Esența religiei și scopul ei

În acest articol, aș dori să rezolv trei probleme:

1. Care este esența religiei?
2. Scopul său este atins în această lume sau în lumea viitoare?
3. Scopul său este beneficiul Creatorului sau a ființelor create?

La prima vedere, cititorul ar putea fi surprins de cuvintele mele și nu va înțelege de ce am ales să mă ocup de aceste trei întrebări în eseul meu. 1) Pentru că, cine oare nu știe ce este religia, 2) și mai ales răsplata și pedeapsa ei, pe care sperăm să le obținem în primul rând în lumea de dincolo? Și, desigur, în ceea ce privește a treia întrebare, toată lumea știe că scopul ei este de a aduce beneficii ființelor create, pentru a le ghida spre bine și fericire, și ce altceva mai trebuie să adăugăm la aceasta?

Într-adevăr, nu mai am nimic de adăugat. Dar, deoarece toți sunt familiarizați cu aceste trei concepte încă din copilărie, nimeni nu le completează și nu le examinează mai departe, pe parcursul vieții, iar acest lucru demonstrează lipsa lor de cunoștințe cu privire la aceste chestiuni sublime, care constituie, în mod necesar, fundamentul pe care se bazează întreaga structură a religiei.

Prin urmare, spuneți-mi, cum este posibil ca un copil de doisprezece sau treisprezece ani să poată  înțelege deja, pe deplin, aceste trei noțiuni subtile, și să o facă atât de bine încât să nu mai aibă nevoie să învețe nimic în plus, pentru tot restul vieții sale?

Într-adevăr, aici este problema! Pentru că această presupunere pripită a adus cu sine toată imprudența și concluziile nesăbuite care au pătruns în lumea noastră, în generația noastră, și ne-a adus într-o situație în care următoarea generație ne-a scăpat aproape complet din mâini.

Binele absolut 

Pentru a nu obosi cititorii cu discuții lungi, m-am bazat pe tot ceea ce am scris în eseul anterior [„Arvut”] și în special pe tot ceea ce este explicat în eseul „Matan Tora”, toate acestea fiind ca o prefață la subiectul sublim care urmează. Aici voi vorbi pe scurt și simplu, pentru a fi clar pentru toată lumea.

În primul rând, trebuie să înțelegem ce este Creatorul – El este binele absolut. Aceasta înseamnă că este absolut imposibil ca El să provoace vreodată o suferință cuiva. Și acesta am stabilit că este primul concept, deoarece bunul simț ne arată clar că baza oricărui rău din lume se găsește numai în dorința de a primi.

Aceasta înseamnă că dorința de a ne face plăcere ne determină să le facem rău altora, din cauza dorinței de a ne satisface pe noi înșine. Astfel, dacă nicio ființă nu ar găsi satisfacție în plăcerea personală, nicio ființă nu ar face rău vreodată altei ființe. Și dacă uneori găsim o ființă care face rău altei ființe fără nicio dorință de a primi pentru propria plăcere, aceasta o face doar din cauza unui vechi obicei care își are originea în dorința de a primi, un obicei care acum o scutește de nevoia de a găsi un nou motiv.

Deoarece este clar pentru noi că, Creatorul este complet în Sine și nu are nevoie de nimeni care să-L ajute să se desăvârșească, întrucât El precede totul, este evident că El nu are nicio dorință de a primi. Deoarece El nu are nicio dorință de a primi, El este fundamental lipsit de dorința de a face rău cuiva; este foarte simplu.

Mai mult, pentru noi este perfect logic, ca prim concept, faptul că El are dorința de a le dărui bunătate celorlalți, și anume creaturilor Sale. Acest lucru este demonstrat în mod evident de marea creație pe care El a creat-o și ne-a pus-o înainte, pentru că în această lume există ființe care simt în mod necesar fie o senzație de bine, fie una de rău, iar acea senzație le vine în mod necesar de la Creator. Odată ce devine absolut clar că nu există niciun scop de a face rău în natura Creatorului, acest lucru obligă creaturile să primească numai beneficii de la El, pentru că El le-a creat numai pentru a le dărui.

Astfel, aflăm că El are doar dorința de a dărui bunătate și că este absolut imposibil ca în domeniul Său să existe vreun rău, care să fie emanat din El. De aceea L-am definit ca fiind „binele absolut”. Odată ce am învățat acest lucru, să ne uităm la realitatea concretă care este călăuzită de El și la modul în care le dăruiește El tuturor numai bunătate.

