Care este diferența dintre lege și judecată în muncă?

Articolul nr. 26, 1988

Se știe că „lege” înseamnă fără intelect, adică deasupra rațiunii. Adică, nu există o modalitate rezonabilă de a răspunde la întrebarea de ce s-a făcut acest lucru în acest fel sau de ce ar trebui făcut în acest fel, în felul și maniera pe care ni le cere Tora.

De exemplu, înțelepții noștri au spus (Minhot 29b): „Rav Yehuda a spus: «Rav a spus: «Când Moise s-a dus la cer, L-a găsit pe Creator stând și legând coroane la litere. El I-a spus: «Stăpâne al lumii, cine Te reține?» (RAŞI interpretează astfel: «coroanele» sunt ca etichetele [marcajele] dintr-o carte a Torei. «Cine Te reține?» se referă la ceea ce Tu ai scris, că trebuie să le adaugi etichete). El i-a spus: «Peste câteva generații, va exista un om al cărui nume este Akiva Ben Yosef. El va interpreta nenumărate legi asupra fiecărui punct». El I-a spus: «Stăpâne al lumii, ai un astfel de om, totuși dai Tora prin mine?». El a răspuns: «Taci! Acesta a fost gândul Meu». Moise I-a spus: «Stăpâne al lumii, mi-ai arătat Tora [legea] lui, arată-mi răsplata lui». El a văzut că trupul său era cântărit într-un abator. (RAŞI interpretează că acesta este locul în care măcelarii cântăresc carnea, așa cum se spune în Brachot, p. 61, acolo carnea lui a fost pieptănată cu piepteni de fier.) El I-a spus: «Stăpâne al lumii, aceasta este Tora și aceasta este răsplata ei?». El a răspuns: «Taci! Acesta a fost gândul Meu»”.

Vedem că deasupra rațiunii este pentru Moise în două moduri: 1) deasupra rațiunii pe care Creatorul a dat-o lui Moise, așa cum este scris: «Moise se va încânta cu darul sorții sale, darul Torei care va veni prin el, care este cu siguranță doar mântuirea Domnului». Omul nu știe de ce merită un dar atât de mare. Adică, Moise a văzut că acest lucru nu era conform cu acțiunile sale. În opinia sa, Tora ar fi trebuit să fie dată prin Rabi Akiva și nu prin el. 2) deasupra rațiunii în sens invers: Moise a întrebat: «Aceasta este Tora și aceasta este răsplata ei?». Pare a fi o pedeapsă. Deasupra rațiunii, el a trebuit să spună că aceasta a fost o răsplată și nu o pedeapsă, așa cum credea Moise. Aceasta se numește „legea cu privire la deasupra rațiunii”, pe care mintea nu o poate atinge.

Rezultă că, atunci când omul își asumă povara împărăției cerurilor, corpul întreabă: „Ce vei obține din asta?” Ar trebui să existe două răspunsuri la aceasta: 1) Lo Lişma [nu de dragul Ei]. Adică, omul ar trebui să inventeze un răspuns, astfel încât corpul să înțeleagă cu rațiunea sa că scopul merită efortul. Aceasta se numește Lo Lişma și se numește „în limitele rațiunii”. După cum am explicat (Eseul nr. 23, Tav-Şin-Mem-Het), ar trebui să discernem cinci maniere în Lo Lişma, iar omul ar trebui să aleagă Lo Lişma în starea în care se află, astfel încât corpul să înțeleagă că merită să muncească datorită Lo Lişma, că acum înțelege că merită efortul. În acest fel, va avea combustibil pentru muncă și va avea întotdeauna un loc de muncă.

Totuși, omul ar trebui să încerce, de asemenea, să înceapă să lucreze și să caute tactici prin care să ajungă la Lişma [de dragul Ei], deoarece omul nu știe ce este Lişma. Sensul său literal este „a lucra de dragul Creatorului” și cine nu știe ce înseamnă a lucra de dragul Creatorului? Totuși, înainte ca omul să înceapă să muncească pentru a realiza „de dragul Creatorului,” el nu poate ști ce înseamnă „de dragul Creatorului,” deoarece în muncă, ceea ce contează este simţirea și nu intelectul.

