Pacea în lume

Examinări și analize cu privire la chestiunile care cauzează absența păcii, la sugestiile reformatorilor lumii și testarea lor în raport cu realitatea. Analiza noțiunii de „bine" care se întemeiază pe „milă și adevăr, dreptate și pace", așa cum se sugerează în cartea Psalmilor.

Mila și adevărul s-au întâlnit; justețea și pacea s-au sărutat. Adevărul va țâșni din pământ, iar dreptatea s-a reflectat din ceruri. Domnul, de asemenea, va da binele, iar pământul nostru își va da roadele (Psalmi 85).

TOTUL ESTE EVALUAT, NU PE BAZA ASPECTULUI SĂU LA UN MOMENT DAT, CI ÎN FUNCȚIE DE NIVELUL DEZVOLTĂRII SALE.

Tot ce există în realitate, bun sau rău, chiar și cel mai dăunător lucru, are dreptul să existe și nu trebuie eradicat din lume și distrus. Trebuie doar să-l reparăm și să-l reformăm, pentru că orice privire aruncată asupra lucrării creației e suficientă pentru a ne învăța măreția și perfecțiunea Operatorului și a Creatorului său. Ca urmare, trebuie să înțelegem și să fim foarte atenți să nu disprețuim niciun element al creației spunând că este superfluu și inutil căci asta ar însemna o calomnie la adresa Operatorului său.

Se știe că, atunci când a creat-o, Creatorul nu a încheiat creația. Putem să vedem în fiecare colț al realității, în general și în particular, că ea respectă legile dezvoltării treptate, de la absență până la încheierea creșterii. Din acest motiv, atunci când fructul e amar, la începutul creșterii sale, nu se consideră că ar fi defect, de vreme ce cunoaștem cu toții motivul: fructul încă nu și-a încheiat încă dezvoltarea.

La fel este cu fiecare aspect al realității: atunci când un element ni se pare rău și dăunător, aceasta este de fapt doar o reflectare a faptului că se află încă într-o fază de tranziție, angajat în procesul dezvoltării sale. Ca urmare, nu putem spune că este rău și nu este înțelept să-i atribuim vreun defect.

SLĂBICIUNEA REFORMATORILOR LUMII

Aceasta este cheia pentru a înțelege slăbiciunea reformatorilor lumii, de-a lungul generațiilor. Ei au considerat că omul este o mașină care nu funcționează perfect și trebuie să fie reparată, adică trebuie îndepărtate părțile stricate și înlocuite cu altele, bune.

Și aceasta este tendința tuturor reformatorilor lumii – de a eradica tot ce este dăunător și rău din specia omenească… și este adevărat că, dacă Creatorul nu li s-ar fi împotrivit, probabil că până acum ar fi curățat cu totul umanitatea, lăsându-i în viață numai pe cei buni și utili.

Dar, deoarece Creatorul veghează meticulos asupra tuturor elementelor din creația sa și nu lasă pe nimeni să distrugă nimic din domeniul Său, ci doar să le reformeze și să le facă utile și bune, toți reformatorii de genul menționat mai sus vor dispărea de pe fața pământului dar înclinațiile rele vor rămâne. Ele continuă să numere zilele și nivelurile prin care mai trebuie să treacă pentru a-și încheia dezvoltarea.

În acel moment, caracteristicile rele se vor transforma în caracteristici bune și utile, așa  cum a planificat inițial Creatorul. Precum fructul dintr-un pom, care stă și așteaptă, numărând zilele și lunile pe care le mai are de așteptat, înainte să se încheie coacerea lui – moment în care gustul și dulceața lui vor deveni evidente pentru oricine.

RECOMPENSAT – O SĂ GRĂBESC LUCRURILE, NERECOMPENSAT – LA TIMPUL LOR

Trebuie să știm că legea dezvoltării menționată mai sus, care cuprinde toată realitatea, va reforma cu siguranță tot răul în fapte bune și utile, prin puterea guvernării cerurilor de sus, adică fără a cere permisiunea oamenilor care trăiesc pe pământ. Însă Creatorul a pus cunoașterea și autoritatea în mâinile omului și i-a permis acestuia să accepte legea de dezvoltare menționată mai sus, sub propria sa autoritate și guvernare, dându-i posibilitatea de a grăbi procesul de dezvoltare după cum dorește, complet liber și independent de granițele timpului.

