Iacov a locuit în țara în care a trăit tatăl său
Articolul Nr. 12, 1985
„Iacov a locuit în țara în care a trăit tatăl său, în țara Canaan”. Este scris în Zohar (VaIșev, punctul 11): «Rabi Hiya a început și a zis: „Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate. Dar cel drept, care se teme de stăpânul lui, câte suferințe îndură el în această lume, astfel încât să nu creadă înclinația rea și să nu se asocieze cu ea? Și Creatorul îl salvează din toate. Acesta este sensul a ceea ce este scris, ‚Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate’. Nu spune ‚multe pentru cel drept’ ci ‚multe sunt necazurile celui drept’. Acest lucru indică faptul că omul care suferă de multe necazuri este drept, deoarece Creatorul îl dorește, din moment ce loviturile pe care le suferă îl îndepărtează de înclinația rea, și, prin urmare, Creatorul îl dorește și-l salvează din toate”.
Trebuie să înțelegem aceste cuvinte:
1) Acest lucru implică faptul că acela care suferă multe necazuri este drept iar cel care nu suferă multe necazuri nu este drept.
2) De ce trebuie ca omul să sufere multe necazuri dacă nu vrea ca înclinația rea să-l invadeze?
3) Cuvintele: „Și pentru acest motiv, Creatorul îl dorește și-l salvează din toate”, înseamnă că, Creatorul nu-i salvează și pe ceilalți oameni, Doamne ferește? Este posibil acest lucru?
4) Chiar mai uimitor, pe de o parte se spune că necazurile pe care le suferă îl scot din înclinația rea. Pe de altă parte, se spune că, Creatorul îl salvează din toate acestea, ceea ce înseamnă că-l salvează din multe necazuri. Astfel, el se va apropia din nou de înclinația rea, din moment ce motivul pentru care s-a îndepărtat de înclinația rea a fost anulat.
Noi ar trebui să interpretăm cuvintele sale. Iată un verset care se referă la acest lucru (Kidușin 30b): „Rabi Șimon Ben Levi a zis: ‚Înclinația omului îl copleșește în fiecare zi și caută să-l omoare, așa cum s-a spus: Cel rău pândeşte pe cel neprihănit şi caută să-l omoare’. Dacă nu ar fi ajutorul Creatorului, el nu ar putea să o învingă, așa cum s-a spus: ‚Dar Domnul nu-l lasă în mâinile lui’”.
În Masechet Suka (pag 52), există un alt verset asemănător: „Înclinația rea are șapte nume. Solomon a numit-o „inamic”, așa cum se spune (Proverbe, 25): „ Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci, făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul te va răsplăti”. Nu pronunța Yașlim [va răsplăti], ci Yașlimenu [va completa].
Potrivit lui Rași, „Dacă înclinația rea este flămândă și tânjește după fărădelege, hrănește-o cu pâine și chinuiește-o cu războiul Torei, după cum este scris (Proverbe, 9;5): „mergeți, mâncaţi din pâinea mea”. „Dă-i apa Torei, să o bea”, așa cum este scris despre asta (Isaia, 55): „Voi, toţi cei însetaţi, mergeți la apă”. „Te va completa” înseamnă că înclinația ta va fi cu totul alături de tine, te va iubi și nu te va incita la păcat, ca să te pierzi din lume”.
Pentru a înțelege toate cele de mai sus, trebuie să știm că esența înclinației rele, care se numește „esența creației”, prin care Creatorul a creat existența din absență – este dorința de a primi. Se cunoaște (a se vedea în Introduceri), că acest lucru este ceva nou, care nu a existat înainte ca El să-l fi creat. Munca omului este doar de a lucra contra naturii sale, ceea ce înseamnă că va dori doar să dăruiască. Dar, din moment ce este împotriva naturii sale - deoarece prin propria natură trebuie să se îngrijească numai de nevoile iubirii de sine – el nu are nicio dorință de a lucra pentru alții.
Cu toate acestea, vedem că uneori oamenii lucrează pentru alții, iar acest lucru este posibil numai dacă văd că vor fi răsplătiți pentru munca lor și anume că dorința lor de a primi va fi satisfăcută în acest fel. Adică recompensa trebuie să satisfacă iubirea de sine; altfel omul nu poate ieși în mod natural din vasele de primire.
Dar să poată face acțiuni în scopul de a dărui, fără să primească vreo răsplată, nu este ceva natural. Și cu toate că noi vedem că există oameni care își dau viața pentru țara lor fără a dori ceva în schimb, aceasta se datorează faptului că țara lor este foarte importantă pentru ei, iar importanța este ceva natural, așa cum au spus înțelepții noștri: „Favoarea locului este cu locuitorii săi”.
