Ce înseamnă „Cel rău va pregăti și cel drept va îmbrăca”, în muncă
Articolul Nr. 3, 1991
Zoharul spune (Emor, punctul 232): „Din faptele bune pe care omul le face în această lume, îi este făcută o îmbrăcăminte înaltă și impunătoare, pe care să o poarte în cealaltă lume. Dacă a realizat fapte bune, dar faptele rele l-au depășit, atunci el este rău, de vreme ce greșelile sunt mai mari decât meritele, iar el se gândește și regretă faptele bune pe care le-a făcut mai înainte. În acel moment, este total pierdut. El întreabă: „Ce face Creatorul cu acele fapte bune pe care le-a făcut acel păcătos mai înainte?” Și răspunde: „Chiar dacă acel rău, acel păcătos s-a pierdut, faptele bune și meritele pe care le-a făcut nu s-au pierdut, pentru că există un drept care umblă pe căile Regelui de sus și își confecționează îmbrăcămintea din faptele sale bune, dar înainte de a-și desăvârși îmbrăcămintea, el pleacă din lume. Creatorul îi completează îmbrăcămintea cu acele fapte bune pe care le-a făcut cel rău, păcătos. Acesta este sensul cuvintelor: „Cel rău va pregăti și cel drept va îmbrăca”. Acel păcătos a corectat iar cel drept este acoperit cu ceea ce a corectat el”.
Ar trebui să înțelegem ce înseamnă când se spune că vorbim despre o persoană care a făcut fapte bune și de ce faptele rele îl copleșesc. La urma urmei, există o regulă, „O Mițva (poruncă) induce o Mițva”, atunci de ce faptele rele l-au copleșit într-o asemenea măsură încât a ajuns într-o stare în care pune la îndoială începutul, și atunci este totul pierdut, fiindcă se îndoiește de începuturi? De asemenea, ar trebui să înțelegem de ce, dacă cel drept este lipsit de hainele făcute din fapte bune, el ar trebui să primească faptele unui rău. El spune că acesta este sensul expresiei „Cel rău va pregăti și cel drept va îmbrăca”. Din sensul literal, „cel rău va pregăti” s-ar părea că răul nu poate face decât fapte rele, dar aici el spune că acela drept va purta faptele bune ale celui rău. Aceasta înseamnă dreptul ia faptele bune și nu pe cele rele.
Se știe că ordinea lucrării se împarte în două:
1) Acțiuni: Și anume, cel care se angajează în Tora și Mițvot (pluralul pentru Mițva) și respectă poruncile Regelui, va fi răsplătit pentru asta atât în această lume, cât și în lumea viitoare. Acești oameni au de obicei calități bune, pe măsura posibilităților. Fiecare dintre ei încearcă să respecte Tora și Mițvot și fiecare lucrează în funcție de cât de multă credință are. Aceasta se numește „credință parțială”, așa cum se explică în ‘Introducere la Studiul celor Zece Sfirot’ (punctul 14), „Și fiecare simte că este numit „slujitor al Creatorului”. În mod normal, fiecare vede întotdeauna că celălalt greșește, iar în ceea ce-l privește, are întotdeauna scuze pentru a spune că lui îi merge bine. Simte că are multe merite, așa că firesc, acel om nu poate ajunge niciodată la gânduri atât de rele încât să se îndoiască de începuturi.
2) Aceștia sunt oameni care doresc să obțină Dvekut (adeziune) cu Creatorul și anume echivalența formei. Ei vor să lucreze doar din cauza măreției Regelui, unde, în măsura în care cred în măreția Regelui, au puterea să lucreze de dragul Regelui. Și dacă nu își pot imagina măreția și importanța Regelui, atunci nu au combustibil pentru a putea lucra de dragul Creatorului.
În acel el moment omul vede că este numit „păcătos”, adică în măsura în care face fapte bune, în măsura în care face lucruri pentru ca astfel să provoace o „trezire de jos”, deși trupul nu este de acord să lucreze pentru a dărui și rezistă cu toată puterea, el speră că prin constrângere, atunci când se forțează să facă această muncă de dăruire, va putea face totul de dragul Creatorului.
