Libertatea

Harut (gravat) pe table; a nu se pronunța Harut (gravat), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arăta că ei au fost eliberați de îngerul morții.

– Midraș Șemot Raba, 41

Aceste cuvinte trebuie clarificate și anume, ce legătură există între primirea Torei și eliberarea lor de moarte? Mai mult, odată ce, prin primirea Torei, au obținut un corp etern care nu poate să moară, cum de l-au pierdut din nou? Poate eternul să devină absent?

LIBERUL ARBITRU

Pentru a înțelege conceptul sublim de „libertate față de îngerul morții”, trebuie să înțelegem mai întâi conceptul de libertate, așa cum este el înțeles în mod normal de întreaga omenire.

Percepția generală este că libertatea e considerată o lege naturală, care se aplică la tot ce ține de viață. Astfel, vedem că animalele care cad în captivitate mor atunci când le privăm de libertate. Aceasta este o dovadă adevărată că Providența nu acceptă înrobirea niciunei creaturi. Pe bună dreptate, omenirea s-a luptat în ultimele sute de ani să obțină o anumită măsură a libertății individului.

Însă, conceptul exprimat prin cuvântul „libertate”, rămâne neclar, iar dacă aprofundăm semnificația acestui cuvânt, nu ne rămâne aproape nimic din el. Căci înainte de a căuta libertatea individului, trebuie să presupunem că orice individ, în sine, posedă calitatea numită „libertate” – cu alte cuvinte, că poate acționa după alegerea sa liberă.

PLĂCERE ȘI DURERE

Însă, atunci când analizăm acțiunile unui individ,  descoperim că acestea îi sunt impuse. El este obligat să le facă și nu are libertate de alegere. Într-un fel, este ca o tocăniță care fierbe pe aragaz – nu are de ales și trebuie să fiarbă pentru că Providența a înhămat viața cu două lanțuri: plăcere și durere.

Creaturile vii nu au libertate de alegere – să aleagă durerea sau să respingă plăcerea. Iar avantajul omului față de animale este acela că el poate să țintească spre un obiectiv îndepărtat, adică să fie de acord astăzi cu o anumită măsură de durere, fiindcă alege un beneficiu sau o plăcere viitoare, care vor fi obținute  după un anumit timp.

Dar de fapt aici nu e nimic mai mult decât un calcul comercial, în care beneficiul sau plăcerea viitoare par a fi de preferat și mai avantajoase decât agonia pe care individul o suferă din cauza durerii pe care a fost de acord să și-o asume în prezent. Aici e doar un calcul de scădere – scăderea durerii și a suferinței din plăcerea anticipată, drept rezultat el rămâne cu un anumit surplus.

Astfel, este extinsă doar plăcerea. Uneori se întâmplă că suntem chinuiți pentru că plăcerea pe care am obținut-o nu este egală cu surplusul la care am sperat, în comparație cu agonia pe care am suferit-o. Ca urmare, suntem în deficit, la fel ca negustorii.

Când tragem linia, nu există nicio diferență între om și animal. Și dacă așa stau lucrurile, atunci nu există nici un fel de libertate de alegere, ci doar o forță de atracție care-i atrage pe toți către plăcerile trecătoare și-i face să respingă situațiile dureroase. Iar Providența îi conduce către locurile pe care ea le alege, prin intermediul acestor două forțe, fără a le cere părerea.

Mai mult, chiar și determinarea tipului de plăcere și de beneficiu sunt totalmente în afara alegerii libere, urmând voința altora, după cum vor ei și nu după cum vrea individul. De exemplu: eu stau, eu mă îmbrac, eu vorbesc și eu mănânc. Fac toate acestea nu pentru că vreau să stau în acel fel, să vorbesc în acel fel, să mă  îmbrac în acel fel, sau să mănânc în acel fel, ci pentru că alții vor că eu să stau, să mă îmbrac, să vorbesc și să mănânc în acel fel. Totul urmează dorința și capriciul societății și nu propria mea voință.

Mai mult, în cele mai multe cazuri, fac toate acestea împotriva voinței mele. Pentru că mi-ar fi mult mai comod să mă comport simplu, fără nicio constrângere. Dar sunt înlănțuit cu verigi de fier, în toate mișcările mele – sunt înlănțuit de capriciile și de manierele altora, ale acelora care formează societatea.

Așa că, spuneți-mi, unde e liberul meu arbitru, voința mea liberă? Pe de altă parte, dacă presupunem că voința nu are libertate, atunci suntem cu toții ca niște mașini, care acționează și creează datorită unor forțe exterioare, care le forțează să acționeze în acest fel. Ceea ce înseamnă că suntem cu toții încarcerați în închisoarea Providenței, care, folosind aceste două lanțuri, plăcerea și durerea, ne împinge și ne trage după propria sa voie, acolo unde consideră că e potrivit.

Rezultă că nu există egoism în lume, de vreme ce nimeni de aici nu este liber și nu stă pe propriile lui picioare. Eu nu sunt responsabil pentru acțiunile mele, nu sunt cel care acționează pentru că așa doresc să o fac, ci acțiunea mi se impune, împotriva voinței mele și fără ca eu să fiu conștient. Ca urmare, recompensa și pedeapsa nu mai există.

Și e destul de ciudat, nu numai pentru cei religioși, care cred în Providența Sa și care se pot baza pe El și pot să aibă încredere că El urmărește doar binele, prin acest comportament. Este și mai ciudat pentru cei care cred în natură, căci, conform celor de mai sus, cu toții suntem prizonierii naturii oarbe, inconștienți și lipsiți de responsabilitate. Noi, specia aleasă, cu rațiune și cunoaștere, am devenit o jucărie în mâinile naturii oarbe, care ne rătăcește și ne duce – cine știe unde?

LEGEA CAUZALITĂȚII

Merită să ne ocupăm puțin cu înțelegerea unui lucru foarte important – cum putem exista în lume ca ființe care au un „sine”, unde fiecare se consideră a fi o entitate unică, ce acționează de sine stătător, independent de forțele exterioare, străine și necunoscute. Și cum anume ni se revelează ființa aceasta – sinele?

E adevărat că există o conexiune generală între toate elementele realității din fața noastră, care se dezvoltă și avansează prin legea cauzalității, prin cauză și efect. Așa cum este cu întregul,  la fel este și cu fiecare obiect în parte – adică, fiecare creatură din lume aparținând celor patru tipuri (mineral, vegetal, animal și vorbitor) ascultă de legea cauzalității prin intermediul cauzei și efectului.

Mai mult, fiecare formă particulară a unui anumit comportament pe care îl urmează creatura atât timp cât se află în această lume, este indusă de cauze străvechi, care o obligă să accepte acea schimbare din acel comportament și nu o alta. Iar acest lucru este evident pentru oricine analizează natura din punct de vedere științific, fără niciun pic de părtinire. Cu adevărat, trebuie să analizăm această chestiune, pentru a ne permite să o examinăm din toate punctele de vedere.

PATRU FACTORI

Rețineți că orice apare în ființele acestei lumi trebuie perceput nu ca existență care apare din absență, ci ca existență din existență, printr-o entitate efectivă care și-a lepădat forma anterioară și s-a îmbrăcat în cea actuală.

Ca urmare, trebuie să înțelegem că în tot ce apare în lume există patru factori și că din toți patru, laolaltă, apare acel obiect. Iată numele acestor factori:

a. Sursa.

b. Comportamentul neschimbător, de cauză și efect, legat de atributul propriu sursei.

c. Comportamentele sale interne de cauză și efect, care se schimbă prin contactul cu forțele străine.

d. Comportamentele de cauză și efect ale lucrurilor străine, care îl influențează din exterior.

Și le voi clarifica pe fiecare, pe rând:

PRIMUL FACTOR: SURSA, MATERIA PRIMĂ

a) „Sursa” este materia primară a acelei ființe. Căci „nu e nimic nou sub soare” și tot ce se întâmplă în lumea noastră nu este existență din absență, ci existență din existență. E vorba de o entitate care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a luat o altă formă, diferită de prima. Iar acea entitate, care și-a lepădat forma anterioară, este definită ca „sursa”. În ea se află potențialul menit a fi revelat și stabilit la sfârșitul formării acelei apariții. Ca urmare, ea este considerată a fi cauza sa primară.

