Ce înseamnă în muncă ‘Dacă înghite iarba amară, el nu va ieși’ 

Articolul Nr. 23, 1989 

Este scris în Șaar haKavanot (Poarta intențiilor): „Acesta este înțelesul pentru Maror (iarba amară), care înseamnă „moarte”, în Gematria. Acestea sunt judecățile din ea, de care se agață Klipot (cojile), care sunt numite „moarte”, pentru a o îndulci prin extinderea vieții. De aceea omul trebuie să guste amarul, iar dacă o înghite, nu-și face datoria, fiindcă măcinarea cu dinții este cea care îndulcește, prin cei treizeci și doi de dinți”. Ar trebui să înțelegem ce este iarba amară, care se numește „moarte”, în muncă și ce înseamnă că mestecând cu dinții, care sunt treizeci și doi, amarul este îndulcit, iar dacă o înghite, el nu mai gustă amarul. Cum se clarifică toate acestea în muncă? 

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să știm mai întâi de ce avem nevoie de muncă. Vedem că nici în corporalitate omul nu realizează nimic fără efort. Răspunsul la aceasta este cunoscut, că, din moment ce fiecare ramură vrea să semene cu rădăcina ei și din moment ce rădăcina noastră ne-a creat cu scopul de a face bine creațiilor Sale, adică de a dărui, atunci când ființa creată primește, ea simte neplăcere la primirea abundenţei de la altcineva. De aceea ni s-a dat de lucru.

Când omul primește recompensă pentru munca sa, nu există rușine. Spunem că el nu este dispus să mănânce pâinea rușinii pentru că în schimbul pâinii dă munca. Pare a fi un compromis, în care fac un schimb între ei, unde unul dă munca și celălalt dă pâinea, sau banii și așa mai departe.

În corporalitate, printre oameni, acest lucru este foarte clar. Dar între om și Creator, cum putem spune că persoana lucrează în Tora și Mițvot (porunci/fapte bune) și, în schimb, El o răsplătește? La urma urmei, înțelepții noștri au spus că ar trebui să muncim nu pentru a primi recompensă. Și atunci, care este beneficiul muncii în Tora și Mițvot? Putem înțelege că în corporalitate trebuie să muncim pentru că recompensa fără muncă provoacă rușine. Prin urmare, atunci când omul dorește să primească recompensă, există o corectare cu privire la recompensă, în sensul că el lucrează pentru recompensă astfel încât să nu existe pâinea rușinii la primirea recompensei. 

Din acest motiv, înțelegem că munca este o corectare aplicată recompensei. Dar când muncim nu pentru a primi recompensă, de ce avem nevoie de muncă? Ce scop are munca dacă nu este nimic de corectat, din moment ce el nu primește nicio recompensă, așadar, la ce servește munca? În ceea ce privește munca, ar trebui să înțelegem acest lucru și în corporalitate, că atunci când omul trebuie să muncească, o face pentru că atunci când muncește pentru altcineva, celălalt are nevoie de acea muncă. De exemplu, un proprietar de brutărie are nevoie de angajați, altfel nu va putea produce cantitatea de pâine de care are nevoie. Nu este așa în ceea ce-L privește pe Creator. Este El deficitar și are nevoie ca ființele create să completeze ceea ce-I lipsește prin munca lor pentru El? 

Rezultă că întrebarea are două aspecte: 1) Ni s-a dat de lucru pentru a putea primi recompensă în schimbul muncii. Prin aceasta, rușinea va fi corectată, astfel încât să nu fie ca și cum ar mânca pâinea rușinii. Acest lucru nu se poate spune cu privire la munca pentru Creator pentru că nu muncim pentru a primi răsplată. 2) Acest lucru se poate spune între om și om pentru că prietenul său are nevoie de munca lui. Dar între om și Dumnezeu, cum putem spune că, Creatorul are nevoie de munca omului? 