Din acest motiv, orice om care dorește să atingă Lişma trebuie să-și ia timp, o parte din ziua sa de lucru, adică Lo Lişma a sa, și să înceapă să lucreze la Lişma. Apoi va înțelege sensul „deasupra rațiunii,” adică faptul că trupul nu înțelege de ce trebuie să lucreze de dragul Creatorului. În acel moment, el începe de asemenea să înțeleagă ce înseamnă că trebuie să creadă mai presus de rațiune. În schimb, în ​​Lo Lișma, nu este atât de dificil să crezi în Creator, deoarece corpul înțelege că merită să respecte Tora și Mițvot, așa cum este scris (Eseul nr. 23, Tav-Şin-Mem-Het) că există cinci moduri de Lo Lişma, iar atunci când corpul găsește ceva pentru care să merite să respecte Tora și Mițvot [porunci/fapte bune], se consideră că „lucrează în rațiune”. Întrucât corpul înțelege în rațiune că acea chestiune merită efortul, că va câștiga mai mult fiind secular, adică trupul său se va bucura mai mult decât cel care nu respectă Tora și Mițvot, din acest motiv Lo Lişma este numită „în limitele rațiunii”, adică nevoia lui are sens.

Dar dacă ia o parte din timpul pe care l-a dedicat Torei și lucrează pe bază de Lo Lişma, de exemplu o jumătate de oră pe zi, și începe să se calculeze dacă merită să lucreze de dragul Creatorului, adică nu pentru propriul său beneficiu, atunci corpul începe să-i pună omului întrebarea Faraonului, care a spus: „Cine este Domnul de-ar trebui să ascult de glasul Lui?”.

Ar trebui să ne întrebăm: Cum se face că, înainte de a începe să se gândească să muncească Lişma, omul era mulțumit cu credința în Creator și corpul nu punea aceste întrebări, în timp ce acum, când se gândește doar cum să meargă pe calea dăruirii, corpul începe să pună astfel de întrebări? Răspunsul este că vedem că atunci când omul lucrează pentru un angajator, ar trebui să vadă cine este angajatorul și care este salariul pe care-l plătește angajatorul. Dar deși vrea să cunoască angajatorul, acest lucru nu contează. Adică, deși nu-l vede niciodată pe angajator, dacă este încrezător în recompensă, omul este de acord să lucreze. Mai mult, chiar dacă i se spune că nu-l va vedea niciodată pe angajator, acest lucru tot nu va conta. Mai degrabă, ceea ce contează este salariul. Acesta determină dacă munca merită efortul.

Dar dacă unui om i se spune: „Este aici cineva important care are nevoie de oameni care să lucreze pentru el. Însă nu plătește nimic pentru muncă”. În acest caz, el trebuie să vadă pentru cine trebuie să lucreze. Adică, vrea să știe dacă acela este într-adevăr o persoană importantă, pentru care să merite să lucreze fără nicio recompensă. Dar, dacă există oameni care-l respectă și vede că astfel va fi onorat, adică oamenii care cunosc persoana importantă îl vor respecta pentru munca sa, deoarece servește o persoană importantă, omul poate lucra chiar dacă el însuși nu-l va vedea niciodată pe acela și nu va putea niciodată să vadă dacă ceea ce spun ei este adevărat, astfel încât să-i înțeleagă măreția și importanța.

Acest lucru se datorează și faptului că această onoare nu constă în faptul că persoana importantă îl respectă pe el, ci că el își extrage plăcerea din respectul pe care i-l arată oamenii, deoarece servește o persoană importantă. Rezultă că aici este suficient să-i vadă pe oamenii care îl respectă și prin urmare nu are o nevoie foarte mare să-l vadă pe angajator. Mai degrabă, el se mulțumește să-i cunoască pe oamenii care-i plătesc salariul prin respectul pe care-l au pentru el. Adică, îi este suficient să-i vadă pe oamenii care îi plătesc recompensa care se numește „respect”.

Invers, dacă se află într-un loc în care nu există oameni care să respecte acea persoană importantă, adică omul, în conformitate cu serviciile pe care i le oferă oamenii, vede că îl apreciază ca pe cineva care este puțin important și doar o mână de oameni îl consideră o persoană importantă, dar acei oameni nu sunt importanți în ochii celor care au puțină stimă pentru el. În această stare, omul se confruntă cu o dilemă: Ar trebui să-i asculte pe acei oameni care nu sunt apreciați printre oamenii respectați?

