Ce sunt ziua și noaptea în muncă
Articolul Nr. 34, 1988
Este scris: „Și Dumnezeu a numit lumina «zi», iar întunericul, l-a numit «noapte»”. Ar trebui să înțelegem ce ne învață acest lucru în muncă, faptul că El a numit lumina «zi» și întunericul l-a numit «noapte». Ce ne adaugă cunoașterea acestui lucru? Pare că numirea luminii și a întunericului a avut scopul unei corectări. Astfel, ce înțelegem noi mai bine atunci când El le dă un nume, ceva ce contribuie la munca de a atinge Dvekut [adeziune] cu Creatorul?
După aceea, versetul spune: „Și a fost seară și a fost dimineață, o zi”. Și acest lucru ar trebui înțeles. După ce El a spus că întunericul se numește «noapte» și lumina se numește «zi», cum au devenit cele două una? La urma urmei, noaptea nu este zi, astfel, cum pot cele două împreună să fie o zi? Adică, ce le face o zi, ca și cum nu ar exista nicio diferență între zi și noapte?
În ceea ce privește „ziua” și „noaptea”, vedem că versetul spune (Psalmul 19): „Zi după zi, exprimă vorbirea; și noapte după noapte rostește cunoaşterea”. În acest sens, vedem că este scris (în Hagada [Povestirea de Pesah], în poemul „Apoi, multe miracole”): „Se apropie o zi care nu este nici zi, nici noapte. Tu, Preaînaltule, fă cunoscut, căci a Ta este ziua; a Ta este și noaptea. Tu luminezi ca ziua, întunericul nopții”. Astfel, ar trebui să înțelegem ce sunt ziua și noaptea și ce sunt lumina și întunericul.
Pentru a înțelege toate acestea, trebuie să revenim la ceea ce am discutat de mai multe ori - că ar trebui să ne amintim întotdeauna care este scopul creației și ce este corectarea creației, astfel încât să știm ce se cere de la noi, cu alte cuvinte ce stare ar trebui să atingem pentru a putea spune că am ajuns la destinație.
Se știe că scopul creației este de a face bine creațiilor Sale, așa cum au spus înțelepții noștri, că, Creatorul a spus despre scopul creației că este ca un rege care are un turn plin din abundență, dar nu are oaspeți. Din acest motiv, El l-a creat pe om, pentru a-i oferi încântare și plăcere.
Așadar, ce înseamnă că omul a atins desăvârșirea? Este exact după ce omul a ajuns la o stare în care primește de la Creator încântare și plăcere. Aceasta se consideră a fi atingerea desăvârșirii. Dacă nu a ajuns la o stare de încântare și plăcere nesfârșită, se consideră că nu a atins desăvârșirea. Acesta este scopul creației.
În schimb, corectarea creației constă în faptul că, din moment ce prin natura creației ramura dorește să semene cu rădăcina sa și din moment ce Creatorul este dăruitorul iar creatura primitorul, nu există aici nicio echivalență de formă. Din acest motiv, chiar și în corporalitate, vedem regula conform căreia atunci când un om primește ceva de la altul, simte rușine. Este așa cum au spus înțelepții noștri despre versetul „Cromul este josnic pentru fiii oamenilor”, adică atunci când un om are nevoie de alți oameni, fața lui devine precum cromul.
Din acest motiv, s-a făcut o corectare prin Ţimțum [restricție] în lumile superioare, adică lumina superioară nu ajunge la Kelim [vase] care primesc pentru ele însele. Mai degrabă, lumina strălucește doar pentru Kelim care au corectarea de Masach [ecran] care ridică Or Hozer [Lumina Reflectată], adică primesc de la cel superior, deoarece există mulțumire pentru cel superior atunci când El dăruiește celui inferior.
Cu alte cuvinte, faptul că omul are o mare tânjire de a primi încântare și plăcere nu necesită totuși ca el să primească încântarea și plăcerea, deoarece plăcerea provine din echivalența de formă cu cel superior, numită Dvekut [adeziune]. În orice mod posibil, el încearcă să nu se îndepărteze din cauza diferenței de formă și din acest motiv, el nu primește, deși tânjește să primească încântare și plăcere. Dar, în același timp, obține mai multă plăcere din adeziunea la Creator. Prin urmare, el nu primește.