Răspunsul este că, într-adevăr, ar trebui să ne întrebăm de ce au spus înțelepții noștri că ar trebui să muncim nu pentru a primi răsplată, din moment ce întreaga chestiune a muncii a fost stabilită astfel încât să nu existe pâinea rușinii? Ca atare, vedem că și în corporalitate, între om și om, se aplică această regulă de a nu mânca pâinea rușinii, tot din cauza rușinii. De ce trebuie să muncim fără răsplată în ceea ce-L privește pe Creator, dacă munca corectează încântarea și plăcerea, astfel încât să nu fie rușine în ele la primire, pentru că atunci nu ar mai fi considerate dar sau caritate? Mai degrabă, acum încântarea și plăcerea capătă un nou nume: „recompensă”. Prin urmare, de ce trebuie să muncim nu pentru a primi recompensă?

Răspunsul la aceasta este menționat în Studiul celor zece Sfirot (Partea 1, Histaklut Pnimit, punctul 7), unde Baal HaSulam întreabă despre ceea ce au spus înțelepții noștri, că pentru a corecta pâinea rușinii a existat o corectare în faptul că El a creat această lume. Aici există o realitate a muncii, „căci ei își iau răsplata de la Cel Întreg în schimbul muncii lor și prin aceasta sunt mântuiți de pata rușinii”. El întreabă acolo despre asta: „Dar răspunsul lor este într-adevăr ciudat. Cum vine asta? Este ca o persoană care-i spune prietenului său: „Lucrează cu mine doar un minut și, în schimb, îți voi oferi toate plăcerile și comorile din lume pentru tot restul vieții tale”. Într-adevăr, nu există un dar mai mare decât acesta, pentru că răsplata este absolut incomparabilă cu munca, deoarece munca este în această lume, o lume trecătoare, fără valoare, în comparație cu răsplata și plăcerea din lumea veșnică”. Și acolo (la punctul 20), el răspunde: „Deoarece există o diferență de formă între Creator și ființele create, ceea ce provoacă rușine, prin angajamentul în Tora și Mițvot pentru a aduce mulțumire Creatorului lor, ele inversează vasele de primire ale sufletului în vase de dăruire. Adică, în ceea ce o privește, ființa creată nu are nicio dorință pentru abundența enormă, în schimb primește abundența pentru a dărui mulțumire Creatorului ei, care dorește ca sufletele să se bucure de abundența Lui”. 

Acum putem înțelege ceea ce am întrebat, că putem înțelege că între om și om, munca pe care o face omul pentru o recompensă este ca să nu mănânce pâinea rușinii, deoarece se știe că aceasta provoacă rușine, iar prin muncă, pata rușinii este corectată pentru că el primește răsplată pentru muncă. Dar în ceea ce-L privește pe Creator, care este corectarea muncii, dacă trebuie să lucrăm nu pentru a primi răsplată?

De asemenea, am spus că putem înțelege că între om și om, o persoană are nevoie de munca prietenului său, dar, în ceea ce-L privește pe Creator, de ce are El nevoie de munca omului? Este El deficitar și are nevoie de munca omului? 

Într-adevăr, între om și Dumnezeu, nu se poate spune că munca ar corecta primirea încântării și a plăcerii astfel încât defectul rușinii să nu fie simțit. Este așa numai între om și om, întrucât cel care-i dă de făcut o muncă îl plătește după munca lui. Rezultă că munca pentru o recompensă este un fel de compromis în care cei doi fac un schimb între ei și nu mai este rușine aici, deoarece ambii primesc — unul primește munca, iar celălalt primește recompensa. Dar în ceea ce-L privește pe Creator, nu există nicio egalitate, ca să putem spune că unul primește munca iar celălalt primește recompensa.

Este așa din două motive: 1) Nu se poate spune că Creatorul primește munca de la om, întrucât Creatorul nu este deficitar și nici nu are nevoie de munca omului. 2) După cum se spune în Studiul celor zece Sfirot, recompensa pe care o primește un muncitor al Creatorului nu este egală cu munca, deoarece munca, în comparație cu recompensa, este ca a celui care lucrează pentru prietenul său timp de un minut, și în schimb primește provizii pentru tot restul vieții sale, pentru că muncitorul Creatorului lucrează numai în această lume și, în schimb, primește răsplată în veșnicie. Dar între om și om, nu este așa. 