Adică, oamenii influenți din publicul larg spun că acea persoană ar trebui apreciată datorită importanței sale, dar numai într-o anumită măsură și nu pur și simplu să o admire peste rațiune, adică mai mult decât pare rezonabil. Dar el vede că oamenii influenți sunt majoritari și cei mai apreciați și, dacă îi ascultă, adică îl servește pe acela după cum îl apreciază ei, acești oameni îl vor respecta.

Sau ar trebui să asculte puțin și de cei care nu sunt influenți, sau chiar mai rău, că este o rușine să spună deschis că s-a conectat cu acești oameni umili care spun că acela este o persoană importantă și merită să fie servit cu devotament. Întrucât regula este că majoritatea domnește cu opiniile sale asupra individului, atunci când omul începe să muncească pentru a dărui și nu acceptă nimic în schimb, de fiecare dată se trezește opinia majorității - poate că nu merită să muncească și să servească acea persoană din toată inima și cu tot sufletul.

Din acest motiv, întrebarea lui Faraon se trezește de fiecare dată: „Cine este Domnul, de-ar trebui să ascult de glasul Lui?”.

Rezultă că motivul pentru care a apărut întrebarea „cine” este întrebarea „ce,” care este întrebarea celui rău. Este scris despre asta: „Cel rău, ce spune el? «Ce este această muncă pentru tine?»” Adică, atunci când omul vrea să meargă împotriva publicului larg, care spune că se mulțumește să lucreze Lo Lişma pentru că Lişma este pentru oamenii care pot merge peste rațiune, iar noi, majoritatea din Israel ne mulțumim să putem respecta Tora și Mițvot cu scopul de a beneficia noi înșine, iar a face totul cu scopul de a beneficia Creatorul nu este o afacere pentru noi.

Totuși, el vrea să lucreze pentru a dărui și să nu primească nimic. În acel moment, corpul întreabă: „Cine este Domnul?” Adică, ești sigur că este El atât de important încât să merite să lucrezi pentru El? Cu alte cuvinte, a lucra pentru respect, adică a lucra pentru a fi respectat, nu se aplică aici, deoarece publicul larg nu-l apreciază pentru că lucrează pentru a dărui. Dimpotrivă, îl degradează și spun despre el că este un prost.

Din acest motiv, omul trebuie să stabilească singur importanța Creatorului. Aici încep ascensiunile și coborârile omului. Aceștia doi - „cine” și „ce” - se întâlnesc și-i pun întrebări, iar omul nu le poate depăși întotdeauna.

Rezultă că principalul motiv pentru care omul începe să pună întrebări, și se pare că întreabă pentru că este gata să facă munca sfântă și nu are nicio josnicie în sine, doar că îi este greu să meargă în credință mai presus de rațiune, acesta este motivul pentru care pune întrebarea „cine”. Dar, în realitate, întrebările apar din josnicia omului, deoarece este cufundat în iubirea de sine și nu-și poate depăși iubirea de sine.

Datorită naturii umane îi este greu să spună că greșește, că nu are o părere despre sine, ci că-și urmează inima, așa cum au spus înțelepții noștri: „Cel rău este în mâinile inimii sale”, așa cum este scris: „Și Haman a zis în inima lui”.

Din acest motiv, este mai bine pentru el să spună că, dacă L-ar cunoaște pe Creator, cu siguranță că l-ar servi pe Creator. Dar, din moment ce mintea nu înțelege întreaga chestiune a credinței mai presus de rațiune, ea argumentează: „Cine este Domnul de-ar trebui să ascult de glasul Lui?”. Dar în realitate, dorința sa de a primi susține că vrea doar să înțeleagă dacă acest lucru este adevărat și dorește un răspuns la întrebarea: „Cine este Domnul de-ar trebui să ascult de glasul Lui?”. Adică, atunci când îi spunem corpului că trebuie să lucrăm de dragul Creatorului și nu de dragul nostru, de aceea el pune întrebarea „Cine este Domnul”.