În acel moment, omul se uită la două lucruri: 1) Nu vrea să se despartă de Creator. Cu alte cuvinte, chiar și atunci când crede că încă nu a fost răsplătit cu Dvekut, cel puțin nu vrea să fie mai separat decât este în prezent, deoarece orice primire pentru sine îl îndepărtează pe om de Creator. Din acest motiv, el nu vrea să primească pentru sine. 2) Făcând ceea ce face, distanțându-se de primire, acest lucru îl face să adere la Creator. Deși încă nu simte aceste discernăminte, spune că el crede în înțelepții care au spus că este așa. Din acest motiv, are încredere în ei și se ferește de primirea pentru sine.
Din această cauză, omul încearcă să facă lucruri care-i vor aduce această forță de a dori să facă lucruri care îi dau puterea de a fi capabil să pună peste fiecare act o intenție de dăruire. În acel moment, el este apt să primească încântare și plăcere, deoarece acum toate acțiunile sale sunt de dragul Creatorului.
În consecință, putem înțelege ce este lumina și ce este întunericul. Lumina este atunci când ea strălucește pentru ca omul să meargă pe calea Creatorului. „Calea Creatorului” înseamnă că vrea să meargă pe calea pe care merge Creatorul, iar calea Lui este să dăruiască. Când are lumină și viață prin angajarea în munca de dăruire și nu-i pasă de beneficiul personal, aceasta se numește „lumină”.
Acesta este „timpul ascensiunii”, ceea ce înseamnă că omul a urcat în grad. Adică, în loc să slujească o persoană umilă, inferioară, acum el Îl slujește pe Creator. Aceasta se numește „ascensiune în grad,” deoarece omul Îl slujește pe Rege, acolo unde obișnuia să slujească un om simplu.
Evident, opusul luminii este întunericul. Adică, omul nu găsește niciun gust în munca de dăruire, deoarece a început să se preocupe din nou doar de propriul său beneficiu. Nu găsește niciun gust în munca de dăruire și nu are aspirații. Mai degrabă, se mulțumește să satisfacă doar pasiunile pe care le cere corpul său. Aceasta se numește „coborâre”, deoarece vrea să slujească trupul și nu Creatorul. Acesta este numit „întuneric”.
Ar trebui să știm că „ziua” indică un lucru complet, care constă din lumină și zi, și întuneric și noapte, așa cum este scris: „Și a fost seară și a fost dimineață, o zi”. Ar trebui să înțelegem cum se poate spune că seara și dimineața sunt un singur lucru. Adică, nu spunem că seara și dimineața sunt numite împreună „o noapte”, ci mai degrabă că sunt numite „o zi”. Ce implică pentru noi în muncă faptul că în mod specific ambele sunt numite „o zi”, ca și cum n-ar putea exista desăvârșirea zilei fără întuneric?
Răspunsul este că atunci când un om spune: „Și Dumnezeu a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte»,” înseamnă că omul crede că Dumnezeu i-a dat atât lumina, cât și întunericul. Dar de ce i-a dat El întunericul? Este posibil să credem că El i-a dat lumina, adică el spune că, Creatorul vrea să-l aducă mai aproape, așa cum au spus înțelepții noștri: „Cel care vine să se purifice este ajutat”. Prin urmare, în ascensiunile pe care le are omul, el poate crede că acestea vin de la Creator. Dar de ce există coborârile?
Când omul crede și despre întuneric, așa cum este scris: „Și Dumnezeu a numit... și întunericul l-a numit «noapte»,” adică întunericul este și «noapte», care face parte din zi, adică nu poate exista o zi fără noapte, atunci întunericul, care este numit «noapte» vine să ne învețe că, așa cum nu poate exista zi fără noapte, nu poate exista lumină fără întuneric. Întunericul este Kli-ul [vasul], iar lumina este umplerea Kli-lui, conform regulii „nu există lumină fără Kli”.