Prin urmare, așa cum este scris acolo, munca omului în Tora și Mițvot nu are scopul de a se face un schimb, ca între om și om. Mai degrabă, munca înseamnă că prin munca în Tora și Mițvot, omul va primi ceva nou, o a doua natură. Adică, în locul naturii de a dori să primească pentru el însuși, cu care s-a născut, prin angajamentul în Tora și Mițvot pentru a dărui și nu pentru a primi o recompensă, el va primi o răsplată în schimbul muncii sale.

Dar care este recompensa pe care se așteaptă să o primească pentru munca sa în Tora și Mițvot? Este aceea că Creatorul îi va da o a doua natură: vasele de dăruire. Până acum avea vasele dorinței de a primi pentru a primi. Acum va obține noi Kelim (vase) numite „vase de dăruire”. Prin urmare, în timpul muncii în Tora și Mițvot, el ar trebui să urmărească să se angajeze cu intenția de a dărui. Adică, permanent în timpul muncii, el trebuie să-și stabilească recompensa care speră că i-o va dărui Creatorul în schimbul muncii sale în Tora și Mițvot. 

Sunt două lucruri în această intenție de dăruire pe care o urmărește omul: 1) să știe ce recompensă speră să primească, 2) să simtă un gust bun în recompensă, adică să-i facă plăcere această recompensă. Adică, măsura recompensei depinde de tânjirea după ea. În corporalitate, există o recompensă mare și o recompensă mică, care se măsoară după importanța acelei chestiuni, deoarece în mod normal, ceva care este rar, un lucru pe care nu-l au mulți oameni, care este greu de obținut, este considerat important în corporalitate.

La fel, oricine crede că poate ajunge să facă totul de dragul Creatorului întrucât este vorba doar despre o intenție, să urmărească, în timpul muncii, ca munca sa să fie de dragul Creatorului. Omul consideră că numai acțiunile sunt greu de făcut, dar intențiile sunt foarte ușoare și depind doar de voința lui, iar dacă vrea, atunci poate. 

Dar cei care încep să meargă pe această cale, care doresc ca acțiunile lor să fie de dragul Creatorului, cu cât acei oameni își cresc eforturile în acțiuni și intenții de a dărui, descoperă tot mai mult adevărul, că sunt departe de acest lucru. Adică există o Sgula (putere/remediu/calitate) în această muncă - li se dezvăluie de sus adevărul, că nu au nicio legătură cu acțiunile de dăruire. Dar înainte de a începe munca de dăruire, există corectarea că nu putem vedea adevărul, că suntem departe de această cale, deoarece acest lucru este împotriva naturii.

Omul este născut să facă totul în beneficiul personal. Pentru a nu simți rușine, el trebuie să facă totul de dragul Creatorului și să-și anuleze întreaga ființă. Cum poate corpul să fie de acord cu așa ceva? După cum se spune în Zohar despre versetul „Sau să-i facă păcatul cunoscut”, Creatorul îi face cunoscut acest lucru, adică de sus, atunci când ei văd că omul dorește să corecteze dorința de a primi pentru sine, este avertizat cu privire la adevăr, că este departe de asta. Apoi începe să vadă că nimeni nu poate obține această recompensă și începe să înțeleagă importanța acestei chestiuni. 

Rezultă că abia atunci începe să vadă că această răsplată, numită „vase de dăruire”, este greu de meritat și numai Creatorul îi poate oferi aceste Kelim. Drept urmare, recompensa devine importantă în ochii lui, fiind un lucru prețios pe care nu-l poate obține oricine.