AL DOILEA FACTOR: CAUZA ȘI EFECTUL CARE IZVORĂSC DIN SINE

b) Acesta este un comportament de cauză și efect legat de atributul propriu sursei și care e neschimbător. Spre exemplu, să ne gândim la un spic de grâu care, putrezind în pământ, va face să crească mai multe spice de grâu. Astfel, acea stare putrezită e considerată „sursa”; adică, esența grâului s-a dezbrăcat de forma ei anterioară, de forma de grâu și a preluat o calitate nouă, aceea de grâu putred – adică sămânța numită „sursă”, care nu are nicio formă. Acum, după ce a putrezit în pământ, ea este pregătită să îmbrace o altă formă, forma mai multor spice de grâu, care e menită să apară din acea sursă care e sămânța.

Toată lumea știe că această sursă nu urmează să devină nici orz și nici ovăz, ci doar să se egalizeze cu forma sa anterioară, pe care a părăsit-o, aceea de spic de grâu singular. Și deși ea se schimbă, într-o anumită măsură, în ceea ce privește calitatea și cantitatea, căci în forma sa anterioară era un singur spic, iar acum sunt zece spice, totuși, în ceea ce privește gustul și aspectul, esența formei grâului rămâne neschimbată.

Astfel, aici avem de-a face cu un comportament de cauză și efect, propriu atributului sursei care nu se schimbă niciodată. Astfel, orzul nu va apărea niciodată din grâu, după cum am spus – iar acesta se numește „al doilea factor”.

AL TREILEA FACTOR: CAUZA ȘI EFECTUL INTERNE

c) Acesta este comportamentul cauzei și efectului interne, ale sursei, care se schimbă la întâlnirea cu forțele străine din mediul său. Astfel, vedem că dintr-un singur spic de grâu, care putrezește în pământ, apar mai multe spice, un grâu care uneori este mai mare și mai bun decât cel de dinainte de a fi fost semănat.

Ca urmare, înseamnă că aici sunt implicați și alți factori, care colaborează și se conectează cu forța ascunsă în mediu, adică cu „sursa”. Și, datorită acestui lucru, acum apare ameliorarea, în ceea ce privește calitatea și cantitatea, adusă formei anterioare a grâului. Este vorba despre mineralele și materialele din pământ, despre ploaie și soare. Toate acestea acționează asupra sa, adăugându-și forțele și alăturându-se forței din sursa însăși. Și prin comportamentul cauzei și efectului, ele vor produce o multiplicare a acelei apariții, în cantitate și calitate.

Trebuie să înțelegem că acest al treilea factor se alătură internalității sursei, de vreme ce forța ascunsă în sursă le controlează. În cele din urmă, toate aceste schimbări aparțin grâului, nu altei plante. Ca urmare, le definim ca fiind factori interni. Cu toate acestea, ele sunt diferite de al doilea factor, care este absolut  neschimbător, în timp ce al treilea factor se schimbă atât în calitate cât și în cantitate.

AL PATRULEA FACTOR: CAUZA ȘI EFECTUL PRIN LUCRURILE STRĂINE

d) Acesta este comportamentul de cauză și efect al lucrurilor străine care acționează asupra sa din exterior. Cu alte cuvinte, ele nu au o legătură directă cu grâul – ca mineralele, ploaia sau soarele – ci îi sunt străine, cum ar fi lucrurile din apropiere sau întâmplările exterioare, de exemplu grindina, vântul etc.

Și vedem că, pe parcursul creșterii grâului, în el se combină cei patru factori. Fiecare stare particulară la care este supus grâul în acest timp este condiționată de toți cei patru factori, iar calitatea și cantitatea fiecărei stări este determinată de ei.

Și ceea ce am descris în cazul grâului este lege pentru orice apariție din lume, chiar și în cazul gândurilor și ideilor. Dacă, de exemplu, ne imaginăm o stare conceptuală într-un anumit individ, cum ar fi o stare în care el este religios sau nu, extrem de ortodox sau nu chiar așa de extrem, sau undeva la mijloc, vom înțelege că acea stare a fost stabilită în persoana respectivă de cei patru factori de mai sus.

POSESIUNILE EREDITARE

Primul factor este sursa, care este materia primă. Omul este creat existență din existență, adică din mințile părinților săi. Astfel, într-o anumită măsură, e ca și cum ai copia dintr-o carte în altă carte. Asta înseamnă că aproape toate chestiunile care au fost acceptate și obținute în părinți și în strămoși sunt copiate și aici.

Dar diferența este că ele sunt în formă abstractă, la fel ca grâul semănat care nu e pregătit de încolțire decât după ce a putrezit și și-a lepădat forma anterioară. La fel stau lucrurile și cu picătura de spermă din care se naște omul: în ea nu e nimic din formele strămoșilor săi, ci doar o forță abstractă.

Căci ideile care la strămoșii săi erau concepte, în el s-au transformat în simple tendințe, numite „instincte” sau „obiceiuri”, atunci când nu știe de ce face ceea ce face. De fapt, acestea sunt forțele ascunse pe care le-a moștenit de la strămoșii săi, astfel încât nu numai posesiunile materiale ne vin prin moștenire de la strămoșii noștri, ci și posesiunile spirituale și toate conceptele în care s-au angajat părinții noștri ne vin prin moștenire, din generație în generație.

Și de aici vin nenumăratele tendințe pe care le vedem la oameni, cum ar fi tendința de a crede sau de a critica, tendința de a se mulțumi cu viața materială sau de a dori numai perfecțiunea morală și spirituală, de a disprețui o viață fără valoare, de a fi zgârcit, darnic, insolent sau timid.

Toate aceste imagini care apar în oameni nu sunt proprietatea lor, pe care au dobândit-o ei, ci doar moștenirea care le-a fost dată de strămoșii lor. Se știe că există un loc special în creier unde se strâng aceste moșteniri. Se numește „medulla oblongata” (creierul alungit), sau „subconștientul” – și toate tendințele apar acolo.

Dar deoarece conceptele strămoșilor noștri, dobândite prin experiențele lor, au devenit în noi simple tendințe, ele sunt considerate la fel ca grâul semănat, care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a rămas gol, având doar forțe potențiale, potrivite să primească forme noi. În ceea ce ne privește, aceste tendințe vor îmbrăca forma unor concepte. Aceasta se consideră a fi materia primă, fiind primul factor, numit „sursă”. În ea se află toate forțele tendințelor unice pe care le-a moștenit de la părinții săi, care sunt definite ca „moștenire ancestrală”.

Rețineți că unele din aceste tendințe vin într-o formă negativă, fiind opuse acelora care au fost în strămoșii săi. De aceea s-a spus, „Tot ce este ascuns în inima tatălui apare în mod deschis în fiu”.

Motivul este că sursa se dezbracă de forma sa anterioară, pentru a prelua o formă nouă. Ca urmare, ea este pregătită să piardă formele conceptelor strămoșilor săi, așa cum grâul care putrezește în pământ pierde forma care a existat în el. Cu toate acestea, procesul depinde și de ceilalți trei factori, așa cum am scris mai sus.

INFLUENȚA MEDIULUI

Al doilea factor este un comportament neschimbător, direct, de cauză și efect, care are legătură cu atributul propriu sursei. Adică, așa cum am clarificat cu grâul care putrezește în pământ, mediul în care se află sursa, cum ar fi solul, mineralele și ploaia, aerul și soarele influențează semănatul printr-un lanț lung de cauză și efect, în cadrul unui proces de durată și treptat, stare după stare, până la coacere.

Iar acea sursă își reia forma anterioară, forma grâului, dar este diferită în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Sub aspectul său general, ea rămâne complet neschimbată; astfel, nu va crește nici orz și nici ovăz din ea. Dar sub aspectul său particular, ea se schimbă în ceea ce privește cantitatea – căci dintr-un singur spic apar zece sau douăzeci de spice – și în ceea ce privește calitatea, căci acestea sunt mai bune sau mai rele decât forma anterioară a grâului.

La fel este și aici: omul, ca „sursă”, este plasat într-un mediu, adică în societate. Și în mod necesar este influențat de aceasta, la fel cum este influențat grâul de mediul său, căci sursa este doar o formă brută. Astfel, prin contactul permanent cu mediul și cu societatea, el este treptat impresionat de acestea, printr-un lanț de stări consecutive, una după alta, sub formă de cauză și efect.