Cu alte cuvinte, este imposibil să apreciezi mântuirea Lui fără să simți suferința și durerea din starea în care te afli. Între oameni, în măsura în care omul simte că prietenul său l-a ajutat în necazul său, în aceeași măsură simte bucurie pentru ajutorul pe care l-a primit de la prietenul său. Adică, există o diferență între a-ți ajuta prietenul cu accesorii, de care nu are nevoie pentru a trăi și a-ți ajuta prietenul salvându-l de la moarte.
Întrucât ajutorul care vine de sus este considerat a fi prin lumini de Kdușa [sfințenie], așa cum spune Zohar-ul, „Cel care vine să purifice este ajutat”, iar Zohar-ul întreabă: Cu ce este ajutat? „Cu un suflet sfânt”. Totuși, dacă omul nu apreciază sufletul pe care l-a primit de sus pentru că el crede că nu este foarte important, suferința pe care o suferă el din pricina stărilor de coborâre îl face să aprecieze ajutorul de sus. Altfel, pierde ajutorul și totul merge la Klipot [coji/cochilii]. Rezultă că întunericul îl ajută, adică îi oferă posibilitatea de a ști cum să aprecieze importanța Kdușa, astfel încât să nu o piardă din lipsă de conștientizare.
Înțelepții noștri spun despre aceasta: „Cine este nebunul? Cel care pierde ceea ce i s-a dat”, deoarece nu cunoaște sau nu înțelege importanța apropierii, atunci când Creatorul aduce omul mai aproape. Acel întuneric se numește Kli, adică un loc unde poate fi abundența. Este așa cum este scris: „Cine se va sui pe muntele Domnului și cine se va ridica?” Adică, chiar și atunci când omul urcă, dar nu știe cum să mențină valoarea importanței apropierii, Sitra Ahra [cealaltă parte] îl preia sub autoritatea sa. Prin urmare, lumina trebuie să plece. De aceea nu există revitalizare, ci fiecare trebuie să coboare în funcție de gradul său.
Totuși, există mai multe corectări în această privință: 1) Klipot nu trebuie să primească ceea ce are omul. Prin urmare, ele nu mai au nimic de primit de la om, deoarece acesta nu mai are Kduşa pentru ca Sitra Achra să primească de la el. 2) Odată ce omul a ajuns la o coborâre și începe să se recupereze și să vadă starea în care a ajuns, adică după ce a depus atât de mult efort pentru a fi răsplătit cu Kduşa, el vede brusc că este lăsat gol și lipsit de resurse. Adică, se află într-o stare de umilință care se potrivește unui om care nu a depus efort și nu a muncit pentru a fi considerat „Tu ești numit «om»”. Mai degrabă, el este mult mai rău decât un om obișnuit, ceea ce înseamnă că dorința de a primi pentru sine s-a dezvoltat în el într-o măsură pe care nu și-a imaginat-o niciodată, iar durerea și tristețea pe care le simte din cauza aceasta îi dau nevoia de a aprecia și prețui momentul în care este adus de Sus puțin mai aproape. Acum știe cum să fie atent și să respecte acea stare și se ferește de toate pentru a nu se amesteca în ea. În acel moment, el știe că ar trebui să se teamă că un străin s-ar putea amesteca.
Prin urmare, rezultă că, coborârile sunt lucruri numite „corectări”, care permit longevitatea atunci când sunt răsplătite cu o anumită apropiere din partea Creatorului. Prin aceasta putem interpreta versetul: „Și Dumnezeu a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte».” Înseamnă că, dacă un om spune că atât lumina, cât și întunericul vin de la Dumnezeu, aceasta înseamnă „Și Dumnezeu a numit”. În acel moment, atât lumina, cât și întunericul formează o singură zi. Adică, așa cum nu poate exista o zi completă fără seară și dimineață, tot așa lumina și întunericul îndeplinesc un singur rol - ambele împreună sunt numite „zi”.
Prin aceasta putem interpreta cuvintele „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, care ne-a creat spre slava Lui”. Ar trebui să înțelegem cum putem spune „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, care ne-a creat spre slava Lui”, atât timp cât suntem cufundați în iubirea de sine și corpul nostru este mai mulțumit dacă putem spune „Mulțumim foarte mult” pentru că ne-a creat spre propria noastră slavă. Prin urmare, este evident că nu spunem adevărul atunci când Îl binecuvântăm pentru că ne-a creat spre slava Lui. Aceasta este o minciună.
