Agenda adunării - 2
Articolul Nr. 17, 1986
În Masechet Brachot (p 32), înțelepții noștri au scris „Rabi Şamlai a spus, ‘Omul trebuie totdeauna să-L slăvească pe Creator şi apoi să se roage’. De unde știm asta? De la Moise, aşa cum este scris, ‚Şi L-am implorat’”. Baal HaSulam a interpretat că, atunci când cineva dorește să ceară o favoare de la altcineva, el trebuie să știe: a) că acela are ceea ce-i cere, altfel nu are rost să-i ceară și b) că are o inimă bună. Acest lucru se datorează faptului că el poate avea ceea ce i se cere, dar nu e genul de inimă care să dea.
De aceea, omul trebuie mai întâi să-L slăvească pe Creator, adică să creadă că, Creatorul are tot ceea ce cere de la El și că este milostiv și îndeplinește dorința fiecăruia, în binele aceluia.
Rezultă că, atunci când prietenii se adună într-un loc, adunarea trebuie, cu siguranță, să aibă un scop, deoarece atunci când omul alocă o parte din timpul său – timp pe care l-ar fi putut folosi pentru propriile sale nevoi, renunțând la angajamentele sale și ia parte la adunare - el dorește să obțină ceva. Astfel, este important ca la plecare să încerce să vadă cu ce a venit la adunare și ce a dobândit acum, când pleacă acasă.
Uneori, în timpul adunării prietenilor, toată lumea se simte bine. Atunci omului nici nu-i trece prin minte să se gândească cu ce bunuri va merge acasă, mai precis ce anume ține în mână, ceva dobândit în adunarea prietenilor și pe care nu l-a avut înainte de a veni la societate. Și apoi vede că nu are nimic.
Acest lucru este similar cu ceea ce este scris (Deuteronom 23:24), „Dacă intri în via prietenului tău, poți mânca struguri până-ți vei sătura sufletul, dar să nu pui nimic în vasele tale”. Noi ar trebui să interpretăm că, atunci când prietenii se adună, aceasta se numește „via prietenului tău", atunci când stați, mâncați și beți împreună, vorbind despre una-alta și corpul se bucură în timpul acțiunii. Acest lucru este similar cu „poți mânca struguri până-ți vei sătura sufletul”.
Dar când pleci acasă și dorești să vezi ce ai în Kelim [vasele] tale, pentru a lua ceva vitalitate acasă, atunci când părăsim adunarea și dorim să examinăm ce avem în Kelim [vasele] noastre după ce ne despărțim, vedem că, „dar să nu pui nimic în vasele tale”, cu alte cuvinte, nu există nimic în Kelim care să readucă la viață sufletul după adunare.
Cu toate acestea, atunci când face un efort, el ar trebui să fie sigur că nu rămâne fără recompensă. Este așa cum se spune în rugăciune: „Și vor veni la Sion", „ca nu cumva să trudim în zadar". Mai degrabă, când cineva se duce la o adunare, el ar trebui să obțină de acolo hrană, astfel încât atunci când merge acasă, să poată să vadă că are ceva de pus în Kelim. Apoi, el va avea hrană, cu care să se hrănească până la următoarea întâlnire. Iar până atunci, el va avea din ceea ce a fost pregătit, adică din ceea ce a dobândit în timpul adunării prietenilor.
Prin urmare, mai întâi trebuie să lăudăm importanța adunării și apoi să vedem ce dobândim din această activitate. Este așa cum au spus înțelepții noștri, „Omul trebuie totdeauna să-L slăvească pe Creator şi apoi să se roage”. Cu alte cuvinte, începutul adunării, adică la începutul discuțiilor, care este începutul întrunirii, trebuie să fie despre lauda societății. Fiecare trebuie să încerce să ofere motive și explicații cu privire la meritul și importanța lor. Ei nu ar trebui să vorbească despre nimic altceva decât despre lauda societății.
În cele din urmă, această laudă trebuie să fie mărturisită de către toți prietenii. Apoi, ei trebuie să spună: „Acum am terminat cu prima etapă a adunării prietenilor și începem etapa a doua”. Apoi, fiecare va menționa în mintea lui acțiunile pe care le putem întreprinde, astfel încât fiecare prieten să poată să dobândească iubirea de prieteni, ce poate face fiecare persoană pentru a dobândi iubire în inima lui pentru toată lumea din societate.
Și, odată ce este terminată etapa a doua - sugestii cu privire la ce se poate face în favoarea societății - începe etapa a treia. Ea se referă la ducerea la bun sfârșit a deciziilor prietenilor cu privire la ceea ce trebuie făcut.