Atunci tendințele incluse în sursa sa se schimbă și iau forma conceptelor. De exemplu, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi o tendință de zgârcenie, pe măsură ce crește, își construiește concepte și idei care îl duc la concluzia decisivă că e bine ca o persoană să fie zgârcită. Astfel, deși tatăl a fost generos, el ar putea să moștenească de la el tendința negativă – de a fi zgârcit, căci absența este o moștenire, la fel ca prezența.

Sau, dacă moștenește de la strămoșii săi o tendință de a fi deschis la minte, își construiește concepte și trage din ele concluzii că e bine ca omul să fie deschis la minte. Dar unde găsește el aceste fraze și aceste motive? Individul le ia pe toate din mediul său, în mod inconștient, căci ceilalți îi transmit punctele lor de vedere și ceea ce le place, sub formă de cauză și efect și în mod treptat.

Ca urmare, omul le consideră a fi posesiunea lui personală, pe care a dobândit-o prin gândirea sa liberă. Dar și aici, la fel ca în cazul grâului, există o parte neschimbătoare, a sursei, care este aceea că, în cele din urmă, tendințele pe care le-a moștenit rămân la fel cum erau la strămoșii săi. Și aceasta se numește „al doilea factor”.

OBICEIUL DEVINE A DOUA NATURĂ

Al treilea factor este un comportament direct de cauză și efect, care influențează sursa și o schimbă. Pentru că tendințele moștenite de om au devenit concepte, datorită mediului, ele acționează în aceleași direcții care au fost definite de aceste concepte. De exemplu, un om care e cumpătat, la care tendința de zgârcenie a fost transformată într-un concept prin intermediul mediului, percepe cumpătarea printr-o definiție rezonabilă.

Să presupunem că, prin acest comportament, el se protejează de situația în care ar avea nevoie de alții. Astfel, a căpătat o scală a cumpătării, iar când acea teamă e absentă, el poate renunța la ea. Așadar, el s-a schimbat considerabil în bine față de tendința pe care a moștenit-o de la strămoșii săi. Și uneori, individul reușește să scoată complet din rădăcină o tendință rea. Acest lucru se face prin obicei, care are abilitatea de a deveni o a doua natură.

În această privință, forța omului este mai mare decât aceea a plantei. Căci grâul se poate schimba numai în partea sa privată, pe când omul are abilitatea de a se schimba din cauza și sub efectul mediului, chiar și în părțile generale, adică să dezrădăcineze complet o tendință și să o inverseze în opusul său.

FACTORII EXTERIORI

Al patrulea factor este un comportament de cauză și efect care influențează sursa prin lucruri care îi sunt complet străine și care operează asupra ei din exterior. Înseamnă că aceste lucruri nu au niciun fel de legătură cu comportamentul de creștere al sursei, ca să o influențeze direct, ci mai degrabă, ele operează indirect. De exemplu, problemele financiare, greutățile sau vântul etc. își au propria lor ordine de stări, completă, lentă și treptată, prin intermediul „cauzei și efectului”, schimbând conceptele omului în bine sau în rău.

Astfel, am prezentat cei patru factori naturali al căror rod este în fiecare gând și idee care apar în noi. Și chiar dacă ar fi să stăm și să contemplăm ceva o zi întreagă, tot nu am putea să adăugăm sau să modificăm ceea ce ne dau acești patru factori. Orice adaos pe care îl putem aduce este în termeni de cantitate, poate fi vorba de un intelect mare sau de unul mic. Dar în ceea ce privește calitatea, n-am putea să adăugăm nimic. Asta pentru că acești factori determină în mod obligatoriu natura și forma ideii și a concluziei împotriva voinței noastre, fără să ne ceară părerea. Astfel, suntem la mâna acestor patru factori, ca lutul în mâinile unui olar.

ALEGEREA LIBERĂ 

Însă, atunci când analizăm acești patru factori, vedem că, deși forța noastră nu e suficientă pentru a înfrunta primul factor, sursa, avem totuși abilitatea și libera alegere de a ne proteja de ceilalți trei factori prin care sursa se schimbă la nivelul părților sale individuale și uneori, chiar și la nivelul părții sale generale, cu ajutorul obiceiului, care o înzestrează cu o a doua natură.

MEDIUL CA FACTOR

Această protecție înseamnă că putem să adăugăm întotdeauna la chestiunea alegerii mediului nostru – prietenii, cărțile, învățătorii și așa mai departe. Este ca în cazul aceluia care a moștenit de la tatăl său câteva spice de grâu. Din această cantitate mică, el poate să crească zeci de spice, alegând mediul pentru „sursa” sa și anume pământul fertil, cu toate mineralele și materiile prime necesare, care hrănesc grâul din abundență.

Mai există și munca de îmbunătățire a condițiilor de mediu, pentru ca acestea să se potrivească nevoilor plantei și creșterii, căci cei înțelepți vor face bine să aleagă cele mai bune condiții și vor reuși. Iar cei proști vor lua din orice le vine înainte și astfel, semănatul va fi un blestem și nu o binecuvântare.

Ca atare, toată lauda și spiritul depind de alegerea mediului în care se va semăna grâul. Dar odată semănat în locația aleasă, forma absolută  a grâului este determinată în conformitate cu măsura pe care o poate furniza mediul.

Așa stau lucrurile și cu tema noastră, căci e adevărat că dorința nu are libertate. Mai degrabă, ea este acționată prin cei patru factori de mai sus. Și suntem obligați să gândim și să analizăm așa cum ne sugerează ei, fiind lipsiți orice putere de a critica sau de a schimba, la fel ca grâul care a fost semănat în mediul său.

Însă există libertatea ca dorința să aleagă inițial un anumit mediu, cărțile și îndrumătorii care să-i transmită concepte bune. Dacă nu facem asta, ci suntem dispuși să intrăm în orice mediu care ne iese în cale și să citim orice carte care ne cade în mâini, putem ajunge să cădem într-un mediu rău sau să ne pierdem timpul cu cărți lipsite de valoare, care există din abundență și sunt ușor de obținut. Ca urmare, vom fi obligați să adoptăm concepte stricate, care ne vor face să păcătuim și să condamnăm. Cu siguranță că vom fi pedepsiți, nu din cauza gândurilor sau faptelor noastre rele, pe care nu putem să le alegem, ci pentru că nu am ales să fim într-un mediu bun, căci în mod sigur aici avem posibilitatea de a alege.

Ca urmare, cel care se străduiește mereu să aleagă un mediu mai bun merită lăudat și răsplătit. Dar și aici, nu datorită gândurilor și faptelor lui bune, care îi vin fără să le aleagă, ci datorită efortului său de a dobândi un mediu bun, care să-i aducă aceste gânduri și fapte bune. Este așa cum a spus Rabi Yehoșua Ben Perachya, „să-ți faci Rav și să-ți cumperi un prieten”.

NECESITATEA DE A ALEGE UN MEDIU BUN

Acum puteți înțelege cuvintele lui Rabi Yosi Ben Kisma (Avot 86), care i-a răspuns unei persoane care-i propusese să locuiască în orașul său, spunând că-i dă pentru asta mai multe mii de monede de aur: „Chiar dacă mi-ai da tot aurul și argintul și giuvaerurile din lume, eu voi locui doar într-un loc în care e Tora”. Aceste cuvinte par de neconceput pentru mintea noastră simplă, căci, cum a putut el să respingă mii de monede de aur din cauza unui lucru atât de mic, cum este traiul într-un loc în care nu există discipoli ai Torei, atunci când el însuși era un mare înțelept, care nu avea nevoie să învețe de la nimeni? Un mister, într-adevăr.

Dar, după cum am văzut, acesta este un lucru simplu pe care ar trebui să-l respectăm fiecare dintre noi. Pentru că, deși fiecare își are propria sa sursă, forțele se dezvăluie în mod deschis numai prin mediul în care ne aflăm. E la fel cu grâul semănat în pământ, ale cărui forțe devin evidente numai prin mediul său, care este solul, ploaia și lumina soarelui.

Astfel că Rabi Yosi Ben Kisma a presupus corect că, dacă ar fi părăsit mediul bun pe care și-l alesese pentru a se duce într-un mediu dăunător, într-un oraș unde nu era Tora, nu numai că toate conceptele sale anterioare ar fi fost compromise, dar toate celelalte forțe ascunse în sursa sa, pe care încă nu le dezvăluise în acțiune, ar fi rămas ascunse. Asta pentru că ele nu ar mai fi fost supuse influenței mediului corect, capabil să le activeze.

