Aceasta este pentru Iuda
(Dintr-un comentariu la Hagada (povestea) de Pesah)
„Aceasta este pâinea sărăciei pe care părinții noștri au mâncat-o în țara Egiptului.” Mițva (porunca) de a mânca Mața (pâinea de Pesah, nedospită) le-a fost dată copiilor lui Israel înainte de plecarea lor din Egipt, în vederea exodului viitor, care urma să fie în grabă. Rezultă de aici că Mițva de a mânca Mața le-a fost dată când erau încă sclavi, fiind destinată momentului răscumpărării, fiindcă atunci au plecat ei în grabă.
De aceea ne place să ne aducem aminte chiar și astăzi că am mâncat Mațot (pl.) în Egipt, din moment ce suntem la fel ca atunci când eram sclavi la străini. De asemenea, cu această Mițva, urmărim să extindem răscumpărarea, care se va întâmpla în curând, în zilele noastre, Amin, la fel cum au mâncat părinții noștri în Egipt.
„Anul acesta - aici... anul viitor - liberi.” Este scris mai sus că prin scopul acestei Mițva putem evoca răscumpărarea garantată, destinată nouă, la fel ca în Mițva de a mânca Mața dată părinților noștri în Egipt.
„Am fost sclavi…” Este scris în Masechet Pesachim (p 116a), „Se începe cu denunțarea și se termină cu slăvirea”. În ceea ce privește denunțarea, Rav și Șmuel au fost în dispută: Rav a spus să se înceapă cu „la început, părinții noștri au fost închinători la idoli,” iar Șmuel a spus să se înceapă cu „Am fost sclavi”. Practica îl urmează pe Șmuel.
E nevoie să înțelegem această dispută. Motivul pentru care „se începe cu denunțarea și se termină cu slăvirea” este, așa cum e scris, „ca avantajul luminii din interiorul întunericului”. Trebuie să ne amintim problema denunțării, căci prin aceasta vom dobândi o cunoaștere temeinică a milosteniei făcută de Creator cu noi.
Este cunoscut faptul că toate începuturile noastre sunt în condamnare, deoarece „absența precede prezența”. De aceea „omul se naște ca mânzul unui măgar sălbatic”, iar în cele din urmă, dobândește forma de om. Acest lucru se aplică fiecărui element din Creație, fiind la fel și în rădăcina națiunii israeliene.
Motivul este acela că, Creatorul a extras Creația din absență. Prin urmare, nu există nici o singură creatură care să nu fi fost anterior în absență. Însă această absență are o formă distinctă în fiecare element al creației, pentru că atunci când împărțim realitatea în patru tipuri: mineral, vegetal, animal și vorbitor, constatăm că începutul mineralului este în mod necesar absența completă.
Cu toate acestea, începutul gradului vegetal nu este absența completă, ci doar fostul său grad, care în comparație cu el, este considerat absență. Iar în materie de însămânțare și putrezire, care sunt etape necesare pentru orice sămânță, acestea sunt primite de la forma de mineral. De asemenea, este același lucru în cazul absenței gradelor animal și vorbitor: forma vegetală este considerată absență față de forma animală; iar forma animală este considerată absență față de forma vorbitoare.
De aceea, textul ne învață că absența care precede existența omului este forma animală. Acesta este motivul pentru care este scris, „omul se naște ca mânzul unui măgar sălbatic”, deoarece este necesar ca fiecare persoană să înceapă din starea de animal. Și scrierea spune: „Omul și animalul, Tu îi salvezi, Doamne”. Și, așa cum unui animal îi este dat tot ce are nevoie pentru traiul său și împlinirea scopului său, El îi pune omului la dispoziție tot ceea ce este necesar pentru a exista și a-și împlini destinul.
Prin urmare, ar trebui să înțelegem care este avantajul formei omului față de forma animalului, din perspectiva propriei lor pregătiri. Într-adevăr, acest lucru este evident în dorințele lor, deoarece dorințele omului sunt cu siguranță diferite de cele ale unui animal. În aceeași măsură, mântuirea omului de către Dumnezeu se deosebește de mântuirea animalului.
Astfel, după toate cercetările și analizele, constatăm că singura nevoie din dorințele omului, care nu există în întreaga specie animală, este trezirea către Dvekut (adeziune) divină. Nicio altă specie nu este pregătită pentru ea, în afară de specia umană.
Rezultă de aici că toată chestiunea existenței speciei umane stă în pregătirea imprimată în ea de a tânji după lucrarea Lui, în această privință fiind superioară formei de animal. Mulți au afirmat deja că, până și priceperea în exercitarea unor meșteșuguri și în guvernarea statului sunt prezente, cu o mare înțelepciune, în multe specii din lumea animală.
Prin urmare, putem înțelege de asemenea problema absenței care precede existența omului ca negare a dorinței de apropiere de Dumnezeu, din moment aceasta este gradul animal. Acum înțelegem cuvintele din Mișna care spun: „Se începe cu denunțarea și se termină cu slăvirea”. Acest lucru înseamnă că trebuie să ne amintim și să analizăm absența care precede existența noastră într-un mod pozitiv, deoarece aceasta este denunțarea care precede slăvirea și din ea vom înțelege mai clar slăvirea, așa cum este scris: „Se începe cu denunțarea și se termină cu slăvirea”.