Conform celor de mai sus, atunci când credem că, „Cel care vine să purifice este ajutat”, înseamnă că, Creatorul îi dă omului această putere de a fi capabil să simtă importanța chestiunii, că atunci când el simte că Îl slujește pe Rege, aceasta valorează o avere pentru el și nu are cuvinte pentru a exprima această importanță. În schimb, el spune, din plăcerea și entuziasmul pe care le simte, „Binecuvântat este Dumnezeul nostru,” pentru că ne-a lăsat să simțim importanța atunci când Îl slujim pe Rege și pentru că ne-a eliberat de iubirea de sine în care eram cufundați. Niciodată nu ne-a trecut prin minte că am putea vreodată ieși din ea. Deodată, vedem că El ne-a dat acest sentiment de a găsi savoare în faptul că suntem capabili să-L slujim pe Rege.
În acel moment spunem: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, care ne-a creat spre slava Lui”. Îl binecuvântăm pentru acest dar pe care ni L-a dat, care este cel mai important lucru din lume și pe care nu l-am putea obține singuri. Mai degrabă, acesta este un dar de la Dumnezeu. De aceea Îl binecuvântăm pentru aceasta. Acesta este sensul cuvintelor „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, care ne-a creat spre slava Lui”.
Totuși, înainte ca omul să fie răsplătit cu simţirea gustului bun în faptul că El ne-a creat spre slava Lui, cum poate spune el asta? Ar trebui să spunem că este la fel cu toate binecuvântările și mulțumirile pe care le spunem pentru viitor. Este așa cum au spus înțelepții noștri despre versetul „Atunci Moise va cânta”. Zohar-ul întreabă: „Nu a spus «cântă» la timpul prezent, ci mai degrabă «va cânta», care este timpul viitor. Răspunsul este că aceia drepți cântă despre viitor. Adică, ei cred că vor fi răsplătiți cu desăvârșirea. Din acest motiv, chiar și mai înainte de a fi răsplătiți cu întregimea, ei cântă deja.” Pe baza acestui fapt, spunem: „Binecuvântat ești Tu, Dumnezeul nostru, care ne-ai creat spre slava Ta.” Sulam [Comentariul Sulam (Scara) la Zohar] interpretează versetul: „Zi după zi exprimă vorbirea; și noapte după noapte rostește cunoașterea.” Acestea sunt cuvintele sale: „Înainte de sfârșitul corectării, adică înainte de a ne fi calificat vasele de primire să primească doar pentru a dărui mulțumire Creatorului nostru și nu pentru propriul nostru beneficiu, Malchut este numită «pomul binelui și al răului». Acest lucru se datorează faptului că Malchut este îndrumarea lumii prin acțiunile oamenilor. Și din moment nu suntem potriviți să primim toată încântarea și plăcerea... trebuie să acceptăm îndrumarea prin bine și rău de la Malchut. Această îndrumare ne califică să ne corectăm în cele din urmă vasele de primire pentru a dărui și a fi răsplătiți cu încântarea și plăcerea pe care El le-a contemplat în favoarea noastră”.
…
„Adesea, îndrumarea prin bine și rău ne provoacă urcări și coborâri... De aceea, fiecare urcare este considerată în mod specific o zi, și în mod similar, fiecare coborâre este considerată în mod specific o noapte.
„Este scris: «Zi după zi exprimă vorbirea». ... La sfârșitul corectării, ei vor fi răsplătiți cu pocăință din iubire... Atunci vom vedea în mod evident că toate acele pedepse din timpul coborârilor, care ne-au făcut să ne îndoim de început, ne-au purificat și au fost cauzele directe ale întregii fericiri și bunătăți. Dacă nu ar fi fost acele pedepse teribile, nu am fi ajuns niciodată la această încântare și plăcere. Atunci aceste păcate sunt transformate în merite reale.”
