Lecția 16. Contradicția din Providență – Un studiu al lucrării „Pacea” de Baal HaSulam - Fundamentals of Kabbalah 2025/2026

Lecția 16. Contradicția din Providență – Un studiu al lucrării „Pacea” de Baal HaSulam

Fragmente selectate din „Pacea” de Baal HaSulam

Academia de Cabala Bnei Baruch - Curs global 2025/2026
Pacea
De Rav Yehuda Așlag (Baal Hasulam)

Publicația originală „Pacea” – Broșura nr. 3 de Baal HaSulam

3
(O cercetare științifică empirică despre necesitatea lucrării Creatorului)

„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște.”

„În ziua aceea, Domnul va ridica din nou mâna Sa ca să răscumpere rămășița poporului Său dintre robii din Asiria și din Egipt, din Patros, din Kuș, din Elam, din Șin’ar, din Hamat și din insulele mării.” (Isaia 11).

„Rabi Șimon Ben Halafta a spus, ‘Domnul nu a găsit alt vas care să țină binecuvântarea pentru Israel, decât pacea, căci spune: ‘Domnul a dat tărie poporului Său; Domnul a binecuvântat poporul Său cu pace’’” (sfârșitul de la Masechet Okațin).

După ce, în articolele anterioare, am demonstrat forma generală a lucrării Sale, a cărei esență este doar iubirea pentru alții, determinată practic ca „dăruirea pentru alții” – ceea ce înseamnă că manifestarea efectivă a iubirii pentru alții este dăruirea binelui pentru alții – iubirea pentru alții ar trebui determinată ca dăruire pentru alții, acesta fiind lucrul cel mai potrivit pentru conținutul său, în încercarea de a ne asigura că nu vom uita scopul.

Acum, că știm cu siguranță comportamentul lucrării Sale, mai rămâne încă să cercetăm dacă acceptăm această lucrarea numai din credință, fără nicio bază științifică, empirică, sau dacă avem și o bază empirică pentru ea. Asta vreau să demonstrez în eseul de față.

Dar mai întâi, trebuie să demonstrez temeinic subiectul în sine – și anume, cine este cel care acceptă lucrarea noastră.

Însă nu mă pasionează filosofia formativă, căci îmi displac studiile care au baze teoretice și e bine știut că, cei mai mulți dintre contemporanii mei sunt de acord cu mine – căci suntem familiarizați cu astfel de fundații, care sunt șubrede; iar când fundația se clatină, toată clădirea se dărâmă.

Ca urmare, am venit aici să vorbesc numai prin critica rațiunii empirice, pornind de la simpla recunoaștere – cu care toți sunt de acord – și apoi demonstrând în mod analitic (separând diversele elemente ale unei chestiuni), până ce ajungem să determinăm tema superioară.

Iar aceasta va fi testată în mod sintetic (conexiunea și unitatea dintre chestiuni, cum ar fi implicațiile până la chestiile de genul „cu atât mai mult”), modul în care lucrarea sa este confirmată și reafirmată prin simpla recunoaștere după aspectul practic.

Contradicții în Providență

Orice persoană rezonabilă care analizează realitatea dinaintea noastră găsește în ea două contrarii complete. Atunci când examinăm Creația, realitatea și comportamentele sale, există o conducere evidentă și afirmată, de o mare înțelepciune și îndemânare, 1) atât în ceea ce privește formarea realității, cât și 2) asigurarea existenței acesteia, în general.

Să luăm ca exemplu crearea unei ființe umane: iubirea și plăcerea înaintașilor săi este primul său motiv, garantat să își facă treaba. După ce, din creierul tatălui, a fost extrasă picătura esențială, Providența a asigurat cu mare înțelepciune un loc sigur pentru ea, care o califică să primească viața.

Providența îi dă și pâinea cea de toate zilele, în cantitatea exactă. Mai pregătește și o fundație minunată pentru ea, în pântecul mamei, ca să nu poată niciun străin să îi facă rău.