Și, după cum am clarificat mai sus, controlul omului asupra lui însuși este evaluat numai după modul în care și-a ales mediul, iar pentru aceasta va primi recompensă sau pedeapsă. Ca urmare, nu trebuie să ne mirăm că un înțelept ca Rabi Yosi Ben Kisma, a ales binele și a refuzat răul și nu a fost ispitit de lucruri materiale și lumești, după cum concluzionează el aici: „când cineva moare, nu ia cu el argintul, sau aurul sau giuvaerurile, ci numai Tora și faptele bune”.

Așa că înțelepții noștri ne-au avertizat, „să-ți faci Rav și să-ți cumperi un prieten”. Și mai este și alegerea cărților, după cum am menționat, pentru că numai din această cauză este mustrat sau lăudat omul – după mediul pe care și l-a ales. Dar odată ce și-a ales mediul, este la mâna mediului, ca lutul în mâna olarului.

CONTROLUL MINȚII ASUPRA CORPULUI

Unii înțelepți contemporani, care nu studiază cabala, după ce au meditat asupra chestiunilor prezentate mai sus și au văzut că mintea omului este doar fructul evenimentelor vieții, au tras concluzia că mintea nu are niciun control asupra corpului, ci omul este controlat și activat numai de întâmplările vieții, imprimate în tendoanele fizice ale creierului. Iar mintea omului e ca o oglindă care reflectă formele din fața sa. Deși oglinda este purtătoarea acestor forme, ea nu poate să activeze sau să miște formele care se reflectă în ea.

Așa este mintea. Deși evenimentele vieții, cu toate nivelurile relației de cauză și efect, sunt văzute și recunoscute de către minte, cu toate acestea, ea este pur și simplu incapabilă să controleze corpul sau să-l pună în mișcare, adică să-l aducă mai aproape de bine sau să-l îndepărteze de rău. Asta pentru că spiritualitatea și materialitatea sunt complet îndepărtate una de cealaltă și nu există între ele niciun instrument intermediar, care să permită minții spirituale să activeze și să conducă trupul lumesc, după cum s-a discutat pe larg.

Dar exact acolo unde există agerime a minții, există și dezorientare. Imaginația omului folosește mintea la fel cum microscopul servește ochii: fără microscop, nu am putea vedea nimic rău, datorită dimensiunii mici a răului. Însă, după ce vedem răul cu microscopul, ne distanțăm de elementul dăunător.

Astfel, microscopul este cel care îl face pe om să se distanțeze de ce e rău și nu simțul, căci simțul nu a detectat factorul dăunător. Și în aceeași măsură, mintea controlează pe deplin corpul omului, pentru a-l îndepărta de rău și a-l apropia de bine. Astfel, în toate locurile în care atributul trupului nu reușește să recunoască ce e benefic sau ce e dăunător, este nevoie doar de cunoașterea minții.

Mai mult, deoarece omul își cunoaște mintea, aceasta fiind o concluzie adevărată pe baza experiențelor de viață, el poate primi cunoaștere și înțelegere de la o persoană de încredere, pe care să o considere lege, deși evenimentele vieții sale încă nu i-au revelat acele concepte. E ca o persoană care cere sfatul unui doctor și îl ascultă, deși nu înțelege nimic cu propria sa minte. Astfel, folosim mintea altora la fel de mult cum o folosim și pe a noastră.

După cum am clarificat mai sus, există două moduri în care Providența se asigură că omul atinge obiectivul cel bun, obiectivul final:

A. Calea suferinței.

B. Calea Torei.

Toată claritatea de pe calea Torei se naște de aici. Căci pentru aceste concepții clare, care au fost dezvăluite și recunoscute după un lung lanț de evenimente din viața profeților și a oamenilor lui Dumnezeu, există cineva care le utilizează pe deplin și care beneficiază de pe urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost evenimentele propriei sale vieți. Astfel, vedeți că omul este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să poată să dezvolte el însuși acea minte clară. Așadar, facem economie de timp și suferință.

Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului înainte de a înțelege el însuși cum ar putea să îl vindece acel sfat și, ca urmare, începe să studieze medicina. E posibil să moară de boala lui, înainte să învețe medicina.

Așa e calea durerii față de calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl sfătuiesc să le accepte fără să le înțeleagă el însuși, trebuie să ajungă singur la aceste concepte, urmând lanțul cauzei și efectului din evenimentele vieții. Acestea sunt experiențe care grăbesc foarte mult și pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din el, după cum am văzut, fără voința omului, ci datorită eforturilor sale de a dobândi un mediu bun, care îl conduce la aceste gânduri și acțiuni.

LIBERTATEA INDIVIDULUI

Acum am ajuns la o înțelegere temeinică și exactă a libertății individului. Doar că ea are legătură numai cu primul factor, sursa, care e substanța primară a oricărei persoane și anume cu toate caracteristicile pe care le moștenim de la strămoșii noștri și datorită cărora suntem diferiți unii de alții.

Deoarece chiar și atunci când mii de oameni împart același mediu în așa fel încât ceilalți trei factori să-i influențeze pe toți în mod egal, tot nu vom găsi doi oameni care să aibă măcar un atribut în comun. Asta pentru că fiecare dintre ei își are propria sa sursă, unică. Este la fel ca sursa grâului: deși acesta se schimbă mult prin ceilalți trei factori, el păstrează forma preliminară a grâului și nu va lua niciodată forma unei alte specii.

FORMA GENERALĂ A PĂRINTELUI NU SE PIERDE NICIODATĂ

Așa se face că fiecare „sursă” care a lepădat forma preliminară a părintelui și a preluat o formă nouă ca rezultat al celor trei factori care i s-au adăugat și care o schimbă semnificativ, păstrează forma generală a părintelui și nu va prelua niciodată forma unei alte persoane care seamănă cu ea, la fel cum ovăzul nu va semăna niciodată cu grâul.

Este astfel deoarece fiecare sursă, în sine, are propria secvență, lungă de generații, formată din mai multe sute de generații, iar sursa include concepțiile tuturor. Cu toate acestea, ele nu sunt dezvăluite în ea în aceleași moduri în care au apărut la strămoși, adică sub formă de idei, ci numai ca forme abstracte. Ca urmare, ele există în sursă sub forma unor forțe abstracte, numite „tendințe, natură și instincte”, fără ca persoana să știe motivul lor sau de ce face ceea ce face. Astfel, nu pot să existe două persoane cu același atribut.

NECESITATEA DE A PĂSTRA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Să știți că aceasta este singura posesiune adevărată a individului care nu trebuie deteriorată sau alterată. Deoarece scopul tuturor acestor tendințe, care sunt incluse în sursă, este să se materializeze și să ia forma de concepte, atunci când individul crește și capătă cunoștințe, ca rezultat al legii evoluției, care controlează acel lanț și îl împinge mereu înainte, după cum se explică în articolul „Pacea”. De asemenea, aflăm că fiecare tendință e menită să se transforme într-un concept sublim și de o importanță incomensurabilă.

Astfel, oricine distruge și dezrădăcinează o tendință dintr-un individ cauzează pierderea acelui concept sublim și minunat, menit să apară la capătul lanțului, căci acea tendință nu va mai apărea niciodată, în niciun alt corp. La fel, trebuie să înțelegem că, atunci când o anumită tendință ia forma unui concept, ea nu mai poate definită ca bună sau rea, pentru că astfel de distincții sunt recunoscute numai atunci când sunt încă tendințe sau concepte imature, dar nu mai pot fi recunoscute ca atare atunci când iau forma unor concepte reale, așa cum se va explica în eseurile următoare.

Din cele de mai sus învățăm ce rău teribil fac acele națiuni care își impun domnia asupra minorităților, privându-le de libertate, fără să le dea voie să-și trăiască viața după tendințele pe care le-au moștenit de la strămoșii lor. Ele sunt considerate nici mai mult, nici mai puțin, decât criminale.