Dar între timp vede că după faptele bune pe care le-a făcut, ar fi trebuit să adere la Creator, dar de fapt vede că faptele rele s-au înmulțit, adică a regresat, a ajuns într-o stare de disperare și se îndoiește de început. Zoharul spune că astfel pierde totul și de aceea acum simte că este rău. Așadar, întrebarea este: Ce fapte bune are el dacă se îndoiește de început, fiindcă pierde totul?! În conformitate cu aceasta, este nedumerit când spune: „Există un drept care umblă pe căile Regelui de sus și își confecționează îmbrăcămintea din faptele sale bune, dar înainte de a-și desăvârși hainele, el pleacă din lume. Creatorul îi completează îmbrăcămintea cu faptele bune pe care le-a făcut acel rău păcătos”.
În muncă, ar trebui să interpretăm aceste lucruri într-un singur om, adică atunci când începe să meargă pe calea spre atingerea Dvekut, care este echivalența formei, adică pentru a dărui, și a făcut fapte bune sub forma celor 613 Eitin (aramaică: sfaturi), pentru ca, prin ele, să fie răsplătit cu dorința de a dărui. Însă se știe că, în măsura muncii sale, i se dezvăluie de sus cât este cufundat în iubirea de sine. În acel moment, el vede adevărul - că nu există nicio modalitate prin care să poată ieși de sub guvernarea dorinței de a primi, pentru ca toate preocupările sale să fie doar de a aduce mulțumire Creatorului său, ca prin tot ceea ce face, el să vrea ca prin acțiunile sale, să facă să crească și să se sfințească marele Său Nume.
Vede că toate acestea sunt departe de el. În cele din urmă, el decide că nu există nicio modalitate de a atinge acest nivel. Drept urmare, el spune: „Am lucrat degeaba” și se îndoiește de început. Atunci el este numit „păcătos”, „rău”.
Acum începe o procesiune de urcări, deoarece de fiecare dată i se dă o trezire de sus iar el începe încă o dată să facă fapte bune. Și apoi, încă o dată, o coborâre. Aceasta este ordinea până când iese la suprafață tot răul din interiorul său. În acel moment, el se roagă Creatorului să-l ajute pentru că și atunci trebuie să creadă mai presus de rațiune că, până la urmă, va primi ajutor de sus, iar Creatorul îi va da dorința de a dărui, ceea ce se numește „o a doua natură”, adică va ieși de sub guvernarea dorinței de a primi pentru sine și va dori doar să dea mulțumire Creatorului său.
Rezultă că aici există trei etape:
1) La începutul muncii, când începe să facă fapte bune, faptele rele îl copleșesc și atunci este „rău”.
2) Când este răsplătit cu ajutorul de sus, adică cu dorința de a dărui și începe să facă fapte bune pentru a dărui. Atunci el este numit „drept, care umblă pe căile Regelui de sus”. Dar înainte de a-și termina îmbrăcămintea, pleacă din lume. El își completează hainele din faptele bune pe care le-a făcut acel păcătos rău. Ar trebui să interpretăm că, „Înainte de a-și desăvârși hainele, el pleacă din lume” înseamnă, înainte de a-și confecționa hainele din vremea în care era rău. „Pleacă din lume” înseamnă că a plecat din lumea numită „dorință de a primi” și a urcat la nivelul „dorinței de a dărui”.
Rezultă că, deși acum, când face fapte bune pentru a dărui, acele fapte sunt în regulă, îi lipsește completarea pentru a corecta Kelim (vasele) care erau sub formă de „pune la îndoială începutul”. El le numește „fapte bune” pentru că numai acele fapte pe care le-a făcut l-au determinat să depună toate eforturile pentru ca, Creatorul să-l apropie, adică să-i dea dorința de a dărui.