Se ocupă de fiecare nevoie a sa, ca o dădacă instruită, care n-o uită nici măcar o clipă, până ce capătă tăria de a intra în lumea noastră. În acel moment, Providența îi împrumută pentru scurt timp doar atâta forță câtă îi trebuie ca să spargă zidurile care o înconjoară și, ca un războinic antrenat și înarmat, ea sparge o deschizătură și iese în lume.

Nici atunci Providența nu o abandonează. Ca o mamă grijulie, o aduce la oamenii iubitori și loiali, în care poate să aibă încredere, numiți „Mama” și „Tata”, care să o asiste în zilele de slăbiciune, până crește și se poate susține singură. La fel ca omul sunt toate animalele, plantele și obiectele – toate sunt îngrijite cu înțelepciune și cu milă, pentru a li se asigura existența și continuarea speciei lor.

Dar cei care analizează acea realitate din perspectiva furnizării și a persistenței existenței pot să vadă clar o mare dezordine și confuzie, ca și cum nu ar exista niciun conducător și nicio îndrumare. Toți fac ceea ce e drept în ochii lor și se construiesc pe ruinele altora; cei răi înfloresc iar cei drepți sunt călcați în picioare, fără milă.

Rețineți că această stare de contradicție, așternută în fața ochilor oricărei persoane cu bun simț și cultivate, a preocupat omenirea încă din vremurile străvechi. Și există multe metode pentru a explica aceste două contrarii aparente în Providență și care ocupă aceeași lume.

Prima metodă: Natura

Aceasta este o metodă veche. Cum nu au găsit o cale de ieșire pentru a aduce laolaltă aceste două contrarii izbitoare, unii au ajuns să presupună despre Creator – care a creat toate acestea și care veghează maiestuos peste realitatea Sa, ca nu cumva să fie anulat ceva din ea – că este nepăsător și necugetat.

Astfel, deși El veghează asupra existenței realității cu o înțelepciune minunată, El Însuși este nepăsător și face totul în mod necugetat. Dacă ar fi avut ceva rațiune și sentimente, cu siguranță că nu ar fi lăsat astfel de disfuncții în realitate, fără nicio milă și compasiune pentru cei chinuiți. Din acest motiv, ei L-au numit „Natură”, adică un supraveghetor fără minte și fără inimă. Și din acest motiv, ei cred că nu e nimeni pe care să fim supărați, căruia să ne rugăm sau față de care să ne justificam.

A doua metodă: Două autorități

Alții au fost mai sofisticați Li s-a părut greu să accepte presupunerea că Natura ne supraveghează, de vreme ce au văzut că supervizarea realității, pentru a-i asigura existența, este o înțelepciune mult mai profundă decât orice culme a înțelepciunii umane. N-au putut să fie de acord cu faptul că acela care supraveghează totul este El Însuși lipsit de minte, căci cum poate cineva să dea ceea ce nu are? Și oare poate cineva să-și învețe prietenul, dacă el însuși e un prost?

Cum poți să spui despre Cel care face în față noastră fapte atât de istețe și de înțelepte, că nu știe ce face și că face totul la întâmplare? E evident că întâmplarea nu poate să aranjeze nicio faptă ordonată și plănuită cu înțelepciune – și cu atât mai puțin să-i asigure existența eternă. Ca urmare, s-a ajuns la o a doua presupunere, că aici avem de a face cu doi supraveghetori: unul creează și sprijină ceea ce e bine, iar celălalt creează și susține ceea ce e rău. Și pe parcurs, au elaborat foarte mult această metodă de explicație, adăugându-i dovezi și constatări.

A treia metodă: Mai mulți zei

Metoda aceasta s-a născut din sânul metodei celor două autorități, atunci când cercetătorii au divizat și au separat fiecare dintre acțiunile generale, în acțiuni de sine stătătoare – adică, putere, bogăție, dominație, frumusețe, foamete, moarte, dezordine și așa mai departe. Fiecăreia dintre aceste acțiuni i s-a atribuit propriul său supraveghetor, iar sistemul s-a extins după bunul lor plac.

