântul Raglaim (picioare) – el ar trebui „Să vândă grinzile casei sale”, adică tot ceea ce s-a întâmplat cu casa sa în conexiunea dintre el şi prietenul său, adică, spionii pe care i-a avut, cei care-i calomniau prietenii.
Apoi, „Vinde totul” înseamnă îndepărtarea tuturor evenimentelor pe care i le-au adus spionii și, în schimb, să-și pună încălţări în picioare. Înseamnă că el trebuie să încuie spionii ca şi când nu ar mai exista pe pământ și să închidă toate întrebările şi dorinţele pe care le are despre ei. Iar apoi, totul va veni la locul său, în pace.