Chiar și cei care nu cred în religie sau în Providența intenționată pot înțelege necesitatea de a proteja libertatea individului, observând sistemele naturii. Căci putem vedea că toate națiunile care s-au prăbușit vreodată, de-a lungul generațiilor, au ajuns la cădere numai datorită oprimării minorităților și indivizilor, care, ca urmare, s-au revoltat împotriva lor și le-au ruinat. Ca urmare, ne este clar tuturor că pacea nu poate exista în lume, dacă dacă ținem cont de libertatea individului. Fără ea, pacea nu va fi sustenabilă și ruina va prevala.

Astfel, am definit clar esența individului, cu cea mai mare precizie, după ce scădem tot ce ia acesta de la public. Dar acum ne confruntăm cu o întrebare: „în cele din urmă, unde este individul însuși”? Tot ce am spus până acum cu privire la individ este considerat a fi doar proprietatea individului, moștenită de la strămoșii săi. Dar unde e individul însuși, moștenitorul și purtătorul acelei proprietăți, cel care ne cere să-i păzim proprietatea?

Din tot ce s-a spus până acum, mai avem de găsit punctul de „sine” din omul care stă înaintea noastră ca unitate independentă. Și de ce avem nevoie de primul factor, de lanțul lung de mii de oameni, unul după altul, din generație în generație, cu care stabilim imaginea individului ca moștenitor? Și de ce am nevoie de ceilalți trei factori, de miile de oameni care stau, umăr la umăr, în aceeași generație? La urma urmei, fiecare individ nu e decât o mașină publică, gata mereu să slujească publicul așa cum consideră acesta de cuviință. Adică, el este subordonat față de două tipuri de public:

A . Din perspectiva primului factor, el se subordonează în fața unui public mare din generațiile trecute, înșirate una după alta.

B . Din perspectiva celorlalți trei factori, el se subordonează în fața publicului său contemporan.

Aceasta este o chestiune cu adevărat universală. Din acest motiv, mulți se opun metodei naturale de mai sus, deși îi cunosc temeinic valabilitatea. În schimb, aleg metode metafizice, dualismul sau transcendentalismul, pentru a descrie obiectul spiritual și modul în care stă acesta înăuntrul corpului, sub forma sufletului omului. Acel suflet învață și acționează corpul, fiind esența omului, „sinele” său.

Poate că aceste interpretări aduc o ușurare  minții, dar problema este că nu au nicio soluție științifică prin care să se explice modul în care un obiect spiritual poate să aibă un contact cu atomii fizici pentru a-i pune în mișcare. Toată înțelepciunea lor nu i-a ajutat să găsească o punte pe care să traverseze prăpastia largă și adâncă, ce se întinde între entitatea spirituală și atomul material. Astfel, știința nu a câștigat nimic din toate aceste metode metafizice.

DORINȚA DE A PRIMI – EXISTENȚĂ DIN ABSENȚĂ

Ca să facem aici un pas înainte într-o manieră științifică, avem nevoie doar de înțelepciunea Cabalei, pentru că toate învățăturile lumii sunt incluse în înțelepciunea Cabalei. Despre lumini și vase spirituale, învățăm că inovația primară, din perspectiva creației pe care El a creat-o ca existență din absență, se referă doar la un aspect, definit ca „dorință de a primi”. Toate celelalte chestiuni din toată creația nu sunt deloc inovații; ele nu sunt existență din absență, ci existență din existență, ceea ce înseamnă că ele provin direct din esența Lui, așa cum lumina provine de la soare. Nici aici nu este nimic nou, căci ceea ce se află în nucleul soarelui se extinde în afară.

Însă voința de a primi e o noutate completă. Adică, înainte de creație, un astfel de lucru nu a mai existat  în realitate, din moment ce El nu are nicio calitate a dorinței de a primi, fiindcă precede totul… așadar, de la cine ar putea El primi ceva?

Ca atare, această voință de a primi, pe care El a extras-o ca existență din absență, este o noutate absolută. Dar tot restul nu este considerat inovație care ar putea fi numită „creație”. Ca urmare, toate vasele și toate corpurile, atât cele din lumile spirituale, cât și cele din lumile fizice, sunt considerate substanță spirituală sau materială, a căror natură este voința de a primi.

DOUĂ FORȚE ÎN DORINȚA DE A PRIMI: FORȚA DE ATRACȚIE ȘI FORȚA DE RESPINGERE

În continuare, trebuie să determinăm faptul că distingem două forțe în acea forță numită „dorință de a primi”:

A. Forța de atracție.

B. Forța de respingere.

Motivul este că fiecare corp sau vas, definit ca dorință de a primi, este într-adevăr limitat adică, în ceea ce privește calitatea pe care o va primi și cantitatea pe care o va primi. În consecință, toată cantitatea și calitatea care se află în afara granițelor sale i se par a fi împotriva naturii sale și ca urmare, le respinge. Astfel, această „dorință de a primi”, deși este considerată o forță de atracție, este obligată să devină și o forță de respingere.

O SINGURĂ LEGE PENTRU TOATE LUMILE

Deși înțelepciunea Cabalei nu menționează nimic despre lumea noastră materială, există totuși o singură lege pentru toate lumile (după cum este scris în articolul „Esența Înțelepciunii Cabalei”, secțiunea „Legea rădăcinii și a ramurii”). Astfel, pentru toate entitățile materiale din lumea noastră, adică tot ce este în acest spațiu, fie el mineral, vegetal, animal, obiect spiritual sau obiect material, dacă vrem să distingem aspectul unic, intrinsec, al fiecărei entități, prin ce se diferențiază unele de altele, chiar și cele mai mici particule, totul se reduce doar la o „dorință de a primi”. Aceasta este forma sa particulară, din perspectiva creației, care o limitează, atât în cantitate, cât și în calitate. Ca urmare, există în ea o forță de atracție și forța de respingere.

Însă orice altceva există în ea, în afară de aceste două forțe, se consideră a fi abundență din esența Lui. Această abundență este egală pentru toate creaturile și nu prezintă nicio inovație, din punctul de vedere al creației, ea fiind existență din existență.

De asemenea, nu poate fi atribuită niciunei unități anume, ci numai lucrurilor care sunt comune tuturor părților creației, mici sau mari. Fiecare dintre ele primește din acea abundență pe măsura limitelor dorinței sale de a primi, iar aceasta limită definește fiecare individ și entitate.

Astfel, am dovedit foarte clar – dintr-o perspectivă pur științifică – sinele (egoul) fiecărui individ, printr-o metodă științifică, incontestabilă, în conformitate chiar și cu metoda automată a materialiștilor fanatici.  De acum înainte, nu mai avem nevoie de acele metode slabe cufundate în metafizică.

Și desigur, nu contează dacă această forță a dorinței de a primi este rezultatul și fructul materialului care a produs-o prin chimie, sau dacă materialul este rezultatul și fructul acelei forțe. Deoarece știm că, în esență, doar această forță este prezentă în fiecare ființă și atom, din „dorința sa de a primi”, definită în cadrul granițelor sale și care este considerată o entitate separată de mediul său. Și acest lucru este valabil atât pentru un atom singular, cât și pentru grupul de atomi numit „corp”.

Toate celelalte discernăminte în care există ceva în plus față de acea forță nu au nicio legătură cu acea particulă sau cu acel grup de particule, cu esența lor, ci doar cu generalul, care este abundența extinsă la ele de Creator și care este comună tuturor părților creației, fără nicio diferență între corpurile individuale create.

Acum vom înțelege chestiunea libertății individului, conform definiției primului factor, pe care l-am numit „sursă”, în care și-au imprimat natura toate generațiile anterioare, care sunt strămoșii individului respectiv. După cum am clarificat, semnificația cuvântului „individ” nu reprezintă decât limitele dorinței de a primi, imprimate în grupul său de molecule.

Astfel, vedeți că toate tendințele pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, nu sunt de fapt decât granițele dorinței sale de a primi, rezultând fie din forța de atracție din el, fie din forța de respingere din el, care ne apar sub forma unor înclinații spre zgârcenie sau generozitate, o tendință de a fi sociabil sau de a sta izolat și așa mai departe.

Din acest motiv, ele constituie sinele (egoul) său, care se luptă pentru existență. Ca urmare, dacă eradicăm fie și o singură tendință din acel individ, se consideră că am tăiat efectiv un organ din esența sa. Este de asemenea o adevărată pierdere pentru toată creația, pentru că nu mai e nimeni ca el și nici nu va mai fi nimeni ca el, în toată lumea.