Îndrumarea Lui este o îndrumare cu scop 

Observând sistemele naturii, înțelegem că orice ființă din cele patru tipuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – oricât de mică ar fi, în general și în particular, se află sub o îndrumare intenționată, adică o creștere lentă și treptată prin cauză și efect, ca un fruct dintr-un pom, care este îndrumat bine către rezultatul final de a deveni un fruct dulce și frumos.

Întrebați un botanist câte faze parcurge fructul de la momentul în care devine vizibil și până când este complet copt. Nu numai că fazele precedente nu arată niciun indiciu al finalului său, dulce și frumos, dar, parcă pentru a ne enerva, ele arată exact opusul rezultatului final. Cu alte cuvinte, cu cât fructul este mai dulce la final, cu atât este mai amar și mai urât în fazele inițiale ale dezvoltării sale.

La fel se întâmplă și cu ființele vii și vorbitoare: animalul, a cărui minte este mică la sfârșitul vieții, nu este atât de imperfect în timpul creșterii, cum este omul, a cărui minte este mare la sfârșitul vieții, dar are multe defecte în timpul dezvoltării. „Un vițel de o zi se numește bou”, ceea ce înseamnă că are puterea să stea pe propriile picioare și să meargă, precum și inteligența necesară pentru a evita pericolele din calea sa. Dar un om în vârstă de o zi pare să fie lipsit de simțuri. Dacă cineva care nu este obișnuit cu comportamentul acestei lumi ar examina acești doi nou-născuți, ar trage concluzia, cu siguranță, că din pruncul uman nu se va alege nimic, iar vițelul va deveni un nou Napoleon, adică dacă ar judeca după înțelepciunea vițelului în comparație cu copilul lipsit de simțuri și minte.

Astfel, este evident că îndrumarea Sa asupra realității pe care El a creat-o este sub forma unei îndrumări intenționate, fără a lua în considerare ordinea fazelor de dezvoltare, deoarece acestea ne înșală și ne împiedică să le înțelegem scopul, fiind întotdeauna opuse formei finale.

Despre astfel de chestiuni spunem: „Nimeni nu este atât de înțelept ca omul cu experiență”. Numai cel experimentat are ocazia să vadă ființa creată în toate fazele sale de dezvoltare, până la finalizarea ei și poate calma lucrurile, pentru a nu se teme de acele imagini stricate prin care trece ființa creată în fazele dezvoltării sale, ci să creadă în faza ei finală, frumoasă și pură. Motivul acestei ordini treptate, obligatorie pentru fiecare ființă creată, este explicat pe larg în înțelepciunea Cabalei, și nu mai este nimic de adăugat aici.

Astfel, am arătat în detaliu conduita călăuzirii Sale în lumea noastră, care este doar o călăuzire cu scop. Atributul bunătății nu este deloc evident mai înainte ca această creație să ajungă la desăvârșire, să se coacă pe deplin. Dimpotrivă, ea poartă mai degrabă o mantie de corupție în ochii privitorilor. Astfel, vedeți că, Creatorul le dăruiește creaturilor Sale numai bunătate, dar acea bunătate vine printr-o călăuzire cu scop precis.

Două căi: o cale a suferinței și o cale a Torei

Am arătat că, Creatorul este binele absolut. El ne veghează cu bunăvoință deplină, fără niciun strop de răutate, și ne călăuzește cu un scop precis. Aceasta înseamnă că îndrumarea Sa ne obligă să trecem printr-o serie de etape, prin cauză și efect, precedent și rezultat, până când suntem calificați să primim beneficiul dorit. În acel moment, vom ajunge la scopul nostru ca un fruct copt și frumos. De aici înțelegem că acest scop este garantat pentru noi toți, altfel am pune la îndoială îndrumarea Sa, spunând că este insuficientă pentru scopul său.

Înțelepții noștri au spus: „Șchina [Divinitatea] în cei inferiori – o nevoie mare”. Adică, deoarece îndrumarea Sa are un scop și urmărește să ne aducă în cele din urmă la Dvekut [adeziunea] cu El, astfel încât El să locuiască în noi, aceasta este considerată a fi o mare nevoie, ceea ce înseamnă că, dacă nu ajungem aici, vom considera că îndrumarea Sa este defectuoasă.