Iar în ceea ce privește lauda societății, în Matan Tora (Dăruirea Torei), p.137, se introduce problema iubirii de prieteni, că unindu-se cu prietenii săi poate obține măreția Creatorului. Întreaga lume este cufundată în iubirea de sine și el dorește să meargă pe calea dăruirii. Dar acest lucru este împotriva opiniei comune, deoarece aceasta este natura cu care ne-am născut datorită scopului creației, care este, așa cum s-a spus, „dorința Lui de a face bine creaturilor Sale”.
Și toată puterea noastră de a opune rezistență, de a acționa în mod contrar - nu doar că nu vrem să primim pentru noi, ci mai degrabă că dorim să dăruim, adică toate acțiunile noastre vor fi doar pentru a-I dărui mulțumire Creatorului - se datorează faptului că, prin natura dăruirii, atunci când un om îi dăruiește ceva unei persoane importante, el primește plăcere. Rezultă că fără plăcere nu se poate face nimic, pentru că acest lucru este împotriva naturii noastre.
Însă noi putem înlocui plăcerea. Înseamnă că, în loc să primim plăcere dintr-un act de primire, vom dori să primim plăcere dintr-un act de dăruire. Aceasta se numește „echivalență de formă”. Ar trebui să spunem că, așa cum Creatorul se bucură din a dărui creaturilor, la fel și noi, ar trebui să ne bucurăm din a dărui Creatorului.
În caz contrar, adică dacă nu găsim bucurie și plăcere când Îi dăruim Creatorului, deteriorăm echivalența de formă. Este așa cum au spus înțelepții noștri, „Nu a existat nici o bucurie înaintea Lui, ca aceea din ziua în care a fost creat cerul și pământul”. Nu a mai existat nicio bucurie înaintea Creatorului, din ziua în care a fost creată lumea, ca bucuria cu care El urmează să-i înveselească pe cei drepți în viitor (Zohar, 1, 115).
Prin urmare, dacă nu simțim nici o bucurie în timp ce respectăm poruncile Creatorului, atunci, dacă omul urmărește să dăruiască, aceasta nu este considerată echivalență de formă, deoarece el nu se poate bucura decât dacă există plăcere. Ca atare, dacă nu avem nici o încântare și plăcere din a da Creatorului, aceasta nu este considerată a fi echivalență de formă, pentru că omul nu are un loc pentru primirea abundenței superioare, din moment ce-i lipsește plăcerea pe care o are Creatorul atunci când dăruiește creaturilor.
Rezultă de aici că întreaga bază pe care putem primi încântarea și plăcerea și de care ne este permis a ne bucura - fiind chiar obligatoriu să o facem - este să ne bucurăm de un act de dăruire. Astfel, există un punct la care trebuie să lucrăm - aprecierea spiritualității. Acest lucru este exprimat în faptul că acord atenție celui căruia mă adresez, cu care vorbesc, ale cărui porunci le respect și ale cărui legi le învăț, adică voi căuta îndrumare cu privire la modul de apreciere a Dăruitorului Torei.
Și, înainte ca omul să obțină, el însuși, o iluminare de sus, el ar trebui să caute să se apropie de oameni care gândesc la fel, care caută de asemenea să crească importanța oricărui contact cu Creatorul, în orice mod. Iar atunci când mai mulți oameni susțin acest lucru, atunci fiecare poate primi ajutor de la prietenul său.
Ar trebui să știm că „Doi este cel mai mic plural”. Acest lucru înseamnă că, dacă doi prieteni stau împreună și examinează cum pot să crească importanța Creatorului, ei au deja puterea de a primi întărirea măreției Creatorului sub forma unei treziri de jos. Și datorită acestei acțiuni, urmează trezirea de sus, iar ei încep să aibă o oarecare senzație a măreției Creatorului.
În conformitate cu ceea ce este scris: „în mulțimea de oameni stă slava Regelui”, cu cât este mai mare numărul oamenilor, cu atât puterea colectivului este mai eficientă. Cu alte cuvinte, ei creează o atmosferă mai puternică de măreție și importanță a Creatorului. În acel moment, corpul fiecărui om simte că toate acțiunile pe care dorește să le facă pentru sfințenie - în sensul de a dărui Creatorului – sunt ca o mare avere, că a fost privilegiat să fie printre oamenii care au fost recompensați să servească Regele. Atunci, orice lucru mărunt pe care îl face îl umple de bucurie și plăcere, pentru că are acum ceva cu care să-L servească pe Rege.