Rezultă că faptele asupra cărora a existat starea de „pune la îndoială începutul” au fost acum corectate prin faptul că, prin ele, s-a dezvăluit acum dorința de a dărui. Iată de ce acum faptele – când spunea că se îndoia de început – sunt acum fapte bune, de vreme ce acum este evident beneficiul lor, și anume că ele l-au făcut să depună eforturi pentru a-i cere Creatorului să-l apropie; altfel, a văzut că era pierdut. Prin aceste eforturi, el a urcat la Kdușa [sfințenie].
Așa cum este scris în „Introducerea la Cartea Zohar” (punctul 140), „Totuși, uneori, gândurile copleșesc omul încât acesta își pune întrebări cu privire la toate faptele bune pe care le-a făcut și spune: ‘Ce profit am avut noi că i-am păzit sarcina și că am umblat cu jale înaintea Domnului oștirilor?’ În acel moment, el devine un om complet rău și pierde toate faptele bune pe care le-a făcut, prin aceste gânduri rele, pentru că ele trebuie sa fie cele care vor completa corectarea tuturor vaselor de primire, pentru ca ele sa fie numai în intenția de a da mulțumire Creatorului. Atunci, va fi evident că toate acele pedepse din timpul coborârilor, care ne-au făcut să ne îndoim de începuturi, ne purificau, din moment ce acum, ele s-au transformat în merite. Acesta este motivul pentru care cei care rostesc aceste cuvinte se consideră că sunt, „cei care se tem de Domnul și prețuiesc numele Lui”.
Conform celor de mai sus, putem vedea că faptele de atunci când se afla în starea în care ele îl biruiau, când spunea: „Degeaba am slujit Domnului” și „am umblat în jale înaintea Domnului oștirilor”, cu o stare de spirit joasă din cauza Creatorului, și toate acele stări pe care le-a trăit în timpul coborârii, toate se unesc cu faptele bune și devin îmbrăcăminte pentru drepții care umblă pe căile Regelui de sus. De îndată ce a plecat din această lume, adică din starea de primire, în lumea următoare, numită Bina, care este dăruire, are acum fapte bune, numai din vasele de dăruire. Cu toate acestea, îi lipsește întregirea, adică faptele pe care le-a făcut înainte de a fi fost răsplătit cu lumea următoare. Acele fapte ar trebui să vină și ele în Kdușa și nu ar trebui să rămână fără corectare. Aceasta înseamnă că faptele devin îmbrăcăminte.
3) Rezultă că a treia stare este atunci când faptele bune pe care le-a regretat s-au alăturat deja. Adică el a ajuns într-o stare în care pune la îndoială începutul. După ce a plecat din această lume, adică din dorința de a primi și a primit lumea următoare, adică Bina, care este dorința de a dărui și odată ce are dorința de a dărui, vine a treia stare și anume, faptele pe care le-a pierdut pentru că s-a îndoit de început, acum se alătură ca fapte bune.
Conform celor de mai sus, putem înțelege ceea ce este scris: „Cel rău va pregăti și cel drept va îmbrăca”. Aceasta se referă la faptele bune pe care omul le-a făcut și pentru care a fost răsplătit cu o revelație de sus care i-a arătat răul din el, care a fost ascuns deoarece „Cel care este mai mare decât prietenul său, dorința lui este mai mare decât el”. Cu alte cuvinte, unui om nu i se arată mai mult rău decât este capabil să corecteze. Aceasta înseamnă că binele și răul ar trebui să fie echilibrate. Altfel, dacă omul vede tot răul din el înainte de a avea binele, va fugi din luptă și va spune că această muncă nu este pentru el.
Rezultă că numai în funcție de munca și efortul său de a face fapte bune, pe care vrea să le facă, numite „toate lucrările lui vor fi de dragul Creatorului”, acestea se numesc „fapte bune”. Dar dacă omul lucrează pentru propriul beneficiu, se cheamă că face „fapte rele”, deoarece beneficiul personal se numește „primire pentru sine”, aceasta fiind disparitatea de formă față de Creator.