Rezultă că avem aici două autorități, care acționează în procesul de dezvoltare menționat mai sus: una este autoritatea cerurilor, care va transforma cu siguranță orice este dăunător și rău în ceva bun și util, dar va face asta la timpul său, în propriul său mod, cu greutate și după mult timp. Și mai există și autoritatea pământului. Iar atunci când obiectul care evoluează este o ființă vie, ea suferă chinuri groaznice sub presa dezvoltării – o presă care își croiește drumul fără milă.

Însă autoritatea pământului este formată din oamenii care au luat această lege a dezvoltării menționată mai sus sub propria lor guvernare și care pot să se elibereze în totalitate de lanțurile timpului, accelerând timpul, adică încheierea coacerii și corectării obiectului, care înseamnă sfârșitul dezvoltării sale.

Acestea sunt cuvintele pe care le-au spus înțelepții noștri (Sanhedrin 98) despre mântuirea și corectarea completă a Israelului, prin care au clarificat versetul, „Eu, Domnul, le voi grăbi, la timpul lor” (Isaia 60:22): Recompensat – o să le grăbesc; nerecompensat – la timpul lor.

Astfel, ei vor să spună că, dacă Israel sunt recompensați și primesc legea dezvoltării prin care trebuie să-și transforme atributele rele inversându-le în altele, bune, atunci o vor aduce sub propria lor guvernare. Cu alte cuvinte, își vor concentra mintea și inima ca să corecteze toate caracteristicile rele pe care le au, ca să le transforme, ei înșiși, în caracteristici bune. Atunci, „voi grăbi” adică ei vor fi complet eliberați de lanțurile timpului și de acum înainte acest sfârșit va depinde doar de propria lor voință, adică de grandoarea faptelor lor și de vigilența lor. Astfel, ei grăbesc sfârșitul.

Chiar dacă nu sunt recompensați să ia sub propria lor autoritate dezvoltarea caracteristicilor lor rele, ci le lasă sub autoritatea cerurilor, ei tot vor ajunge la sfârșitul mântuirii lor și la sfârșitul corectării lor. Este așa pentru că există o siguranță completă în guvernarea cerurilor, care operează după legea dezvoltării treptate, grad cu grad, până când tot ce este rău și dăunător este transformat în bun și util, la fel ca fructul dintr-un pom. Sfârșitul este garantat, dar la timpul său – adică, este complet dependent de timp.

Conform acestei legi de dezvoltare treptată, persoana trebuie să trăiască multe evenimente, care tind să fie grele, lungi și să-și facă apariția foarte rar, întinzându-se pe perioade foarte lungi de timp, până să ajungă la termen. Și pentru că obiectele despre care discutăm sunt ființe care evoluează, ființe sensibile, ființe vii, ele trebuie să sufere chinuri și dureri uriașe în acele stări de dezvoltare, căci forța de constrângere care există la acele grade pentru a înălța pe om de la un grad inferior la un grad superior, nu este decât o forță de împingere afară din durerile și chinurile care s-au acumulat la nivelul inferior și care nu mai pot fi tolerate. Datorită acestui lucru, trebuie să părăsim acel grad și să ne înălțăm la unul superior. După cum au spus înțelepții noștri, „Creatorul pune deasupra lor un rege, ale cărui decrete sunt la fel de aspre ca ale lui Haman, Israel se căiesc iar El îi reformează”.

Ca urmare, este sigur că sfârșitul va veni pentru Israel, prin legea dezvoltării treptate, menționată mai sus, iar asta se numește „la timpul său”, adică, legat de lanțurile timpului. Iar sfârșitul garantat pentru Israel, dacă-și  iau sarcina să-și dezvolte singuri calitățile, se numește „le voi grăbi”, adică, total independent de timp.

BINELE ȘI RĂUL SUNT EVALUATE DUPĂ ACȚIUNILE INDIVIDULUI FAȚĂ DE SOCIETATE

Înainte să analizăm corectarea răului la specia umană, trebuie să determinăm mai întâi valoarea acestor termeni abstracți, bine și rău. Atunci când definim o acțiune sau o calitate drept bună sau rea, ar trebui să clarificăm pentru cine este bună sau rea acea calitate sau acea faptă.

Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să cunoaștem temeinic valoarea proporțională dintre individ și colectiv, dintre individ și colectivul în care trăiește și din care se hrănește, atât din punct de vedere material, cât și spiritual.

Realitatea ne arată că un individ nu poate exista izolat, fără a avea în jurul său un număr suficient de oameni care să-l servească și să-l ajute să-și satisfacă nevoile. Ca urmare, omul este menit din naștere să ducă o viață socială. Fiecare individ din societate e ca o roată, care e legată cu mai multe alte roți, puse într-o mașină. Și această roată nu are libertate de mișcare în sine, ci continuă să se miște o dată cu mișcarea celorlalte roți, într-o anumită direcție, pentru a da mașinii posibilitatea de a-și îndeplini rolul său general.