Acesta este, de asemenea, sensul celor patru exiluri ale noastre, exil după exil, care preced cele patru izbăviri, izbăvire după izbăvire, până la a patra izbăvire, care este perfecțiunea completă la care sperăm, în curând, în zilele noastre, Amin! Exilul se referă la „absența care precede prezența”, care este izbăvirea. Și, din moment ce această absență este pregătirea pentru HaVaYaH atribuită ei, așa cum semănatul pregătește secerișul, toate literele de la Ge’ula (răscumpărare) sunt prezente în Gola (exil), cu excepția lui Alef, deoarece această literă este o indicație pentru „Aluf (Campion) al lumii”.
Acest lucru ne învață că forma absenței este doar negarea prezenței. Și mai cunoaștem forma prezenței - răscumpărarea - din versetul, „Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul său … căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei”. Prin urmare, forma absenței anterioare, adică forma de exil, este doar absența cunoașterii Domnului. Aceasta este absența lui Alef, care lipsește din Gola și este prezent în Ge’ula – Dvekut cu „Campionul lumii.” Aceasta este răscumpărarea sufletelor noastre, nici mai mult și nici mai puțin, fiindcă am spus că toate literele din Ge’ula sunt prezente în Gola, în afară de Alef, care este „Campionul lumii”.
Pentru a înțelege acest aspect important, că absența în sine, este ceea ce pregătește prezența atribuită acesteia, ar trebui să învățăm din comportamentele acestei lumi corporale. Vedem că acest concept de libertate, care este un concept sublim, este perceput doar de câțiva aleși, dar chiar și ei au nevoie de o pregătire adecvată. Majoritatea oamenilor sunt absolut incapabili să-l perceapă. Pe de altă parte, în ceea ce privește conceptul de înrobire, cei mici și cei mari sunt egali: chiar și cel mai mic dintre oameni nu îl va tolera.
(Am văzut că în Polonia, și-au pierdut regatul numai pentru că majoritatea dintre ei nu au înțeles în mod corespunzător meritul libertății și nu au păstrat-o. De aceea, au fost subjugați de guvernul rus timp de o sută de ani. În această perioadă, toți au suferit sub povara subjugării, de la cel mai mic la cel mai mare și au căutat cu disperare libertatea. Cu toate că nu și-au asumat încă gustul libertății așa cum este el cu adevărat și fiecare și-a imaginat-o așa cum a vrut, această absență a libertății, care este subjugarea, a rămas gravată adânc în inimile lor, suficient cât să prețuiască și să le placă libertatea. Din acest motiv, atunci când au fost eliberați de povara subjugării, mulți dintre ei erau dezorientați și nu știau ce au câștigat prin această libertate. Unii dintre ei chiar au regretat și au spus că guvernul lor îi împovăra cu mai multe impozite decât guvernul străin și au dorit întoarcerea acestuia. Acest lucru s-a întâmplat pentru că forța absenței nu i-a influențat suficient de mult.)
Acum putem înțelege disputa dintre Rav și Șmuel. Rav interpretează Mișna că se începe cu denunțarea, astfel încât prin ea, izbăvirea să fie apreciată în detaliu. De aceea, el spune să se înceapă cu vremea lui Terah și nu spune ca Șmuel, deoarece în Egipt, iubirea și lucrarea Lui erau deja plantate în câțiva din sânul națiunii. În plus, dificultatea adăugată de înrobirea din Egipt nu este o deficiență în sine în viața națiunii numită „Adam”.
Iar Șmuel nu interpretează precum Rav, deoarece conceptul de libertate a națiunii din perspectiva cunoașterii Creatorului, este un concept sublim, pe care îl înțeleg doar câțiva oameni și asta doar printr-o pregătire corespunzătoare, dar majoritatea membrilor națiunii nu-l ating.
Pe de altă parte, toată lumea percepe dificultatea înrobirii, așa cum a scris Eben Ezra la începutul porțiunii Mișpatim, „Nimic nu este mai greu pentru om decât să fie sub autoritatea altuia ca el”.
El interpretează că, deoarece absența pregătește prezența, ea este considerată o parte din mântuirea Sa, iar noi ar trebui să fim recunoscători și pentru ea. Prin urmare, nu ar trebui să se înceapă cu, „la început, părinții noștri erau închinători la idoli”, deoarece acel moment nu este considerat „absență care precede prezența,” pentru că ei erau complet lipsiți de tipul uman de prezență, fiind îndepărtați total de iubirea Sa.
De aceea, începem cu înrobirea din Egipt, când scânteile iubirii Lui ardeau deja în inimile lor, într-o oarecare măsură, dar din cauza nerăbdării și a muncii grele, ele se stingeau în fiecare zi. Acest lucru este considerat „absență care precede prezența” și de aceea spune el să se înceapă cu „am fost sclavi”.