În consecință, vedem cât de importantă este această recompensă – de a fi răsplătiți cu vase de dăruire. Este imposibil să înțelegem importanța unui lucru înainte de a vedea cât de greu este el de obținut. Când obține vasele de dăruire, omul vede că a fost răsplătit cu o mare recompensă, care este un lucru foarte prețios, deoarece nu poate obține acest lucru grozav de unul singur și numai Creatorul Însuși îi poate oferi aceste Kelim ca dar. 

Astfel, afirmația lor că este interzis să lucrezi pentru a primi recompensă se datorează faptului că, dacă vrea o răsplată pentru munca sa, atunci fuge de răsplata reală. De aici vom înțelege de ce trebuie să lucrăm, întrucât Creatorul nu are nevoie de munca noastră, pentru a-L ajuta în vreun fel. Răspunsul este că această muncă este doar pentru noi. Adică prin muncă obținem importanța recompensei. Și nu este o importanță oarecare, căci prin muncă, înțelegem că importanța se datorează faptului că munca este întreaga noastră viață, pentru că fără Dvekut (adeziunea) cu Creatorul, suntem departe de El și toată încântarea și plăcerea pe care Creatorul le-a creat pentru a face bine creațiilor Sale depinde de însușirea echivalenței cu lumina. 

După cum spune ARI, motivul spargerii vaselor a fost acela că vasele, Kelim, nu puteau tolera lumina. Prin urmare, luminile au plecat și Kelim s-au spart. Aceasta înseamnă că există o relație inversă între lumină, care este dăruitorul și Kli (vasul), care este primitorul. Pentru a avea echivalență, a existat o corectare în care primitorul nu primește pentru beneficiul personal, ci pentru că dorește să împlinească voia Creatorului, care vrea să facă bine creațiilor Sale și numai din acest motiv primește el încântarea. Aceasta se numește „echivalență”, faptul că acum ambii sunt egali deoarece se consideră că amândoi dăruiesc. Adică, așa cum lumina dăruiește, dăruindu-i Kli-ului, Kli-ul primește doar pentru că dorește să-I dăruiască Celui care dăruiește. 

Acum putem înțelege ce a spus Baal HaSulam despre cuvintele prin care Moise a cerut Creatorului (Exodul 33:18-21): „Și el a zis: ‘Arată-mi, te rog, gloria Ta’. Și Domnul a spus: ‘Aici este un loc cu Mine’".

El a spus: „Ce înseamnă ‘Aici este un loc cu Mine’?” El a spus: „Iti (cu Mine) este un acronim (în ebraică) pentru credință, rugăciune și muncă. Adică, acesta este locul prin care putem fi răsplătiți cu gloria Creatorului. Putem interpreta gloria Creatorului așa cum ne rugăm (în Rugăciunea a Optsprezecea de Roș haȘana) „Dă glorie poporului Tău”, ceea ce înseamnă că gloria Creatorului va fi revelată în poporul Israel, astfel încât fiecare va simți măreția Creatorului într-atât încât singura lor grijă va fi să facă ceva prin care să-I aducă o oarecare mulțumire Creatorului și nimic altceva nu-i va interesa.

Când este invers, când Șchina (Divinitatea) este în praf, măreția Creatorului este ascunsă, nici nu vedem și nici nu simțim importanța Celui care poruncește, care ne-a poruncit să respectăm Tora și Mițvot, acest lucru nu datorează faptului că El are nevoie de munca noastră. Mai degrabă, El vrea să ne răsplătească. Ni s-au dat Tora și Mițvot pentru că, așa cum au spus înțelepții noștri, „Creatorul a vrut să purifice Israelul, prin urmare, El le-a dat Tora și Mițvot din belșug”, așa cum este scris la începutul eseului „Prefață la Înțelepciunea Cabalei”. Prin urmare, pentru a atinge gloria Creatorului, putem interpreta că de aceea a spus el: „Arată-mi gloria Ta”. Deși există multe interpretări ale acestui lucru, în muncă ar trebui să interpretăm versetul astfel: „Arată-mi gloria Ta” înseamnă că gloria Creatorului va fi revelată. 