Iar dacă există o stricăciune la o roată, atunci stricăciunea nu este evaluată în raport cu roata în sine, ci cu serviciul și rolul său în toată acea mașinărie.

Revenind la subiectul nostru, beneficiul adus de fiecare persoană în colectivul său, este evaluat, nu conform beneficiului personal, ci conform serviciului făcut publicului. Și invers, apreciem măsura de rău a unui individ numai în funcție de răul pe care-l face publicului, în general, nu după valoarea sa individuală.

Aceste lucruri sunt foarte clare, atât din perspectiva adevărului pe care îl conțin, cât și din perspectiva binelui pe care îl conțin. Este așa deoarece tot ce se găsește în colectiv este ceea ce se găsește în individ. Iar beneficiul colectivului este beneficiul fiecărui individ. Cine face rău colectivului, își primește partea din acel rău, iar cine aduce beneficii colectivului își ia partea sa din beneficii, căci indivizii sunt părți ale întregului, iar întregul nu valorează mai mult decât suma tuturor indivizilor săi.

Astfel, rezultă că individul și colectivul sunt unul și același. Iar individul nu este suferă deloc din cauza înrobirii sale față de colectiv, căci libertatea colectivului și libertatea individului sunt una și așa cum împărtășesc binele, ei împărtășesc și libertatea.

Astfel, caracteristicile bune și caracteristicile rele, faptele bune și faptele rele sunt evaluate numai în funcție de beneficiul publicului.

Desigur, cuvintele de mai sus sunt valabile dacă toți indivizii își îndeplinesc pe deplin rolul față de public, dacă nu primesc mai mult decât merită și nu iau nimic din partea prietenilor lor. Dar dacă o parte a colectivului nu se comportă corespunzător, drept rezultat, nu numai că aduc daune colectivului, dar își fac rău singuri.

Nu vom discuta mai departe despre aceste lucruri binecunoscute, iar cele de mai sus sunt doar pentru a arăta neajunsul, locul care necesită corectare și anume că fiecare individ trebuie să înțeleagă că propriul său beneficiu și beneficiul colectivului sunt unul și același lucru. Astfel, lumea va ajunge la corectarea sa completă.

CELE PATRU ATRIBUTE, MILĂ, ADEVĂR, DREPTATE ȘI PACE, ÎN INDIVID ȘI ÎN COLECTIV

Odată ce cunoaștem pe deplin atributul dezirabil al bunătății, trebuie să analizăm lucrurile și mijloacele pe care le avem la dispoziție, pentru a grăbi acea încântare și fericire.

În acest scop, avem la dispoziție patru proprietăți: milă, adevăr, dreptate și pace. Aceste atribute au fost folosite până acum de toți reformatorii lumii. Este mai corect să spunem că dezvoltarea umană a ajuns aici folosind aceste patru atribute, prin guvernarea cerurilor, pe o cale treptată, până când aceasta a adus omenirea la starea sa curentă.

Deja s-a scris că ar fi mai bine pentru noi să luăm legea dezvoltării în mâinile noastre și sub propria noastră guvernare, căci astfel vom scăpa de orice suferințe pe care ni le-a rezervat istoria, din această zi înainte. În consecință, ar trebui să analizăm și să examinăm aceste patru proprietăți, pentru a înțelege temeinic ce ni s-a dat până acum și astfel să știm ce ajutor putem spera că vom primi de la ele în viitor.

DIFICULTĂȚI PRACTICE ÎN DETERMINAREA ADEVĂRULUI

Atunci când discutăm despre atributele bune, în teorie, cu siguranță că nu există niciun atribut mai bun decât atributul adevărului. Deoarece toată bunătatea pe care am definit-o mai sus, din relația dintre individ și colectiv, apare atunci când individul dăruiește și își îndeplinește pe deplin rolul față de colectiv, în același timp luându-și partea de la colectiv, în mod drept și cinstit. Și acesta e tot adevărul, dar neajunsul este că, de fapt, colectivul nu acceptă deloc acest atribut. Astfel, dificultatea practică în ceea ce privește adevărul menționat mai sus este dovedită de la sine: există un neajuns și o cauză aici, care îl fac inacceptabil pentru colectiv. Și trebuie să analizăm ce este acest neajuns.