A patra metodă: A plecat de la locul acțiunii

Recent, când cunoașterea s-a mărit și oamenii au văzut legătura strânsă dintre toate părțile Creației, au recunoscut că acest concept al mai multor zei este complet imposibil. Astfel, chestiunea contradicției percepută în Creație a ieșit din nou la iveală.

În acest fel, a apărut o nouă presupunere: că Supraveghetorul realității este cu adevărat înțelept și grijuliu. Însă datorită măreției Sale, care este mai presus de ceea ce ne putem imagina, lumea noastră este considerată a fi un grăunte de nisip – un nimic, în ochii Lui. Nu merită ca El să se deranjeze cu treburile noastre mărunte și de aceea traiul nostru e așa de dezordonat și fiecare om face ceea ce consideră el că e bine.

Pe lângă aceste metode, au existat metode religioase de unitate Divină. Dar nu este acesta locul în care să le analizăm, căci eu voiam să examinez doar originile de la care au pornit metodele false și presupunerile încâlcite care au dominat și s-au extins în diferite locuri și vremuri.

Vedem că baza pe care s-au născut și au apărut toate aceste metode este contradicția dintre cele două tipuri de Providență pe care le putem detecta în lumea noastră – și că toate aceste metode au apărut numai pentru a repara aceasta mare ruptură.

Însă nu e nimic nou sub soare. Și nu numai că acea mare ruptură nu s-a reparat, dar ea crește și se lărgește chiar sub ochii noștri, devenind o prăpastie îngrozitoare, iar noi nu putem să vedem sau să sperăm la o cale de a ieși din ea.

Și când mă uit la toate acele încercări pe care omenirea le tot face în van, de mii de ani, mă întreb dacă nu cumva nu ar trebui să căutăm deloc să reparăm această mare ruptură din punctul de vedere al Supraveghetorului, ci mai degrabă să acceptăm că această mare corectare stă în mâinile noastre.

Necesitatea de a fi precauți cu legile naturii

Cu toții putem să vedem cu ușurință că specia umană trebuie să ducă o viața socială – adică, omul nu poate să existe și să se susțină fără ajutorul altora.

Ca urmare, imaginați-vă o întâmplare în care cineva se retrage din societate într-un loc pustiu, unde trăiește o viață de mizerie și de mare durere, datorită incapacității sale de a-și asigura îndeplinirea nevoilor. Omul acela nu ar avea niciun drept să se plângă de Providența sau de soarta sa. Și dacă ar face asta – să se plângă și să-și blesteme soarta amară – atunci n-ar face decât să arate cât e de prost, deoarece, atunci când Providența i-a pregătit un loc confortabil și dezirabil în societate, el nu are nicio justificare să se retragă din acel loc și să meargă în pustietate. Nu trebuie să ne fie milă de un astfel de om, de vreme ce el merge împotriva naturii Creației. Iar de vreme ce are opțiunea să trăiască așa cum a aranjat Providența pentru el, nu trebuie să ne fie milă de el.

Cu sentința asta e de acord întreaga omenire, fără nicio discuție. Și pot să adaug, ca să stabilesc chestiunea pe o bază religioasă, dându-i următoarea formă: cum Providența vine de la Creator care, fără îndoială că are un scop în acțiunile Sale, cum nu există acțiune fără un scop, vedem că oricine încalcă o lege dintre legile naturii pe care El le-a imprimat în noi dăunează scopului intenționat.

Cum nu e nici o îndoială că scopul este construit pe toate legile naturii, fără nicio excepție – așa cum un muncitor deștept nu ar adăuga la acțiunile necesare pentru a atinge obiectivul și nici nu ar scădea din ele nici măcar cât un fir de păr – cel care modifică fie și o singură lege dăunează și deteriorează scopul intenționat pe care l-a stabilit Creatorul, iar astfel, va fi pedepsit de natură. La fel și noi, creaturi ale Creatorului, nu trebuie să avem milă de el, pentru că pângărește legile naturii și profanează scopul Creatorului. Eu cred că asta e forma sentinței.