Este similar cu povestea unui mare rege care a avut un fiu la bătrânețe, pe care-l iubea foarte mult. Prin urmare, încă din ziua în care s-a născut, nu s-a gândit decât la lucruri bune pentru el. A adunat cele mai bune, mai înțelepte și mai prețioase cărți din regat și i-a construit o școală. A chemat cei mai buni constructori și a construit palate de plăcere. A adunat toți muzicienii și cântăreții și i-a construit săli de concert, iar apoi a chemat cei mai buni brutari și bucătari pentru a-i oferi toate deliciile din lume.

Dar, din păcate, fiul a crescut și a devenit un prost, fără dorință de cunoaștere. Era orb și nu putea vedea sau simți frumusețea clădirilor. Era și surd, incapabil să audă cântăreții. Și era diabetic, având voie să mănânce doar pâine din făină grosieră, ceea ce stârnea dispreț și mânie.

Cu toate acestea, un astfel de lucru se poate întâmpla unui rege din carne și oase, dar nu se poate spune același lucru despre Creator, unde nu poate exista niciun fel de înșelăciune. Prin urmare, El ne-a pregătit două căi de dezvoltare:

1. Prima este calea suferinței, care reprezintă dezvoltarea creației din interiorul ei. Prin propria sa natură, ea este obligată să urmeze o cale a cauzei și efectului, prin diverse stări consecutive, care ne dezvoltă încet până când ajungem la hotărârea de a alege binele și de a respinge răul, pentru a fi pregătiți pentru scopul pe care îl dorește El. Dar această cale este într-adevăr lungă și dureroasă.
2. Prin urmare, El ne-a pregătit o cale plăcută și bună, care este calea Torei și a Mițvot, care ne poate pregăti pentru scopul nostru, fără durere și rapid.

Rezultă că scopul nostru final este să fim calificați pentru Dvekut cu El – pentru ca El să locuiască în noi. Acest scop este o certitudine și nu există nicio modalitate de a ne abate de la el, deoarece îndrumarea Lui ne supraveghează pe ambele căi, care sunt calea suferinței și calea Torei. Dar, privind realitatea concretă, descoperim că îndrumarea Sa vine simultan pe ambele căi, pe care înțelepții noștri le numesc „calea pământului” și „calea Torei”.

Esența religiei este să dezvolte în noi simțul recunoașterii răului

Înțelepții noștri spun: „De ce ar trebui să-i pese Creatorului dacă cineva sacrifică prin tăierea gâtului sau a cefei? La urma urmei, Mițvot au fost date doar pentru a curăța oamenii” (Bereșit Raba 44a). Această curățare a fost clarificată pe deplin în articolul „Matan Tora”, punctul 12, dar aici aș dori să clarific esența acestei evoluții, care se obține prin angajamentul în Tora și Mițvot.

Rețineți că, datorită recunoașterii răului din noi, angajamentul în Mițvot este capabil să-i purifice încet și treptat pe cei care se dedică acestora. Iar scala după care măsurăm gradele de purificare este măsura recunoașterii răului din noi.

Omul este în mod natural pregătit să respingă și să elimine orice rău din interiorul său. În acest sens, toți oamenii sunt la fel. Iar diferența dintre o persoană și alta constă doar din recunoașterea răului. 1) O persoană mai dezvoltată recunoaște în sine o măsură mai mare de rău și prin urmare respinge și separă răul din interior într-o măsură mai mare. 2) Persoana nedezvoltată simte în sine doar o mică parte din rău și prin urmare va respinge doar o mică parte din rău. Drept urmare, ea lasă toată murdăria în interiorul său, pentru că nu o recunoaște ca fiind murdărie.

Pentru a nu obosi cititorul, vom clarifica sensul general al binelui și răului, așa cum a fost explicat în articolul „Matan Tora”, punctul 12. Răul, în general, nu este altceva decât iubirea de sine, numită „egoism”, deoarece este opusă în formă față de Creator, care nu are dorința de a primi pentru Sine, ci doar de a dărui.

Am explicat în „Matan Tora”, punctele 9 și 11, că 1) plăcerea și sublimitatea sunt măsurate prin gradul de echivalență de formă cu Creatorul. 2) Suferința și intoleranța sunt măsurate prin gradul de disparitate de formă față de Creator. Astfel, egoismul ne este respingător și foarte dureros, deoarece forma sa este opusă Creatorului.