Cu toate acestea, există cu siguranță o diferență în măsura favorii, pentru că nu toată lumea favorizează același lucru. Acesta este motivul pentru care există mulți voluntari în armată din cauza importanței patriei lor, dar care cred că nu este foarte periculos și viața nu le este amenințată, „deoarece văd că mulți oameni se întorc nevătămați de la război”.
Și dacă există uneori un pericol de moarte, ei nu sunt dispuși să meargă la moarte, cu excepția câtorva aleși pentru care țara este importantă. Dar aici, de asemenea, intervine puterea recompensei, pentru că omul crede că după moartea lui toată lumea va ști că s-a dedicat celor mulți, că era deasupra tuturor celorlalți, pentru că îi păsa de bunăstarea publicului.
Dar, în lucrarea Creatorului, atunci când omul merge pe calea adevărului, el trebuie să lucreze cu umilință, astfel încât cele externe să nu se poată agăța. Înseamnă că, servindu-L pe Creator, el nu va cădea în mrejele muncii pentru cele externe, ceea ce înseamnă că oamenii din afară vor cunoaște munca lui, că muncește cu devotament, astfel încât aceia să spună că el a fost mai presus de oamenii obișnuiți. Acest lucru îl ajută dându-i abilitatea de a lucra fără răsplată, astfel încât oamenii din afară să spună că lucrează doar pentru Creator. Creatorul a dat această putere creaturilor, deoarece „de la Lo Lișma [nu de dragul Ei] el va ajunge la Lișma [de dragul Ei]”, și omul nu va avea niciun ajutor din exterior. El poate realiza acest lucru chiar dacă are mai întâi Lo Lișma, doar că nu trebuie să rămână în Lo Lișma, Doamne ferește.
Acesta este înțelesul a ceea ce au spus înțelepții noștri (Suka, 45), „Oricine asociază munca pentru Creator cu orice altceva este dezrădăcinat din lume, așa cum se spune, „Numai pentru Domnul”. Sensul expresiei „numai pentru Domnul” este că nu va exista nici un pic de amestec de iubire de sine, ci numai pentru Creator. Aceasta este semnificația cuvântului „numai”.
Cu toate acestea, aici trebuie înțeleasă o problemă fundamentală. Noi ar trebui să discernem dacă omul este devotat pentru a căpăta ceva. Chiar și atunci când primește recompensa pentru public, acest lucru este cu siguranță un lucru mare, deoarece recompensa pe care o primește nu este pentru iubirea de sine, ci pentru iubirea de ceilalți, pentru că îi iubește pe ceilalți și-și riscă viața pentru ei, pentru ca publicul să beneficieze, dar nu există nici o îndoială că, dacă ar putea realiza același lucru fără să-și dea viața, el ar alege cealaltă cale. Acest lucru se datorează faptului că pentru el lucrul principal este să primească o recompensă pentru public, și nu munca. Mulțumirea pe care o poate aduce patriei sale este ceea ce-l face să muncească, de aceea el nu ia în considerare mijloacele prin care obține acel lucru pentru țara sa. Dacă vede că dându-și viața pentru țară (el poate aduce mulțumire țării), este dispus să facă acest lucru.
Pe de altă parte, în ceea ce privește iubirea Creatorului, noi spunem că omul ar trebui să lucreze numai pentru Creator, adică fără nicio recompensă. Acest lucru înseamnă că el este pregătit pentru devotamentul complet fără nicio recompensă, fără nici un fel de răsplată născută din devotamentul său. Mai degrabă, acesta este esența – scopul său, că vrea să-și anuleze sinele în fața Creatorului, adică (să anuleze) dorința sa de a primi, care reprezintă existența creaturii. Asta vrea să anuleze înaintea Creatorului. Rezultă de aici că acesta este scopul său, adică scopul său este să-și dea sufletul Creatorului.
Nu este la fel în corporalitate, în ceea ce privește iubirea față de ceilalți. Cu toate că acesta este un grad mare și nu toți oamenii pot lucra pentru publicul larg, totuși devotamentul este doar un mijloc și nu un scop, iar el ar fi mai fericit dacă ar putea salva publicul fără a renunța la viața sa.