După ce am clarificat temeinic dreptul just al individului conform legilor naturale, să revenim și să vedem cât de practic este acest lucru, fără a compromite valorile eticii și ale conducerii statale. Și lucrul cel mai important: cum se aplică acest drept prin sfânta noastră Tora.

A TE LUA DUPĂ COLECTIV

Scripturile noastre spun: „Ia-te după colectiv”. Ceea ce înseamnă că, ori de câte ori există o dispută  între colectiv și individ, suntem obligați să judecăm conform voinței colectivului. Ca urmare, vedeți că acest colectiv are dreptul de a expropria libertatea individului.

Dar aici apare o altă întrebare, chiar mai serioasă decât prima. Se pare că această lege regresează omenirea, în loc să o facă să avanseze. Este așa deoarece, atât timp cât majoritatea omenirii este nedezvoltată, iar cei dezvoltați sunt întotdeauna o mică minoritate, dacă hotărâm întotdeauna conform voinței majorității, care sunt cei nedezvoltați și nechibzuiți, punctele de vedere și dorințele celor înțelepți și dezvoltați din societate, care constituie întotdeauna minoritatea, nu vor fi niciodată auzite și luate în considerare. Astfel, omenirea este sortită să regreseze, căci nu va putea să facă nici măcar un pas înainte.

Însă, așa cum se explică în articolul „Pacea”, secțiunea „Necesitatea de a fi precauți cu legile naturii”, de vreme ce ni se ordonă de către Providență să ducem o viața socială, suntem obligați să respectăm toate legile care țin de existența societății. Și dacă suntem neglijenți, natura se va răzbuna pe noi, indiferent dacă înțelegem sau nu motivația acestor legi.

Și vedem că nu există altă posibilitate de a trăi în societate, decât urmând legea lui „A te lua după colectiv”, care face ordine în toate disputele și necazurile din societate. Astfel, această lege este singurul instrument care dă sustenabilitate societății. Din acest motiv, ea este considerată una dintre Mițvot (poruncile) naturale ale Providenței, iar noi trebuie să o acceptăm și să o respectăm cu meticulozitate, indiferent de modul nostru de înțelegere.

Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte Mițvot din Tora: toate sunt legile naturii, Providența Sa, care vin la noi de sus în jos. Am arătat deja („Esența Înțelepciunii Cabalei - Legea Rădăcinii și a Ramurii”) că toată realitatea observată în natura acestei lumi se datorează faptului că acestea sunt extinse și preluate din legile și comportamentele lumilor superioare spirituale.

Acum puteți să înțelegeți că Mițvot din Tora nu sunt decât legi și comportamente stabilite în lumile superioare, care sunt rădăcinile tuturor comportamentelor naturii din această lume a noastră. Ca atare, legile Torei se potrivesc întotdeauna cu legile naturii din această lume, ca două picături de apă. Astfel, am dovedit că legea „Ia-te după colectiv” este legea Providenței și a naturii.

O CALE A TOREI ȘI O CALE A SUFERINȚEI

Totuși, întrebarea noastră cu privire la regresia care rezultă din aceasta lege, nu-și primește răspunsul prin aceste cuvinte. Cu adevărat, aceasta este preocuparea noastră - să găsim moduri de a repara acest lucru. Dar Providența, în sine, nu pierde nimic din această cauză, pentru că ea a învăluit omenirea în două căi – „calea Torei și calea suferinței” – într-un mod care garantează, fără niciun fel de rezerve, dezvoltarea continuă a omenirii și progresul acesteia (articolul „Pacea - Totul este în depozit”). Cu adevărat, respectarea acestei legi este un angajament natural și necesar.

DREPTUL COLECTIVULUI DE A EXPROPRIA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Trebuie să întrebăm mai departe: lucrurile sunt justificate atunci când chestiunile au de-a face cu problemele dintre oameni. Atunci putem să acceptăm legea „Ia-te după colectiv”, fiind obligați de Providență, care ne instruiește să avem grijă întotdeauna de bunăstarea și de fericirea concetățenilor. Dar Tora ne obligă să urmăm legea „Ia-te după colectiv” și în disputele dintre om și Dumnezeu, deși aceste chestiuni par să nu aibă nicio legătură cu existența societății.

Ca urmare, rămâne întrebarea: cum putem să justificăm această lege, care ne obligă să acceptăm punctele de vedere ale majorității, care, după cum am spus, este nedezvoltată și să respingem și să anulăm opinia celor dezvoltați, care întotdeauna constituie o minoritate?

După cum am arătat (articolul „Esența religiei și Scopul acesteia - Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă”), Tora și toate Mițvot au fost date doar pentru a purifica pe Israel, pentru a dezvolta în noi simțul recunoașterii răului, imprimat în noi la naștere, care, în general, e definit ca iubirea de sine, pentru a ajunge la binele pur, definit ca „iubirea pentru alții”, aceasta fiind singura și cea mai importantă trecere către iubirea pentru Creator.

În conformitate, Mițvot dintre om și Dumnezeu sunt considerate instrumente care desprind omul de iubirea de sine dăunătoare societății. Astfel, este evident că temele de dispută cu privire la Mițvot dintre om și Dumnezeu au legătură cu problema sustenabilității societății. Ca urmare și ele se înscriu în cadrul legii „Ia-te după colectiv”.

Acum putem să înțelegem deosebirea dintre Halacha (legea evreiască) și Agada (legenda), pentru că numai în Halachot (pluralul lui Halacha) se aplică legea, „individ și colectiv”, Halacha (legea) este după colectiv. Nu la fel stau lucrurile cu Agada, căci chestiunile legate de Agada sunt deasupra chestiunilor care privesc existența societății, ele vorbind doar despre comportamentul oamenilor în relațiile dintre om și Creator, care nu au nicio consecință asupra existenței și a bunăstării fizice a societății.

Astfel, nu există nicio justificare pentru colectiv să anuleze punctul de vedere al individului și „orice om va face ceea ce este drept în ochii săi”. Pe când în ceea ce privește Halachot, care se ocupă de respectarea Mițvot din Tora, acestea intră toate supravegherea societății, de vreme ce nu poate exista altă ordine, decât prin legea „Ia-te după colectiv”.

PENTRU VIAȚA SOCIALĂ, LEGEA „IA-TE DUPĂ COLECTIV”

Acum am ajuns să înțelegem clar fraza cu privire la libertatea individului. Într-adevăr, apare întrebarea: De unde și-a luat colectivul dreptul de a expropria libertatea individului și de a-i nega cel mai prețios lucru în viață, libertatea? Aparent, aici nu e decât forță brută.

Dar, după cum am explicat clar mai sus, aceasta este o lege naturală și un decret al Providenței. Și, pentru că Providența ne obligă pe fiecare dintre noi să ducem o viață socială, rezultă în mod natural că fiecare persoană e obligată să asigure existența și bunăstarea societății. Și acest lucru nu se poate întâmpla decât prin impunerea comportamentului de „a te lua după colectiv”, ignorând opinia individului.

Astfel, vedeți în mod evident că aceasta este originea dreptului și justificării pe care o are colectivul în a expropria libertatea individului împotriva voinței acestuia și de a-l plasa sub autoritatea sa. Ca urmare, se înțelege că, în ceea ce privește toate chestiunile care nu au legătură cu existența vieții materiale a societății, colectivul nu are nicio justificare de a priva individul de libertate și de a abuza în vreun fel de libertatea acestuia. Iar dacă se întâmplă acest lucru, ei sunt considerați cu toții, hoți și bandiți, care preferă forța brută, în loc de orice drept și dreptate din lume, de vreme ce, aici, obligația individului de a asculta de voia colectivului nu se aplică. 

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ, IA-TE DUPĂ INDIVID

Astfel, în ceea ce privește viața spirituală, nu există nicio obligație naturală a individului de a asculta de societate în vreun fel. Dimpotrivă, aici se aplică asupra colectivului o lege naturală, de a se supune în fața individului. În articolul „Pacea” este clarificat faptul că există două moduri prin care Providența ne-a învăluit și ne-a înconjurat, ca să ne aducă la obiectiv:

A. O cale a durerii, care ne dezvoltă în mod inconștient.

B. O cale a Torei și înțelepciunii, care ne dezvoltă conștient fără nicio suferință sau constrângere.

Și de vreme ce, în orice generație, cel mai dezvoltat este individul, rezultă că, atunci când oamenii vor să se elibereze de agonia teribilă și să-și asume dezvoltarea conștientă și voluntară, care este calea Torei, nu au de ales decât să-și subjuge libertatea fizică, în fața disciplinei individului și să asculte de ordinele și de remediile pe care le va propune individul.