Dar când a lucrat cu intenția Lo Lişma, nu a fost nevoie să pună întrebarea „Cine este Domnul”, deoarece munca în Lo Lişma este în limitele rațiunii. Prin urmare, acceptarea credinței este de asemenea, în limitele rațiunii pentru el. Adică, atât mintea cât și inima sunt construite deasupra rațiunii și ambele au nevoie de ajutorul Creatorului pentru a fi răsplătit cu minte și inimă.

Rezultă că „lege” înseamnă că este deasupra rațiunii, iar intenția se referă la credință, iar prin credința deasupra rațiunii omul devine Israel. Dar înainte de a fi răsplătit cu credința deasupra rațiunii, el este considerat doar „mineral sacru”, numit „țărână”. Adică, el încă gustă în spiritualitate faptul că atinge gustul țărânei. Aceasta se numește „Şchina [Divinitate] în țărână”. Acest lucru este valabil atât timp cât nu acceptă să fie deasupra rațiunii. Așa cum am spus mai sus, trebuie să-i cerem Creatorului să ne dea forța de a putea merge deasupra rațiunii și de a nu fi înrobiți rațiunii noastre.

În schimb, Tora este numită „judecată”, care este în mod specific în rațiune. Cu alte cuvinte, omul trebuie să înțeleagă Tora, numită „numele Creatorului”. Cu toate acestea, este imposibil ca omul să atingă Tora, numită „în rațiune”, înainte de a fi răsplătit cu „Israel”, așa cum este scris (Hagiga 13a): „Rabi Ami a spus: «Omul nu transmite cuvintele Torei închinătorilor de idoli, așa cum s-a spus: «El nu a făcut acest lucru pentru nicio națiune și ei nu cunosc rânduielile»”.

De aici vedem două lucruri: 1) Tora este numită „judecată”, așa cum este scris: „și ei nu cunosc rânduielile”. 2) Este interzis să-i înveţi judecățile, adică Tora, pe închinătorii la idoli.

Întrebarea este: De ce este interzis să-l înveți Tora pe un închinător la idoli dacă el vrea să învețe? Este logic să fie invers: prin învățare, el va avea sfințirea Creatorului. Adică, chiar și închinătorii la idoli vor recunoaște importanța Torei și atunci, de ce această interdicție?

Ar trebui să interpretăm acest lucru în muncă. Înseamnă că închinătorii la idoli și Israel sunt în același om. Înainte de a fi răsplătit cu legea numită „credință mai presus de rațiune,” el nu este încă numit „Israel”, cel care poate atinge Tora ca „numele Creatorului”, considerat a fi „în rațiune”.

În muncă, există o regulă menționată de Baal HaSulam că acolo unde este scris „interzis”, înseamnă „imposibil”. Aceasta înseamnă că Tora a fost dată în mod specific lui Israel, deoarece Israel este calitatea de Yaşar-El [direct către Creator], ceea ce înseamnă că toate acțiunile sale sunt de dragul Creatorului. Aceasta se numește Dvekut [adeziune], „echivalență de formă”. Când omul este răsplătit cu această lege, vine momentul în care poate fi răsplătit cu judecata numită Tora. Acesta este sensul faptului că Tora a fost dată doar lui Israel.

Prin urmare, rezultă că „judecata” este primele nouă Sfirot și este considerată a fi Tora. Aceasta este primită în rațiune. Așa cum au spus înțelepții noștri (Baba Meţia 59b), „Rabi Iehoșua s-a ridicat în picioare și a spus: «Ea nu este în ceruri». Rabi Ieremia a spus: «Căci Tora a fost deja dată pe Muntele Sinai»”.

Prin aceasta vom înțelege șuvițele de păr laterale, care sunt ca marginile câmpului. Trebuie să lăsăm o șuviță laterală, așa cum a scris ARI (Studiul celor Zece Sfirot, Partea 13), „Malchut de Galgalta se numește Pe’ah [șuviță laterală]. Acest lucru este cunoscut din cuvintele: «Să nu seceri marginile câmpului tău. Lasă-le pentru săraci și pentru străini». Malchut este ultima dintre ele, ca marginea câmpului care rămâne după recoltă. În mod similar, după ce omul își rade părul de pe cap, ceea ce este ca și cum ar secera câmpul, ar trebui să lase șuvița laterală, care este ca Malchut a părului. Rezultă că Pe’ah [șuvița laterală] este pentru totdeauna Malchut”.