Și cred că nu e o idee bună ca cineva să contrazică această formă pe care am dat-o sentinței, deoarece cuvintele din această propoziție sunt același lucru. Care e diferența, dacă spunem că supraveghetorul se numește „natură”, adică e lipsit de minte și de scop, sau dacă spunem că supraveghetorul e înțelept, minunat, cunoscător și plin de simțire și că are un scop în acțiunile sale?

În cele din urmă, cu toții admitem și suntem de acord că suntem obligați să respectăm poruncile Providenței – adică legile naturii. Și cu toții admitem că acela care încalcă poruncile Providenței, adică legile naturii, trebuie pedepsit de natură și nimănui nu trebuie să-i fie milă de el. Astfel, natura sentinței e aceeași, singura diferență fiind motivul: unii susțin că motivul e necesar, iar eu susțin că el este intenționat.

Pentru a evita să folosim amândouă limbile de acum înainte – natură și supraveghetor – între care, după cum am arătat, nu există nici o diferență în ceea ce privește respectarea legilor, e cel mai bine pentru noi să ne întâlnim la jumătate și să acceptăm cuvintele cabaliștilor, care spun că HaTeva (Natura) are aceeași valoare numerică (în ebraică) precum Elokim (Creator) – optzeci și șase. Atunci, voi putea să numesc legile Creatorului Mițvot - Poruncile naturii, sau invers, căci ele sunt unul și același lucru și nu mai e nevoie să le discutăm.

Acum este esențial pentru noi să examinăm Mițvot ale naturii, să știm ce anume cere aceasta de la noi, ca să nu ne pedepsească fără milă. Am spus că natura obligă omenirea să ducă o viață socială – și asta e simplu. Dar trebuie să analizăm Mițvot pe care natura ne obligă să le respectăm în această privință – în privința vieții sociale.

La o analiză generală, vedem că în societate sunt doar două Mițvot de respectat. Ele pot fi numite 1) „primirea” și 2) „dăruirea”. Înseamnă că, de la natură, fiecare membru trebuie să-și primească lucrurile necesare de la societate și mai trebuie să aducă beneficii societății prin munca pentru bunăstarea sa. Iar dacă cineva încalcă aceste două Mițvot, atunci va fi pedepsit fără milă.

Nu trebuie să analizăm în mod excesiv Mițva (singularul de la Mițvot) a primirii, căci pedeapsa e executată imediat și împiedică orice neglijență. Însă în ceea ce privește cealaltă Mițva, cea a dăruirii către societate, nu numai că pedeapsa nu e imediată, dar e și dată în mod indirect. Ca urmare, această Mițva nu este respectată corespunzător. Astfel, omenirea s-a fript cu o dezordine plină de ură, dezbinare și foamete, iar consecințele acestor lucruri încă nu au încetat.

Minunea este aici aceea că natura, ca un judecător îndemânatic, ne pedepsește în funcție de dezvoltarea noastră. Căci putem să vedem că, în măsura în care se dezvoltă omenirea, durerile și chinurile care privesc întreținerea și existența noastră se înmulțesc și ele.

Astfel, avem o bază științifică, empirică a faptului că Providența Sa ne-a poruncit să respectăm cu toată puterea noastră Mițva dăruirii către alții, cu mare precizie, în așa fel încât niciun membru dintre noi să nu muncească mai puțin decât măsura necesară pentru a asigura fericirea societății și reușita acesteia. Iar atâta timp cât nu o executăm pe deplin, natura nu va înceta să ne pedepsească și să se răzbune.

Și pe lângă loviturile pe care le suferim azi, trebuie să luăm în considerare și sabia scoasă pentru viitor. Trebuie să tragem concluzia corectă – că natura, în cele din urmă, ne va învinge, iar noi vom fi obligați cu toții să ne luăm de mâini și să-i respectăm Mițvot, în măsura deplină care se cere de la noi.