Cuvintele „Zi după zi exprimă vorbirea” înseamnă că toate acele nopți, care sunt coborârile, suferințele și pedepsele care au oprit Dvekut cu Creatorul până când au devenit foarte multe zile, una după alta, acum că nopțile și întunericul dintre ele au devenit și ele merite și fapte bune, noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina; nu mai există pauze între ele.
Acum putem înțelege ceea ce am întrebat despre sensul versetului „Și Dumnezeu a numit noaptea «zi», iar întunericul l-a numit «noapte».” Semnificația este, așa cum spune Baal HaSulam, că după cum vedem, „o zi” este de fapt conexiunea dintre zi și noapte. De asemenea, este imposibil să existe lumină fără întuneric. Adică, Creatorul ne-a dat întunericul, astfel încât prin el să apară lumina. Aceasta se numește „și Dumnezeu a numit”. Adică, Creatorul a aranjat pentru noi ca ordinea muncii să fie așa. Deși noi trebuie să credem că ar fi putut fi și altfel, din moment ce El este atotputernic, atunci de ce a aranjat El pentru noi în mod specific această ordine? Trebuie să spunem despre asta că nu avem nicio atingere în Creator, pentru a-I înțelege gândul. Mai degrabă, tot ceea ce învățăm este doar prin intermediul „Prin acțiunile Tale, Te cunoaștem”. Cu alte cuvinte, ne uităm la lucrările Creatorului după ce El le-a creat, apoi începem să vorbim. Dar a spune că El ar fi putut face lucrurile diferit, înțelepții noștri au spus despre asta: „Nu trebuie să ne întrebăm: ‘Ce este sus și ce este jos?’”.
Prin urmare, putem interpreta ceea ce este scris în Hagada: „Se apropie o zi care nu este nici zi, nici noapte”. Aceasta se referă la sfârșitul corectării, când există o zi care nu constă din zi și noapte, ci este o zi în sine. Acest lucru va fi făcut de „Cel Preaînalt, fă cunoscut, căci a Ta este ziua; a Ta este și noaptea”. Este așa pentru că la sfârșitul corectării va fi cunoscut tuturor faptul că „A Ta este ziua; a Ta este și noaptea”. Adică, din moment ce voința Lui este de a face bine creațiilor Sale, iar binele înseamnă zi, cum se poate spune că Creatorul dă întunericul? Este împotriva scopului Său! Cu toate acestea chiar și întunericul, adică noaptea, este considerat „zi”, chiar dacă omul simte încetări în Dvekut cu Creatorul, care sunt numite „întuneric” și „noapte”.
Dar la sfârșitul corectării, când se știe că El a dat și întunericul, acesta este cu siguranță tot lumină. Dovada este că atunci păcatele devin merite. Astfel, în acel moment știm că „A Ta este ziua; a Ta este și noaptea”, deoarece ambele Îți aparțin, adică ambele ești Tu, adică Creatorul le-a dat pe amândouă pe post de „zi”.
În schimb, înainte de sfârșitul muncii, este imposibil să-I atribuim Creatorului încetările pe care omul le are în Dvekut cu Creatorul, că El i le-a trimis pe acestea, deoarece acest lucru contrazice scopul creației. Acesta este sensul cuvintelor „Întunericul nopții va străluci ca lumina zilei”. Adică, din moment ce păcatele au devenit atunci pentru el merite, totul devine zi.
Acum putem înțelege ce sunt ziua și noaptea în muncă. Omul ar trebui să știe că trebuie să simtă ce este întunericul, altfel nu se va putea bucura de lumină, deoarece în orice lucru în care omul dorește să aibă un gust bun, ca să merite să-l folosească, el trebuie să învețe despre una de la cealaltă, așa cum este scris: „ca avantajul luminii din întuneric”. În mod similar, omul nu se poate bucura de odihnă decât dacă știe ce este oboseala.
Din acest motiv, omul trebuie să treacă printr-un proces de urcări și coborâri. Cu toate acestea, el nu trebuie să fie impresionat de coborâri. În schimb, ar trebui să se străduiască să nu fugă de luptă. Din acest motiv, deși în timpul muncii omul trebuie să știe că sunt două lucruri, la sfârșitul muncii el vede că lumina și întunericul sunt ca două picioare care-l conduc pe om către scop.