În consecință, vedem în cuvintele lui ARI că el aseamănă secerișul câmpului cu raderea părului de pe cap. Omul nu trebuie să primească pentru sine Pe’ah, ceea ce implică Malchut. Mai degrabă, atât de pe câmp, cât și din părul capului, Pe’ah trebuie păstrat, ceea ce implică Malchut.

Înțelesul este că Malchut este considerată a fi credința mai presus de rațiune, atunci când omul nu are nicio idee. Aceasta este indicaţia că omul nu are permisiunea de a primi în rațiunea sa, ci că trebuie să lase acest lucru Creatorului. Adică, mâna unui om nu ajunge acolo, iar „mână” înseamnă „atingere”, de la cuvintele „Dacă o mână atinge”.

Aceasta este numită „lege”. În schimb Tora, care se referă la cele nouă superioare, este considerată „judecată”, care se referă în mod specific la om. Adică, el trebuie să atingă acest lucru în rațiune, așa cum s-a spus despre Tora: „Ea nu este în ceruri”. Altfel spus, câmpul, cu excepția Pe'ah al câmpului, este numit „cele nouă superioare”, considerat a fi Tora, și se referă la om. Dar Pe'ah al câmpului și Pe'ah al capului se referă la Malchut și se referă doar la Creator, adică deasupra rațiunii umane. Aceasta se numește „în întregime pentru Creator, iar mâna omului nu are acolo nicio atingere”.

Tora este opusul. Ea se referă în mod specific la oameni, să o accepte în rațiune. Aceasta este diferența dintre Tora și Mițva [poruncă/faptă bună]. În ceea ce privește Mițva, nu ni s-au dat motivele acestor Mițvot. Mai degrabă, noi acceptăm Mițvot fără nicio motivație, ci ca pe o constituție.

Dar Tora, au spus înțelepții noștri, este numită după om. Adică, Tora se referă la om. Întrebarea este că, o dată este scris: „El dorește Tora Domnului”, iar altă dată este scris: „El va contempla Tora Lui zi și noapte”. Ei interpretează că, mai întâi ea este numită „Tora Domnului” și după ce a învățat-o și a interiorizat-o, este numită „Tora lui”. De aceea Raba a spus: „Tora nu este a lui, căci este scris și el va contempla Tora Lui zi și noapte” (Kiduşin 32b).

Vedem că Tora este numită după om. Adică, ea trebuie să vină în rațiune. Aceasta se cheamă „judecată,” opusul „legii”, care este credința. Însă această muncă a credinței, care este considerată Țdaka [dreptate/caritate] și nu Tora, ar trebui să fie cu bucurie așa cum este scris: „Slujiți Domnului cu bucurie”.

Cu alte cuvinte, omul care își asumă împărăția cerurilor ar trebui să fie în bucurie. El nu trebuie să se uite la natura umană, că-i este greu să meargă împotriva intelectului și că, în schimb, el vrea să înțeleagă și să știe ce vrea. Și din moment ce omul nu-şi poate asuma imediat această muncă de acceptare a credinței mai presus de rațiune, astfel încât aceasta să-i ofere bucurie, trebuie să începem această muncă prin constrângere, chiar dacă trupul nu este de acord. Aceasta înseamnă că omul trebuie să „ia asupra sa povara Împărăției cerurilor precum un bou la jug și un măgar sub povară”.

Totuși, trebuie să știm că trebuie să atingem gradul de bucurie la asumarea împărăției cerurilor. Este așa cum spunem după ce citim Şma Israel [Ascultă, O, Israel], „Și vei iubi pe Domnul”. Aceasta înseamnă că, deși omul începe prin constrângere, el trebuie să ajungă la o stare de bucurie și atunci nu se va mai simți „ca un bou la jug”, care vrea întotdeauna să arunce povara pentru că nu o poate suporta. În schimb, atunci când se bucură de ea, nu se poate spune că o consideră o povară.

Acum putem interpreta ce înseamnă „vaca roșie, pe care nu a fost pusă nici o povară”. Întrucât o vacă roșie este numită „lege,” aceasta fiind Malchut, este scris „pe care nu a fost pusă nicio povară”. O „povară” înseamnă că omul nu este încă în bucurie și nu poate respecta: „Și vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău”.