Dar această aversiune nu este împărțită în mod egal între noi. Mai degrabă, ea este dată în măsuri diferite. Persoana grosolană, nedezvoltată, nu recunoaște deloc egoismul ca fiind rău. Prin urmare, îl folosește deschis, fără rușine sau reținere, furând și ucigând în plină zi, oriunde o poate face. Cei ceva mai dezvoltați consideră egoismul lor ca fiind rău și cel puțin le este rușine să-l folosească în public, furând și ucigând în văzul lumii. În secret, însă, ei continuă să comită infracțiuni, dar sunt atenți ca nimeni să nu-i vadă.

Cei mai dezvoltați simt egoismul ca fiind atât de respingător încât nu-l pot tolera în ei și îl resping complet, pe măsură ce îl detectează, până când nu mai pot și nu mai vor să se bucure de munca altora. Atunci încep să apară în ei scântei de iubire față de ceilalți, numite „altruism”, care este atributul general al bunătății.

Dar și acesta evoluează treptat. Mai întâi se dezvoltă iubirea și dorința de a dărui familiei și rudelor, așa cum se spune în versetul „Nu-ți ignora propria carne”. Când omul se dezvoltă mai mult, atributul său de dăruire se extinde la toți oamenii din jurul său, din orașul său sau din țara sa. Și astfel el adaugă până când, în cele din urmă, dezvoltă iubirea pentru întreaga umanitate.

Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă

Rețineți că două forțe ne împing în sus pe treptele scării menționate mai înainte, până când ajungem la vârful ei din cer, care este punctul de echivalență de formă cu Creatorul nostru. Diferența dintre aceste două forțe este că prima ne împinge involuntar, adică nu din propria noastră alegere. Această forță ne împinge din spate și se numește „din spate”. Noi am definit-o cu numele „calea suferinței” sau „calea pământului”.

Și din ea provine filosofia moralei numită „etică”, care se bazează pe cunoștințe empirice, prin examinarea rațiunii practice. Esența acestei învățături nu este altceva decât un rezumat al daunelor evidente care rezultă din semințele egoismului.

Aceste experiențe vin la noi întâmplător, nu ca rezultat al alegerii noastre conștiente, dar ele ne conduc cu siguranță către scopul lor, fiindcă imaginea răului devine din ce în ce mai clară pentru simțurile noastre. Și în măsura în care recunoaștem daunele sale, în aceeași măsură ne îndepărtăm de el și urcăm pe o treaptă mai înaltă pe scara vieții.

A doua forță ne împinge în mod voluntar, adică din propria noastră alegere. Această forță ne trage din față și se numește „din față”. Aceasta este ceea ce am definit ca fiind „calea Torei și a Mițvot”, deoarece angajarea în Mițvot și munca de a aduce mulțumire Creatorului nostru dezvoltă rapid în noi acel sentiment de recunoaștere a răului, așa cum am arătat în „Matan Tora”, punctul 13.

Aici beneficiem de două avantaje:

1. Nu trebuie să așteptăm ca încercările vieții să ne împingă de la spate, măsura lor de împingere este evaluată doar prin măsura agoniei și distrugerii care ne este adusă de descoperirea răului din noi. Mai degrabă, pe măsură ce lucrăm pentru Creator, această recunoaștere se dezvoltă în noi fără nici o suferință sau ruină prealabilă. Dimpotrivă, prin plăcerea subtilă pe care o simțim când lucrăm exclusiv pentru El, pentru a-I aduce mulțumire, se dezvoltă în noi o recunoaștere relativă a umilinței acestor scântei de iubire de sine – faptul că ele sunt obstacole în calea noastră de a primi acel gust subtil al dăruirii către Creator. Astfel, sentimentul gradual de recunoaștere a răului evoluează în noi prin momente de încântare și mare liniște, prin primirea binelui în timp ce servim Creatorul, din senzația noastră de plăcere și blândețe care ajunge la noi datorită echivalenței de formă cu Creatorul nostru.
2. Economisim timp, deoarece totul funcționează conform „propriei noastre voințe”, permițându-ne astfel să creștem ritmul muncii și să grăbim timpul după cum dorim.