Astfel, vedeți că, în domeniul spiritualității, autoritatea colectivului e răsturnată și se aplică legea „Ia-te după individ”, adică, după individul dezvoltat. Deoarece ne este clar că, în societate, cei dezvoltați și educați constituie întotdeauna o mică minoritate. Rezultă că succesul și bunăstarea societății este închisă într-o sticlă pecetluită, aflată în mâinile minorității.

Ca urmare, colectivul e obligat să respecte cu meticulozitate toate punctele de vedere ale celor puțini, pentru a nu dispărea din lume. Asta pentru că trebuie să știe cu siguranță, cu încredere deplină, că punctele de vedere mai adevărate și mai dezvoltate nu sunt niciodată în mâinile colectivului autoritar, ci mai degrabă în mâinile celor mai slabi, adică în mâinile minorității indistincte. Fiindcă toată înțelepciunea și tot ce este prețios vine în lume în cantități mici. Ca urmare, suntem atenționați să protejăm punctele de vedere ale tuturor indivizilor, datorită incapacității colectivului de a le sorta.

CRITICA ADUCE REUȘITĂ; LIPSA CRITICII DUCE LA DECADENȚĂ

În continuare, trebuie să adăugăm că realitatea prezintă în fața ochilor noștri o opoziție perfectă între lucrurile fizice și conceptele și ideile care privesc tema de mai sus, deoarece chestiunea unității sociale, care poate să fie sursa bucuriei și reușitei, se aplică mai ales între corpurile și chestiunile corporale ale oamenilor, iar separarea dintre ei este sursa dezastrelor și a nenorocirilor.

Dar în cazul conceptelor și al ideilor e exact invers: unitatea și lipsa de critică este considerată sursa tuturor eșecurilor și piedica din fața oricărui progres și a fertilizării intelectuale. Este așa pentru că obținerea concluziilor corecte depinde în mod special de multitudinea de dezacorduri și de separarea dintre punctele de vedere. Cu cât există mai multe contradicții între păreri și mai multe critici, cu atât cunoașterea crește și chestiunile devin mai potrivite pentru examinare și clarificare.

Degenerarea și eșecul inteligenței își au rădăcina numai în lipsa de critică și de dezacord. Ca urmare, evident, baza succesului fizic este asigurată în întregime de unitatea societății, iar baza succesului inteligenței și a cunoașterii este asigurată de separarea și dezacordul dintre oameni.

Astfel, atunci când omenirea își va atinge obiectivul în ceea ce privește succesul corpurilor, aducându-le la gradul de iubire completă pentru ceilalți, toate corpurile din lume se vor uni într-un singur corp și o singură inimă, după cum stă scris în articolul „Pacea”. Numai atunci, fericirea care i-a fost menită omenirii se va dezvălui în toată gloria ei. Dar, în același timp, trebuie să fim atenți să nu aducem prea aproape punctele de vedere ale oamenilor, astfel încât dezacordul și atitudinile critice să nu mai existe între cei înțelepți și cunoscători, căci iubirea corporală aduce cu sine, în mod natural și o proximitate a punctelor de vedere. Iar dacă atitudinea critică și dezacordul vor dispărea, va înceta și orice progres al conceptelor și ideilor, iar sursa cunoașterii din lume va seca.

Aceasta este dovada obligației de a fi precauți cu libertatea individului în ceea ce privește conceptele și ideile. Căci întreaga dezvoltare a înțelepciunii și a cunoașterii se bazează pe libertatea individului. De aceea suntem atenționați să o păstrăm cu mare grijă, astfel încât fiecare formă din noi numită în general „dorință de primire” și pe care noi o numim „individ”, să rămână particularitatea fiecărui individ. 

MOȘTENIREA ANCESTRALĂ

Toate detaliile imaginilor pe care le include această voință de a primi, definită ca sursă sau primul factor și care includ toate tendințele și obiceiurile moștenite de la strămoșii săi, care sunt ca un lanț lung de mii de oameni care au trăit cândva și care stau unul peste altul, fiecare dintre acestea este o picătură esențială a strămoșilor săi, iar această picătură îi aduce fiecărei persoane toate posesiunile spirituale ale strămoșilor săi în medulla oblongata (creierul alungit), numită „subconștient”. Astfel, individul din fața noastră are, în subconștientul său, toate miile de moșteniri spirituale de la toți indivizii reprezentați în acel lanț și care sunt strămoșii săi.

Astfel, așa cum fețele tuturor oamenilor sunt diferite, la fel diferă și punctele lor de vedere. Nu există doi oameni pe pământ care să aibă opinii identice, pentru că fiecare persoană are o posesiune măreață și sublimă moștenită de la strămoșii săi și din care alții nu au nicio bucățică.

Ca urmare, toate aceste posesiuni sunt considerate proprietatea individului, iar societatea e atenționată să-i păstreze savoarea și spiritul, pentru a nu fi șterse de mediul său. Ca atare, fiecare individ ar trebui să-și păstreze integritatea moștenirii sale. Atunci, contradicțiile și opoziția dintre oameni va rămâne veșnic, pentru a se asigura mereu existența criticii și progresul înțelepciunii, fiindcă acesta este avantajul omenirii, dorința ei eternă și adevărată.

După ce am ajuns la o anumită măsură de recunoaștere a egoismului omului, pe care l-am definit ca forță și dorință de a primi, ca fiind punctul esențial al ființei pure, ne-a devenit clar, din toate punctele de vedere, care este posesiunea originală a fiecărui corp, pe care am definit-o ca „moștenire ancestrală”. Acest lucru se referă la toate tendințele și calitățile potențiale care au intrat în sursa sa prin moștenire și care reprezintă substanța primară a fiecărei persoane, adică sămânța inițială a strămoșilor săi. 

Acum am găsit ușa către rezolvarea intenției înțelepților noștri care au afirmat că, prin primirea Torei, ei au fost eliberați de îngerul morții. Cu toate acestea, mai avem nevoie să înțelegem egoismul și moștenirea ancestrală menționată mai sus.

DOUĂ DISCERNĂMINTE: A) POTENȚIAL, B) EFECTIV

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit ca voință de a primi, este însăși esența omului, el nu poate să existe în realitate nici măcar o secundă. (Căci se știe că există discernământul ca atare și discernământul în „potențial", iar lucrul pe care îl numim „potențial" este în gând, înainte de a ieși din potențial la efectiv, fiind stabilit numai în gând). Căci ceea ce numim „potențial”, adică înainte de a trece de la potențial la efectiv, există numai în gândul nostru, adică poate fi determinat numai în gând.

Dar de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care să fie latentă și inactivă. Asta pentru că forța există în realitate numai atunci când se revelează în acțiune. În același fel, nu putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil că, atunci când va crește, va avea o forță foarte mare.

Spunem totuși că acea forță, pe care o găsim la om când a crescut, a fost prezentă în organele și în corpul său încă de când era copil, doar că era ascunsă și nu era evidentă. Este adevărat că, în mintea noastră, am putea să o determinăm (puterea destinată să se manifeste), de vreme ce mintea o recunoaște. Însă în corpul efectiv al copilului e clar că nu există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului ea nu se manifestă.

La fel și apetitul. Această forță nu va apărea în corpul omului în realitate, atunci când organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Dar chiar și atunci când cineva e sătul, forța poftei tot există, doar că e ascunsă în corpul omului. După o vreme, după ce mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la efectiv.