Rezultă că aceste fapte îl îndepărtează de Creator. Faptele bune pe care le face omul, dorind să realizeze Dvekut cu Creatorul, îl fac să vadă adevărul de fiecare dată, că, într-adevăr, este departe de Creator în ceea ce privește disparitatea formei, până la punctul în care uneori ajunge la o stare în care spune că este imposibil să aibă puterea de a învinge distanța, că este atât de departe de Creator, încât atinge punctul în care se îndoiește de început.
Înțelepții noștri au spus despre asta în Zohar: „Când omul a realizat fapte bune, dar faptele rele l-au copleșit, atunci este rău”. Aceasta înseamnă că, făcând fapte bune, i s-a arătat de sus că există rău în el și că el este rău. Acesta este sensul cuvintelor „dar faptele rele l-au copleșit”, adică de sus i s-au dat și fapte rele suplimentare.
Acesta este sensul cuvintelor: „Cel rău va pregăti și cel drept va îmbrăca”. Cu alte cuvinte, faptul că faptele rele s-au înmulțit, motiv pentru care este numit „rău”, a fost o pregătire ca să știe că nimeni nu-l poate ajuta decât Creatorul Însuși. Rezultă că acele fapte rele au devenit haine pe care cel drept le poartă odată ce devine drept, după ce și-a corectat faptele, adică după ce a fost răsplătit cu Dvekut cu Creatorul. În acel moment, cauzele, adică acele revelații ale răului pe care le-a avut, din cauza cărora este numit „rău”, acum primesc și ele corectare.
Sunt două lucruri care trebuie să discernem aici:
1) Faptele bune pe care le face omul, adică efortul de a ajunge într-o stare în care toate lucrările sale sunt de dragul Creatorului.
2) Faptele rele. A văzut că, din cauză că a făcut fapte bune mai înainte, a fost înștiințat mai târziu de sus că încă mai există fapte rele în el, adică în el nu există nici o scânteie de dorință de a face totul de dragul Creatorului și nu de dragul său. Astfel, se consideră că, „faptele bune pe care le-a făcut i-au cauzat fapte rele”, după cum s-a spus, „când omul a realizat fapte bune, dar faptele rele l-au copleșit”. Și, deoarece a ajuns în situația în care faptele rele l-au făcut să ajungă într-o stare în care pune la îndoială începutul, ambele au devenit fapte rele, omul a pierdut toate faptele și ele toate au fost incluse între faptele rele. Acum că a fost răsplătit cu intrarea în Kdușa, cu dorința de a dărui, ele toate au fost corectate și totul a fost transformat în haine de Kdușa.
Acesta este sensul a ceea ce spune el: „Cel rău va pregăti”. Adică starea în care totul devine rău prin ajungerea la o stare în care pune la îndoială începutul, doar că fără stările anterioare, el nu ar putea intra în Kdușa. Prin urmare „Cel rău va pregăti”, adică prin pregătirea celor două discernăminte menționate mai sus, prin care totul a devenit rău, ceea ce se numește „rău”, din aceasta este făcută starea de „cel drept va îmbrăca”.
Prin aceasta vom înțelege ceea ce este scris (în rugăciunea de încheiere): „Și tu dorești căința celor răi și nu dorești moartea lor. „Nu vreau moartea celor răi, ci mai degrabă ca acela care este rău să se întoarcă de la calea lui și să trăiască”. Aceasta înseamnă că atunci când omul face fapte bune, adică vrea să realizeze Dvekut cu Creatorul, îi este arătat de sus răul din el și ajunge la gradul de rău. În acel moment, el vrea să fugă din luptă și spune că această muncă nu este pentru el, deoarece vede adevărul de fiecare dată, că prin natura sa, dorința de a primi nu poate fi de acord ca omul să o alunge și să adopte în schimb dorința de a dărui.
Și cine i-a descoperit această stare, că este rău? Creatorul i-a dezvăluit-o. Întrebarea este: De ce i-a dezvăluit-o Creatorul? Pentru ca el să moară rău? Dar Creatorul nu vrea moartea celor răi. Așa că, de ce i-a revelat Creatorul faptul că este rău? Numai pentru ca el să se căiască, așa cum este scris că, „cel rău se întoarce de la calea lui și trăiește”.