Religia nu este pentru binele oamenilor, ci pentru binele lucrătorului

Mulți greșesc și compară sfânta noastră Tora cu etica. Dar acest lucru li se întâmplă pentru că nu au gustat niciodată religia în viața lor. Eu îi chem: „Gustați și vedeți că Domnul este bun”. Este adevărat că etica și religia au același scop – să ridice omul deasupra mizeriei iubirii de sine înguste și să-l aducă la culmea iubirii de ceilalți.

Totuși, ele sunt la fel de îndepărtate una de alta precum distanța dintre gândirea Creatorului și gândirea oamenilor. Căci religia se extinde din gândurile Creatorului, iar etica provine din gândurile oamenilor din carne și sânge și din experiențele vieții lor. Prin urmare, există o diferență evidentă între ele, atât în ceea ce privește aspectele practice, cât și scopul final. 1) Pentru că recunoașterea răului și a binelui care se dezvoltă în noi prin etică, pe măsură ce o folosim, este relativă la succesul societății. 2) În ceea ce privește religia însă, recunoașterea binelui și răului care se dezvoltă în noi pe măsură ce o folosim este relativă doar la Creator, adică de la disparitatea de formă față de Creator la echivalența de formă cu El, care se numește Dvekut [adeziune], așa cum se clarifică în „Matan Tora”, punctele 9-11.

De asemenea, ele sunt complet diferite una față de alta în ceea ce privește scopul: 1) Scopul eticii este bunăstarea societății din perspectiva rațiunii practice, derivată din experiențele vieții. Dar, în cele din urmă, acest obiectiv nu promite celui care-l practică nicio înălțare deasupra limitelor naturii. Prin urmare, acest scop este supus criticii, căci cine-i poate dovedi unui individ mărimea beneficiului său într-un mod atât de concludent încât acesta să fie obligat să-și diminueze câtuși de puțin propria persoană pentru binele societății? 2) Scopul religios însă, garantează bunăstarea individului care îl urmează, așa cum am arătat deja, că atunci când cineva ajunge să-i iubească pe ceilalți, se află în Dvekut direct, care este echivalența de formă cu Creatorul său, și odată cu aceasta, omul trece din lumea sa îngustă, plină de durere și obstacole, într-o lume eternă și largă, de dăruire către Creator și către oameni.

Veți găsi, de asemenea, o diferență semnificativă în ceea ce privește sprijinul, deoarece 1) angajarea în etică este susținută de câștigarea bunăvoinței oamenilor, ceea ce este ca o chirie care în cele din urmă aduce profit. Când cineva se obișnuiește cu această muncă, nu va mai putea urca pe treptele eticii, deoarece va fi obișnuit cu această muncă bine răsplătită de societate, care îl plătește pentru faptele sale bune. 2) Cu toate acestea, respectând Tora și Mițvot pentru a-i aduce mulțumire Creatorului său fără nicio recompensă, el urcă treptele eticii exact în măsura angajamentului său, deoarece nu există nicio plată pe calea sa, iar fiecare bănuț se adaugă la o sumă mare. În cele din urmă, el dobândește o a doua natură, care este dăruirea către ceilalți fără nicio recompensă personală, în afară de ceea ce-i este necesar pentru a exista.

Acum el s-a eliberat cu adevărat din închisoarea creației, pentru că atunci când cineva detestă orice formă de primire pentru sine și sufletul său disprețuiește micile plăceri fizice și respectul, el descoperă că umblă liber în lumea Creatorului și are garanția că niciun rău și niciun necaz nu-l vor atinge vreodată, deoarece toate relele vin asupra omului numai prin primirea pentru sine imprimată în el.

Astfel, am demonstrat în mod clar că scopul religiei este doar în beneficiul individului care se angajează în ea, și nu pentru folosul sau beneficiul oamenilor obișnuiți, deși toate acțiunile sale sunt centrate pe beneficiul oamenilor și sunt măsurate prin aceste acțiuni. Totuși, aceasta nu este decât o trecere către scopul sublim, care este echivalența cu Creatorul. Acum putem înțelege că scopul religiei este atins în timp ce trăim în această lume și putem examina îndeaproape în „Matan Tora”, punctul 6, care scopul publicului larg și al individului.

Dar în ceea ce privește răsplata în lumea următoare, aceasta este o chestiune diferită, pe care o voi explica într-un eseu separat.