Ar trebui să interpretăm că ordinea pentru „un loc Iti (cu Mine)” este aceea că omul ar trebui să ia asupra sa credința, să creadă că oricine poate fi răsplătit cu gloria Creatorului. Când crede acest lucru, el trebuie să știe de ce gloria Creatorului nu este revelată mai înainte de a începe munca și doar ascunderea este revelată. El trebuie să creadă în cuvintele înțelepților noștri că aceasta este o corectare, astfel încât omul să poată dobândi echivalența formei, considerată a fi „dăruire pentru Creator și nu pentru el însuși”. 

Din acest motiv, referitor la credința pe care trebuie să o ia asupra sa, el ar mai trebui să creadă și că este imposibil să fie răsplătit cu gloria Creatorului, adică ascunderea și acoperirea să-i fie îndepărtate, dacă nu a fost răsplătit cu „frica de cer”. Frica înseamnă, așa cum este scris („Introducere la Cartea Zohar”), „El nu poate avea credință mai înainte de a avea echivalența de formă”. Pentru a avea echivalența de formă, el trebuie să încerce să aibă frică în tot ceea ce face, așa cum este scris (acolo), „Frica înseamnă că se teme să nu-i scadă capacitatea de a aduce mulțumire Creatorului său”.

Rezultă că, atunci când omul începe munca, el începe cu credința, dar trupul se opune acestei munci și apoi vine o stare de trudă, când trebuie să învingă trupul și să caute tot felul de sfaturi, așa cum spuneau înțelepții noștri: „Prin trucuri vei duce războiul”, deoarece corpul nu dorește să renunțe la beneficiul personal. În măsura în care omul se străduiește, el începe să simtă că este incapabil să facă ceva, deoarece în opinia sa, a făcut tot ce a putut. După ce a trudit, el ajunge să știe că numai Creatorul îl poate ajuta, fiindcă acest lucru este peste puterea lui. Apoi vine a treia stare – o rugăciune – și atunci rugăciunea este din adâncul inimii, deoarece îi este foarte clar că nimeni nu-l poate ajuta decât Creatorul. 

Totuși, chiar și atunci când ajunge să știe că doar Creatorul îl poate ajuta și înțelege că adevăratul sfat este rugăciunea, trupul vine și-l face să vadă că, „Vezi cu câte rugăciuni te-ai rugat deja dar nu ai primit răspuns de sus. Prin urmare, de ce să te deranjezi să te rogi să te ajute Creatorul? Vezi că nu primești niciun ajutor de sus”. În acel moment, el nu se poate ruga. Atunci trebuie să biruiască încă o dată prin credință și să creadă că, Creatorul aude rugăciunea fiecărei guri și nu contează dacă persoana este devotată și are calități bune sau dimpotrivă. Mai degrabă, el trebuie să depășească și să creadă peste rațiune, deși rațiunea lui îi spune că, din moment ce s-a rugat de multe ori și încă nu a primit niciun răspuns de sus, cum poate să vină să se mai roage încă o dată? Și aceasta necesită depășire, adică să facă acțiuni mai presus de rațiune și să se roage la Creator să-l ajute să-și depășească punctul de vedere și să se roage.

Rezultă că, deși credința, rugăciunea și munca se succed, ele sunt într-adevăr trei lucruri, dar aceste trei lucruri se întrepătrund. Adică, în fiecare stare, el muncește cu toate trei împreună. Cu alte cuvinte, deși începem cu credința, toate celelalte discernăminte sunt incluse în credință, deoarece atunci când începe să depășească, omul trebuie să creadă în înțelepții care au spus: „Omul trebuie să spună: „Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine?” Cu alte cuvinte, el trebuie să trudească și să atingă singur obiectivul. Când vede că nu poate depăși și trudi, el trebuie să creadă că rugăciunea ajută, așa cum este scris: „Pentru că Tu auzi rugăciunea fiecărei guri”, deși nu vede nicio schimbare când se roagă la Creator să-l ajute. Astfel, aici intervine de asemenea chestiunea muncii deasupra rațiunii. Cu toate acestea, ordinea generală este că se începe cu credința, apoi se depun eforturi și apoi vine rugăciunea.