Din acest motiv, omul nu ar trebui să se alarmeze când îi vin gânduri străine, care nu sunt în spiritul de Kdușa. El ar trebui să creadă că este Creatorul, cel care i-a transmis conștientizarea că este rău pentru a se căi, adică pentru a se întoarce la voința Creatorului, numită „dorință de a dărui”. Cu alte cuvinte, omul, de asemenea, îi va cere Creatorului să-i dea dorința de a dărui, așa cum am explicat, „Anulează-ți dorința înaintea voinței Sale”, adică omul își va anula dorința de a primi înaintea voinței Creatorului, care este dorința de a dărui. Cu alte cuvinte, persoana ar trebui să arunce și să revoce dorința de a primi înaintea dorinței de a dărui, adică să primească dorința de a dărui în locul ei.
Rezultă deci că în timpul coborârilor, când omul ajunge adesea într-o stare de disperare în care se îndoiește de începuturi, ar trebui să ia asupra sa credința și să creadă în Creator, că El îi trimite aceste gânduri pentru ca prin ele, să se căiască. Cu alte cuvinte, el ar trebui să încerce să ia asupra sa împărăția cerurilor, fie în timpul urcării, fie în timpul coborârii.
Așa cum este scris în ‘Introducere la Cartea Zohar’ (punctul 202), „Rabi Elazar a răspuns: „Cu siguranță, această frică nu trebuie uitată în toate Mițvot, cu atât mai puțin în Mițva a iubirii - frica ar trebui să fie atașată de ea, din moment ce iubirea este bună pe de o parte, când El îi dă bogăție și bunătate, viață lungă, fii și hrană”. În acel moment, ar trebui să se trezească frica, să se teamă ca nu cumva să păcătuiască. Este scris despre aceasta: „Fericit este cel care se teme întotdeauna”. Astfel, el ar trebui să evoce frica, din cealaltă parte, cea a judecății aspre. Rezultă că frica se lipește de ambele părți, de partea binelui și a iubirii și de partea judecății aspre”.
Și aici ar trebui să interpretăm în mod similar, ce înseamnă că ar trebui să-și asume împărăția cerurilor dacă se simte bine atunci când se angajează în Tora și Mițvot, adică dacă se află într-o stare de ascensiune, moment în care se numește „de partea binelui” (adică starea în care este fericit), sau dinspre partea judecății aspre (adică atunci când se simte rău). Omul ar trebui să creadă în Creator, că El veghează ca Bunul care face binele. Adică starea în care omul se simte rău este, de asemenea, pentru binele lui. Prin urmare, în timpul coborârilor, el ar trebui să-și asume în continuare chestiunea fricii.
Din acest motiv, omul ar trebui să fie atent în timpul coborârii și să se gândească de la cine primește coborârile. Dacă crede că Creatorul i-a dat coborârea, atunci este deja aproape de Creator, conform faimoasei reguli: „Omul este în acel loc la care se gândește”. Prin urmare, atunci când crede că Creatorul i-a dat coborârea, el are deja un contact cu Creatorul.
Dacă el crede în aceasta, această credință, atunci când se gândește la Creator, acea legătură îl poate ridica din starea de cădere. Dar dacă omul se gândește la sine, că se află într-o coborâre, atunci este într-o coborâre împreună cu corpul său, deoarece este atașat de persoana care coboară, nu se gândește la Creator și nu mai are nicio legătură cu Creatorul.
Totuși, trebuie să înțelegem de ce Creatorul i-a dat coborârile. Putem înțelege asta printr-o alegorie. Doi studenți au venit să învețe meserie de la un meșter. Unuia dintre ei, profesorul nu i-a acordat atenție, să vadă dacă lucra bine. Celuilalt, toată ziua i-a comentat greșelile. Acel student s-a dus și i-a spus tatălui său: „De ce țipă profesorul la mine toată ziua că nu știu să lucrez, iar celuilalt, care lucrează mai rău decât mine, nu-i spune nimic? Probabil că tatăl său îl plătește mai mult și de aceea nu-l critică niciodată. Prin urmare, îi cer și eu tatălui meu să-l plătească mai mult decât îl plătesc alți elevi și atunci profesorul nu-mi va mai menționa greșelile, la fel cum nu-i critică nici pe ceilalți studenți”.