Dar posibilitatea de a distinge o forță care nu a fost încă dezvăluită în practică aparține procesului de gândire, pe când în realitate ea nu există, căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm ceva potențial ca pe un subiect care există de sine stătător, ci doar ca pe un predicat. Ca urmare, atunci când acțiunea are loc în realitate, forța se manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim două aspecte în procesul de percepție: un subiect și un predicat, adică potențial și efectiv, cum ar fi forța apetitului, care este subiectul și imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. Dar în realitate, ele apar ca una singură. Nu se va întâmpla niciodată ca forța apetitului să apară la o persoană fără ca aceasta șă-și imagineze mâncarea pe care vrea să o mănânce. Astfel, acestea sunt două jumătăți ale aceluiași lucru. Forța apetitului trebuie să se îmbrace în imaginea lucrului care este mâncat, deoarece nu există revelație decât prin îmbrăcarea într-o imagine. Prin urmare, vedeți că subiectul și predicatul sunt prezentate aici ca două jumătăți ale aceluiași lucru, a căror apariție și dispariție sunt simultane.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea există ca atare în om, ca forță a poftei care dorește să primească sub forma unui predicat pasiv. Mai degrabă, acest lucru se referă la subiect, ceea ce înseamnă că aceasta se îmbracă într-o imagine a lucrurilor pe care el le consideră demne de primit. Este ca forța apetitului, care se îmbracă în imaginea unui lucru bun de mâncat și a cărei acțiune apare sub forma lucrului de mâncat și în care se îmbracă. Numim această acțiune „dorință”, adică forța apetitului, dezvăluită în acțiunea imaginației.

La fel și cu tema noastră – dorința generală de a primi, care este esența omului. Ea apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care este probabil că vor fi primite. Căci atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim această acțiune „viață”, adică vitalitatea omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și acționează din interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acestei acțiuni este măsura vitalității sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim „dorință”.

DOUĂ CREAȚII: A) OM, B) SUFLET VIU

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: „Iar Domnul Dumnezeu l-a creat pe om din țărână și i-a suflat în nări răsuflarea vieții, iar omul a devenit un suflet (Nefeș) viu (Haia)” (Facerea 2:7). Aici găsim două creații:

A. Omul însuși;

B. Sufletul viu în sine.

Versetul spune că, la început, omul a fost creat din pământ, o colecție de molecule în care se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, dorința de a primi, este prezentă în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. Tot din acestea au apărut toate cele patru tipuri: mineral, vegetal, animal și vorbitor. În această privință, omul nu are niciun avantaj față de celelalte părți ale creației. Aceasta este semnificația cuvintelor din verset, „tărână din pământ”.

Însă deja am văzut că această forță, numită „dorința de a primi”, nu poate să existe fără să se îmbrace și să acționeze într-un obiect dorit, iar aceasta acțiune se numește „viață”. Și ca urmare, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care diferă de cele ale altor animale, el este considerat o persoană fără viață, moartă. Asta pentru că dorința sa de a primi nu are niciun loc în care să se îmbrace și să-și manifeste acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, „și i-a suflat în nări suflarea vieții”, care este forma generală a primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nișmat (suflarea) vine de la cuvântul Samin (a pune) terenul pentru el, care este ca și „valoare”. (Iar originea cuvântului „răsuflare” e înțeleasă din versetul (Iov 33:4): „Spiritul lui Dumnezeu m-a făcut, iar răsuflarea Atotputernicului mi-a dat viață” și aici a se vedea comentariul lui MALBIM). Cuvântul „suflet” (Neșama) are aceeași sintaxă pe care o au cuvintele „lipsit” (Nifkad), „acuzat” (Ne’eșam) și „acuzată” (Ne’eșama – termenul feminin pentru Ne’eșam).

Iar înțelesul cuvintelor „și i-a suflat în nări” este că El insuflă un suflet (Neșama) în internalitatea omului și aprecierea vieții, care este suma formelor care sunt vrednice să fie primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de primire pe care el le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește „viață”, după cum am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, „iar omul a devenit un suflet viu”. Adică, din momentul în care dorința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a manifestat instantaneu în el, iar el „a devenit un suflet viu”. Însă înainte de obținerea acelor forme de primire, deși forța dorinței de a primi a fost imprimată în el, este totuși considerat un trup fără viață, căci aceasta nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar dorință de a primi, totuși, aceasta este doar jumătate din întreg, căci ea trebuie să se îmbrace în realitatea care îi iese înainte. Din acest motiv, ea și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente, căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Ca urmare, când mașina corpului e la punctul ei culminant, adică până la vârsta mijlocie, „ego-ul” său stă în picioare, cu toată înălțimea care i-a fost imprimată la naștere. Din această cauză, el simte în interior o măsură mare și puternică a dorinței de a primi. Cu alte cuvinte, tânjește după o mare bogăție și onoare și după tot ce vine în calea sa. Este așa din cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se îmbracă și prin care se susține.

Dar de la jumătatea vieții încolo încep zilele declinului, care, după conținutul lor, sunt zilele morții omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este egoul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar împreună cu ea mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multele posesiuni la care a visat în tinerețe și renunță treptat la posesiunile mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, omul nu mai simte atracție pentru nimic, căci dorința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne decât o mică scânteie din el, ascunsă ochiului, din îmbrăcarea într-o posesiune oarecare. Ca urmare, în acele zile nu mai există atracție sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că dorința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care ne așteptăm să-l primim sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma de renunțare la momentul declinului vieții. Acea renunțare nu e un rezultat al sațietății ca în cazul unei persoane care renunță la mâncare atunci când e sătulă, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când egoul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea care se apropie. Ca urmare, persoana renunță și își abandonează visele și speranțele tinereții.

Observați cu atenție diferența dintre aceasta și renunțarea datorată sațietății, care nu provoacă durere și nu poate fi numită „moarte parțială”, ci e ca un lucrător care și-a terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare, poate fi numită „moarte parțială”.

ELIBERAREA DE ÎNGERUL MORȚII

Acum, după tot ce am aflat, găsim un mod de a înțelege cu adevărat cuvintele înțelepților care au spus, „Harut (sculptat) pe pietre, nu pronunțați Harut (sculptat), ci mai degrabă Herut (libertate), căci ei au fost eliberați de îngerul morții”.

S-a explicat în articolele „Matan Tora” și „Arvut” că, înainte de a fi dată Tora, ei și-au asumat renunțarea la orice proprietate privată în măsura exprimată în cuvintele, „o împărăție de preoți” și scopul întregii creații – adeziunea cu El în echivalență de formă cu El: așa cum El dăruiește și nu primește, la fel și ei vor dărui și nu vor primi. Acesta este gradul cel mai înalt de Dvekut (adeziune), exprimat în cuvintele „o națiune sfântă”, așa cum este scris la sfârșitul articolului „Arvut”.

Deja puteți să vă dați seama că esența omului, adică egoismul său, definit ca dorință de a primi, reprezintă numai o jumătate și poate să existe doar când e îmbrăcată în imaginea unei posesiuni sau a speranței de posesiune. Căci numai atunci este completă și poate fi numită „esența omului”.

Astfel, atunci când copiii lui Israel au fost recompensați cu Dvekut complet, în acea ocazie sfântă, vasele lor de primire au fost golite complet de orice posesiune lumească, iar ei au aderat la El în echivalență de  formă. Ceea ce înseamnă că nu mai aveau nicio dorință de posesiune pentru sine, decât în măsura în care puteau să dăruiască mulțumire, astfel încât Creatorul lor să fie încântat de ei.

Și cum dorința lor de a primi s-a îmbrăcat într-o imagine a acelui obiect, ea s-a îmbrăcat în el și s-a legat cu el în unitate completă. Ca urmare, ei au fost cu siguranță eliberați de îngerul morții, căci moartea este, în mod necesar, o absență și o negare a existenței unui anumit obiect. Dar numai atât timp cât există o scânteie care dorește să existe pentru propria sa plăcere putem să spunem despre ea că nu există, că este absentă și moartă.

Dar dacă în om nu există o astfel de scânteie, ci toate scânteile esenței sale se îmbracă în dăruirea de mulțumire Creatorului lor, atunci el nu este nici absent, nici mort. Căci chiar și atunci când corpul este anulat, el este anulat doar cu privire la primirea pentru sine, în care este îmbrăcată dorința de a primi și care poate să existe numai în ea.

Însă atunci când realizează scopul creației și când Creatorul primește plăcere de la el, de vreme ce se face voia Lui, esența omului, care se îmbracă în mulțumirea Lui, primește eternitatea completă, la fel ca El. Astfel, el a fost recompensat cu eliberarea de îngerul morții. Acesta este înțelesul cuvintelor din Midraș (Midraș Raba, Șmot, 41, Item 7): „Libertate față de îngerul morții”. Iar în Mișna (Avot 86): „Harut (sculptat) pe pietre, nu pronunțați Harut (sculptat), ci mai degrabă Herut (libertate), căci niciunul nu e liber, decât dacă se angajează în studiul Torei”.