Așadar, cea mai importantă este credința, deoarece trebuie să lucrăm cu ea în tot ceea ce facem. Adică, baza tuturor Kelim cu care lucrează omul este credința. Acesta este motivul pentru care lumina care este revelată este numită „lumina credinței”, după Kli. Acest Kli este construit pe baza credinței în înțelepți și a credinței în Creator, așa cum este scris: „Și au crezut în Domnul și în slujitorul Său, Moise”. 

Acum putem înțelege ce au spus înțelepții noștri: „Dacă înghite iarba amară, el nu va ieși”. ARI a spus că Maror (iarbă amară) înseamnă moarte în Gematria. Ar trebui să înțelegem ce înseamnă pentru noi faptul că Maror este moarte în Gematria, că reprezintă judecățile din ea, de care se prind Klipot. Ar trebui să interpretăm așa cum spunem (în Hagada (Povestea) de Pesah, „Această Maror pe care o mâncăm, pentru ce o facem? Pentru munca grea cu care egiptenii le-au amărât viața”.

Munca grea a fost aceea că poporul lui Israel dorea să iasă de sub controlul egiptenilor, numit „iubire de sine”, că atunci când depășeau pentru a face ceva pentru a dărui, gândurile egiptenilor veneau imediat, punându-le întrebarea celui rău: „Ce este această muncă pentru tine?” A lucra de dragul Creatorului. De fiecare dată când au învins, întrebările egiptenilor au venit imediat. Aceasta se numește „muncă grea”, că le-a fost greu să iasă de sub controlul lor, deoarece egiptenii le-au amărât viața. 

ARI spune despre asta, că Maror în Gematria este moarte, adică egiptenii nu au vrut să-i lase să iasă de sub controlul lor, ci să rămână așa cum au vrut ei, ca în întrebarea omului rău. Acesta este sensul rămânerii sub forma „Cei răi, în viața lor, sunt numiți „morți”. Rezultă că aceasta nu este doar amară, ci este moartea reală. Astfel, „le-au făcut viața amară” înseamnă că ei doreau ca oamenii Israelului să rămână morți. 

De aici rezultă că munca grea, când ei au gustat amarul, înseamnă că au simțit gustul morții lucrând de dragul lor. Acesta este sensul a ceea ce spune el, că Maror este considerată a fi moartea și judecățile de care se prind Klipot, unde judecată înseamnă că ei au fost supuși judecății, adică interdicției de a folosi vasele de primire, și toată alăptarea Klipot vine de la vasele de primire, care vor să primească pentru a primi. Apoi, atunci când omul este într-o stare de primire, el este într-o stare de ascundere și acoperire a spiritualității. 

Corectarea acesteia este așa cum s-a scris: „Acesta este motivul pentru care ar trebui să guste amarul și, dacă o înghite, nu-și face datoria, deoarece măcinarea cu dinții îndulcește, prin cei treizeci și doi de dinți”. Ar trebui să interpretăm că se știe că cei treizeci și doi de dinți se referă la cele treizeci și două de căi ale înțelepciunii, adică, exact atunci când omul a atins o stare de ascensiune, când se consideră că este într-o stare de viață și înțelepciune, el ar trebui să mestece iarba amară, astfel încât să guste amarul, căci numai în timpul unei ascensiuni putem simți ce este această Maror, ce gust are coborârea, ca în „avantajul luminii din întuneric”.

Adică este imposibil ca omul să simtă un gust real în viață și lumină dacă nu are gustul întunericului și al morții. Astfel, Maror este îndulcită prin urcare, căci numai prin întuneric, care este o coborâre, omul simte un gust în lumină. Înseamnă că întunericul a fost acum corectat. Acesta este sensul cuvintelor „Și pentru a o îndulci prin extinderea vieții”.