Tatăl său s-a dus la profesor și i-a spus: „De ce nu ai milă de fiul meu? Pentru că nu plătesc la fel de mult ca alții, de aceea te răzbuni pe fiul meu? Profesorul i-a spus: „Să știi că dintre toți elevii mă bucur doar de fiul tău, deoarece văd că este înzestrat și poate fi o personalitate în lume. De aceea fac asemenea eforturi cu el, pentru că merită și astfel munca mea nu se va risipi. Cât despre ceilalți elevi, lor le predau lucruri generale, deoarece nu sunt la fel de talentați ca fiul tău. De aceea îl critic pentru fiecare detaliu.
„Prin urmare, te înșeli considerând că vreau să-l fac pe fiul tău să dea greș, pentru că aș fi supărat pe tine deoarece îmi plătești prea puțini bani. Să știi că, dacă nu aș vrea să te fac de rușine învățându-l pe fiul tău fără bani, crede-mă, l-aș învăța pe gratis, pentru că mă bucur de el și merită să fac tot efortul pe care îl fac pentru el”.
Lecția este că prin toate coborârile pe care Creatorul le dă celor care doresc să meargă pe calea dăruirii de dragul Creatorului, Creatorul acordă atenție modului în care lucrează aceștia. De fiecare dată când omul încearcă să facă fapte bune, Creatorul îi arată greșelile - cât de cufundat este în iubirea de sine și nu poate lucra de dragul Creatorului. Ca atare, critica pe care i-o arată Creatorul, că acțiunile sale sunt improprii, se datorează faptului că El vede că omul încearcă să lucreze de dragul Creatorului, făcând acțiuni numite „fapte bune”, așa încât Creatorul îi arată că acestea nu sunt în regulă, la fel ca în alegorie.
Dimpotrivă, cei care lucrează în maniera publicului larg, nu sunt criticați de Creator, că faptele lor nu sunt în regulă, întrucât aceștia sunt încă nepotriviți pentru munca individuală. Rezultă că atunci când publicul larg muncește și greșelile lor nu sunt dezvăluite, este pentru că acest lucru este lipsit de sens.
Prin urmare, omul nu ar trebui să se plângă atunci când Creatorul îi dă mereu coborâri, care îi arată că este rău. Nu pentru că el este mai rău decât alți oameni. Dimpotrivă, i se acordă un tratament personal, numit „tratament special”, deoarece numai el este apt să intre în lucrarea sfântă. Prin urmare, omul nu ar trebui să spună că acum vede că nu i se poartă de grijă, deși se roagă Creatorului să-l ajute. Dimpotrivă, trebuie să creadă că i se acordă un tratament special deoarece este demn de această muncă de dăruire.
Prin urmare, el nu poate primi binele de la Creator, numit „dorință de a dărui”, înainte de a avea o nevoie reală de acest bine. Adică, atunci când vede că este rău, el strigă către Creator: „Salvează-mi sufletul din infern, căci văd că sunt cu totul și cu totul pierdut”.
Astfel, putem interpreta ceea ce este scris: „Nu este om drept pe pământ care să facă bine și să nu păcătuiască”. Ar trebui să explicăm că „Nu există om drept pe pământ” înseamnă că este imposibil să fie drept și Creatorul să-l ajute, dacă nu păcătuiește mai întâi. Cu alte cuvinte, mai întâi trebuie să ajungă într-o stare de păcat, adică să vadă, așa cum este scris în Zohar că, după ce a făcut faptele bune, faptele rele îl biruiesc. Apoi strigă către Creator să-l ajute, primește ajutorul Creatorului, iar Creatorul îl eliberează din mâna celui rău și el devine drept. Cu alte cuvinte, Creatorul îi dă a doua natură, numită „dorință de a dărui”.