În măsura în care toți cei din societate urmăresc măreția Creatorului cu gândurile lor în timpul adunării, fiecare după gradul său, se naște în el importanța Creatorului. Astfel, omul poate umbla toată ziua în lumea veseliei și bucuriei, ceea ce înseamnă că se bucură de fiecare lucru mic pe care-l face în lucrarea Creatorului. Acest lucru se datorează faptului că, dacă își amintește, chiar și pentru un minut, că trebuie să se gândească la spiritualitate, el va spune imediat, „Sunt deja recunoscător, laud și slăvesc Creatorul”, deoarece el crede că acum Creatorul l-a chemat și vrea să vorbească cu el.
Iar atunci când își imaginează că Regele îl cheamă și-i spune că vrea să se amuze cu el, ce bucurie va simți el atunci și ce binedispus va fi! Cu siguranță că în acea stare exaltată, el nu se va gândi la fleacuri. Ar fi doar un pic jenat că nu cunoaște legile și manierele Regelui - cum să se comporte atunci când Regele îi vorbește.
Dar el consideră că, ceea ce știe să facă pentru Rege este o avere mare, din moment ce cunoaște, totuși, câteva reguli prin care să păzească poruncile Regelui, reguli pe care le-a învățat la școală, când era tânăr. Iar acum, că a crescut și dorește să-l servească pe Rege, cu siguranță că-i lipsește cunoașterea legilor regelui.
Rezultă că grija lui este aceea că nu știe cum să-i aducă mai multă plăcere Regelui, prin ce acțiune sau cu ce intenție. Dar în afară de asta, el trăiește într-o lume în întregime bună. Când se strâng pentru adunare, exact la asta ar trebui să se gândească societatea și să vorbească despre măreția societății, așa cum este scris, „Omul trebuie să-L laude întotdeauna pe Creator și apoi să se roage”.
Este la fel și cu societatea. Atunci când dorim să cerem ceva de la societate, iar acest lucru se numește „a ne ruga”, trebuie să stabilim mai întâi meritul societății și apoi „să ne rugăm”, ceea ce înseamnă să cerem societății să ne dea ceea ce vrem de la ea.
Astfel, mai întâi trebuie să vedem ce are societatea, ce posesiuni au ceilalți, din care putem primi și noi, unindu-ne cu ei. Poate că nu avem nevoie de ceea ce are societatea și atunci fugim cât mai departe de ea.
În consecință, atunci când omul vine la o adunare de prieteni, trebuie să vegheze întotdeauna ca prietenii să aibă scopul după care tânjește el, ca fiecare dintre ei să aibă o anumită agățare de acest scop. El crede că prin unirea tuturor într-un singur scop, fiecare va avea propria sa parte și în plus, părțile întregii societății. Rezultă de aici că fiecare membru al societății va avea aceeași putere ca aceea a întregii societăți, unite.
Prin urmare, fiecare trebuie să ia în considerare în mod serios scopul adunării - care trebuie să-i aducă o senzație, ca urmare a adunării prietenilor, că fiecare are ceva în mână de pus în vasele sale și că nu se află în forma, „Dar să nu pui în vasele tale”. Fiecare ar trebui să considere că, dacă nu este extrem de atent în timpul adunării, nu numai că el însuși are de pierdut, ci corupe, de asemenea, întreaga societate.
Acest lucru este similar cu ceea ce este scris în Midraș (Vayikra Raba, capitolul 4): „Doi oameni erau într-o barcă. Unul dintre ei a început să foreze sub el făcând o gaură în barcă. Prietenul său i-a spus: „De ce găurești?". Iar el i-a răspuns: „Ce-ți pasă ție; fac gaură sub mine și nu sub tine?". Primul i-a răspuns: „Nebunule! Amândoi ne vom îneca împreună cu barca!""
Și după ce vorbesc despre importanța și necesitatea societății, începe ordinea corectării - cum și cu ce putem consolida societatea, ca ea să devină un singur bloc, așa cum este scris: „Și Israel au făcut tabără înaintea muntelui” (Exodul 19), și s-a explicat, „ca un singur om și o singură inimă”. Ordinea ar trebui să fie astfel încât sugestia oricăruia, prin care se poate îmbunătăți iubirea de prieteni, să fie discutată, dar ea trebuie să fie acceptată de către toți prietenii, astfel încât să nu existe nici un fel de constrângere aici.
Până acum am discutat despre conexiunea dintre om și om, care să ne conducă la conexiunea dintre om și Creator, așa cum este scris în Matan Tora (Dăruirea Torei), p. 137. În consecință, este important să se vorbească despre importanța iubirii de prieteni, pentru că aceasta ne conduce la iubirea de Creator, iar ei trebuie, de asemenea să creadă că iubirea de prieteni ar trebui să ne aducă la importanța iubirii de Creator.