Să-i întrebăm pe toți cei care merg voluntar la război pentru țara lor. Dacă cineva i-ar putea sfătui cum să-și salveze țara fără a-și pierde viața, ei ar fi cu siguranță fericiți. Dar, atunci când nu au de ales, ei sunt dispuși să meargă, pentru public, astfel încât publicul să primească răsplata, iar ei renunță la tot. Cu toate că acest lucru presupune o mare forță, nu are nimic de-a face cu devotamentul față de Creator, unde devotamentul este scopul, iar ceea ce apare ca rezultat nu este scopul lor, fiindcă nu aceasta a fost intenția lor. Prin urmare, devotamentul în spiritualitate este lipsit de valoare pentru oamenii corporali, din moment ce pentru ei devotamentul este un mijloc și nu scopul, în timp ce în spiritualitate este opusul: devoțiunea este scopul.
De aici vom înțelege sensul primirii în scopul de a dărui. Scopul omului este numai de a dărui Creatorului, la acest lucru se referă echivalența de formă, „Așa cum El este milostiv, fii și tu milostiv”. Când omul atinge gradul de devotament față de Creator, deoarece vrea să se anuleze pentru a-L încânta pe Creator, el vede că scopul Creatorului, așa cum a fost în gândul creației, este de a face bine creațiilor sale. Atunci, el dorește să primească încântarea și plăcerea care au existat în scopul creației – de a face plăcere creaturilor Sale.
Aceasta se numește „a primi, în scopul de a dărui”. Altfel, el ar putea dori să primească încântarea și plăcerea și acesta este motivul pentru care renunță la tot, astfel încât să poată primi. Acest lucru este considerat a fi „dăruire pentru a primi”. Dar, dacă scopul său este de a dărui și el nu are nici o dorință de a primi în folosul său, ci doar pentru Creator, atunci poate deveni un primitor pentru a dărui.
În ceea ce privește devotamentul, am auzit de la Baal HaSulam că ar trebui să descriem devoțiunea, precum Rabi Akiva (Brachot 61b): El a zis discipolilor săi: „Toată viața mea am regretat versetul: ‚Cu tot sufletul tău, chiar dacă El îți ia sufletul’. Am zis: ‚Când voi fi în stare să-l respect?’ Și acum, că acesta a ajuns la mine, cum să nu-l respect?”
Cu siguranță, cu o astfel de dorință de a dărui, atunci când omul spune că vrea să primească încântare și plăcere pentru că acesta este scopul creației, el vrea să spună (numai) că primește cu scopul de a dărui Creatorului.
Prin aceasta vom înțelege cele patru întrebări de mai sus:
Întrebarea nr. 1) Din cuvintele Zohar-ului pare că doar cel care suferă de multe necazuri este drept, iar cel care nu suferă nu poate fi drept. Poate fi așa? Explicația este că necazurile se referă la înclinația rea. Adică, doar cel care simte că înclinația rea este cea care îi aduce multe necazuri prin faptul că nu îl lasă să se apropie de Creator, este numit „drept”. Dar dacă omul nu simte că aceasta îl îndepărtează de Creator și nu simte că-i provoacă necazuri, nu este considerat drept, deoarece nu a obținut recunoașterea răului, ceea ce înseamnă că aceasta îl doare.
Întrebarea nr. 2) De ce trebuie să sufere multe necazuri dacă nu vrea să fie pătruns de înclinația rea? Acest lucru înseamnă că nu există nici o altă alternativă decât să îndure suferințele. În conformitate cu cele de mai sus s-a spus că acest lucru este foarte simplu: necazurile se referă la înclinația rea. Dacă nu simte că înclinația rea îi cauzează multe suferințe, el nu o consideră înclinație rea încât să nu vrea ca ea să mai facă parte din el. Mai degrabă, el o consideră ca fiind o înclinație bună, care-i aduce numai bine, așa că de ce nu ar trebui să fie pătruns de ea? Dar dacă vede suferințele pe care le cauzează înclinația rea, atunci el nu se lasă invadat de ea.
Întrebarea nr. 3) Zohar-ul spune că, Creatorul îl dorește pe cel care îndură multe suferințe. Acest lucru înseamnă că, Creatorul nu dorește pe cineva care nu suferă necazuri. Poate fi așa? Răspunsul este că, dacă omul simte că înclinația rea îi aduce multe suferințe și strigă către Creator să-l ajute, Creatorul îl dorește pe acel om. Dar, atunci când omul nu simte că înclinația rea îi provoacă suferințe, Creatorul nu-l vrea, pentru că omul nu are un Kli [vas], adică o dorință de a fi salvat de Creator.
Întrebarea nr. 4) În cazul în care Creatorul îl salvează de suferințe, omul se va reconecta cu înclinația rea.
Răspuns: Salvarea care vine de la Creator este o chestiune diferită de salvarea care are loc în corporalitate. Răul care are loc în timpul de Ahoraim [posterior], care este timpul ascunderii feței, atunci când omul vede că El este în ascundere, deoarece se știe că cel mic este anulat înaintea celui mare, și cu siguranță aici, în slujirea Creatorului, omul trebuie să se anuleze în fața Creatorului ca o lumânare înaintea unei torțe. Cu toate acestea, el vede că trupul său nu se anulează și este greu pentru el să-l supună și să ia asupra lui credința deasupra rațiunii. Atunci, el vede că trupul îi provoacă suferințe prin faptul că nu dorește să-și asume povara împărăției cerurilor, fapt pentru care el este îndepărtat cu totul de spiritualitate.
Rezultă că trebuie să creadă că, Creatorul a creat lumea cu bunăvoință, iar răul din trupul său îl îndepărtează de tot binele. Adică, atunci când vine să învețe Tora, el o consideră absolut lipsită de gust. Și, de asemenea, atunci când vine să împlinească o Mițva [faptă bună /poruncă], el o găsește absolut lipsită de gust, deoarece înclinația rea din corpul său are puterea de a nu-l lăsa să creadă în Creator deasupra rațiunii, lipsindu-l de orice gust. Ori de câte ori începe să se apropie de ceva spiritual, simte că totul este uscat, fără nicio sevă de viață.
Când omul și-a început munca, i s-a spus - și el a crezut ce i s-a spus – că Tora este Tora vieții, așa cum este scris: „căci ele sunt viața ta și lungimea zilelor tale” (Proverbe 3) și așa cum este scris (Psalmul 19), „Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri”.
Dar când omul analizează acest lucru și vede că înclinația rea este de vină pentru tot și simte puternic răul pe care i-l provoacă, atunci el simte, ceea ce este scris (Psalmul 34) „Multe sunt suferințele celui drept”. Cu alte cuvinte, acel verset a fost spus despre el.
La acel moment vede ceea ce spune versetul după aceea, „dar Domnul îl scapă din toate”. Atunci el începe să strige la Creator să-l ajute pentru că a făcut deja tot ce a considerat că putea face, dar nimic nu l-a ajutat și crede că, „Tot ceea găsești că-ți stă în putere să faci, fă!”, s-a spus despre el. Atunci vine momentul salvării – mântuirea Creatorului care îl eliberează din înclinația rea – într-atât încât de azi înainte înclinația rea se va preda în fața lui și nu va mai putea să-l incite la transgresiuni.
Este scris în „Introducere la Studiul celor zece Sfirot” (punctul 54): „Când Creatorul vede că omul a completat măsura sa de efort și a terminat tot ceea ce trebuia să facă în întărirea alegerii sale în credința în Creator, atunci Creatorul îl ajută. Ulterior, acesta atinge Providența deschisă, adică revelarea feței. Apoi, el este răsplătit cu pocăința completă, ceea ce înseamnă că aderă la Creator încă o dată cu toată inima, sufletul și forța sa, ca și cum ar fi atras în mod natural de atingerea Providenței deschise”.
De asemenea, este scris acolo (punctul 56): „Ce este pocăința? Când Cel care cunoaște toate misterele va depune mărturie că omul nu se va întoarce la nebunie”. Cuvintele, „Ce este pocăința?” înseamnă, „Când va fi el sigur că i-a fost acordată pocăința completă?” Pentru aceasta, se dă un semn clar: ‚Când Cel care cunoaște toate misterele va depune mărturie că omul nu se va întoarce la nebunie’. Acest lucru înseamnă că el a fost recompensat cu revelarea feței și apoi mântuirea Sa va depune mărturie că el nu se va mai întoarce la nebunie.
Acest lucru răspunde la a patra întrebare, în cazul în care Creatorul îl salvează de înclinația rea, ca aceasta să nu-l mai chinuie, și în Zohar se spune că suferințele pe care drepții le suferă sunt în scopul de a nu fi invadați de ea, rezultă că, în cazul în care Creatorul îl salvează și omul vede că El nu îl va mai chinui, atunci el se va reconecta cu înclinația rea, din moment ce singurul motiv pentru care este chinuit de înclinația rea este pentru a nu se asocia cu ea. Dar, din moment ce motivul a fost anulat, situația revine la starea inițială.
Cu toate acestea, în conformitate cu ceea ce am explicat, mântuirea Creatorului este revelarea feței, până când Creatorul mărturisește că omul nu va mai păcătui. Suferințele pe care le suferă cel drept sunt pentru ca el să fie în măsură să ceară Creatorului, așa cum s-a spus mai sus: „Dacă nu există Ahoraim [posterior/spate], nu există nici dezvăluire de Panim [față/anterior]”. Rezultă că atunci când există o dezvăluire a feței Creatorului, totul este așa cum ar trebui să fie.