Atunci când analizăm îndeaproape adevărul menționat mai sus, din perspectiva fezabilității sale practice, suntem obligați să-l găsim vag și complicat, iar pentru ochiul omenesc este imposibil de observat, fiindcă  adevărul necesită egalizarea tuturor indivizilor din colectiv, pentru ca ei să-și primească partea conform muncii, nici mai mult și nici mai puțin. Iar asta e singura bază adevărată, care nu poate fi pusă la îndoială, căci e sigur că oricine vrea să se bucure de munca prietenului său, acționează împotriva rațiunii și adevărului clar menționat mai sus.

Dar cum credem noi că putem să analizăm cu atenție acel adevăr, într-un mod care să fie acceptabil pentru colectiv? De exemplu, dacă evaluăm ceva conform muncii vizibile, conform numărului de ore, și dacă obligăm pe toată lumea să muncească un număr egal de ore, tot nu vom descoperi atributul adevărului. Mai mult, aici există o minciună evidentă, din două motive: primul este aspectul fizic, iar al doilea este aspectul mental al muncitorului.

Aceasta pentru că, în mod natural, puterea de muncă nu este egală pentru toți oamenii. O persoană din societate lucrează într-o oră, datorită slăbiciunii sale, mult mai mult decât prietenul său care lucrează două ore sau mai mult.

Și aici mai e și o chestiune psihologică, deoarece leneșul din fire se va epuiza mai mult într-o oră, decât prietenul său în două ore sau mai mult. Și conform perspectivei adevărului vizibil, nu trebuie să obligăm o parte a societății să lucreze mai mult decât cealaltă parte, pentru satisfacerea necesităților vieții. Dar în realitate, aceia din societate care sunt puternici și agili de la natură, trag foloase din munca altora și-i exploatează cu răutate, împotriva atributului adevărului, pentru că ei lucrează foarte puțin, în comparație cu cei slabi și cu cei leneși din societate.

Și dacă luăm în considerare legea naturală, ’A te lua după majoritate’, atunci un astfel de adevăr, care ia ca bază numărul de ore de muncă vizibilă, este imposibil de implementat, căci cei slabi și cei leneși sunt întotdeauna marea majoritate dintr-o societate, iar aceștia nu vor permite minorității agile și puternice să le exploateze forța și munca. Astfel, vedem că baza menționată mai sus, care este munca individului cu condiția adevărului evident, nu este una practică, deoarece nu poate fi analizată și evaluată în niciun fel.

Astfel, descoperim că această caracteristică a adevărului nu are nicio abilitate practică de a organiza calea individului și calea colectivului de-o manieră absolută și satisfăcătoare. De asemenea, este complet insuficientă pentru a organiza viața după corectarea lumii.

Mai mult, există aici dificultăți încă și mai mari, pentru că nu există adevăr mai clar decât natura însăși. Și este natural ca fiecare individ să se simtă în lumea Creatorului, ca fiind singurul domnitor și toți ceilalți au fost creați numai ca să-i ușureze și să-i îmbunătățească viața, fără ca el să simtă vreo obligație de a  da ceva în schimb.

În cuvinte simple, fiecare persoană, prin natura sa, are tendința de a exploata viața tuturor celorlalți oameni din lume, în propriul său avantaj. Și dacă dăruiește altuia o face doar din necesitate. Dar chiar și atunci, există exploatare, doar că ea e făcută cu șiretenie, astfel încât prietenul să nu observe și să cedeze de bunăvoie.

Motivul acestui lucru este că natura fiecărei ramuri este apropiată de aceea a rădăcinii sale. Și pentru că sufletul omului se extinde de la Creator, care este unul și unic și totul este al Său, la fel și omul, care se extinde de la El, simte că toți oamenii din lume ar trebui să fie sub guvernarea sa și pentru beneficiul său personal. Iar aceasta este o lege de neînfrânt. Singura diferență constă în alegerile oamenilor: unii aleg să-i exploateze pe ceilalți îndeplinindu-și poftele inferioare, alții ajungând la guvernare, iar o a treia categorie dobândind respect. Mai mult, dacă acest lucru s-ar putea face fără mult efort, am fi de acord să exploatăm lumea cu toate trei simultan - bogăție, guvernare și respect. Însă persoana este obligată să aleagă, conform posibilităților și capacităților sale.

Legea aceasta se poate numi legea singularității din inima omului. Nicio persoană nu o poate eluda și fiecare își primește partea din această lege: cel mare, conform dimensiunii sale, iar cel mic, conform dimensiunii sale.

Astfel, legea singularității de mai sus, din natura fiecărei persoane, nu este nici de condamnat, nici de lăudat, fiind o realitate naturală și având dreptul să existe, la fel ca toate părțile realității. Și nu e nicio speranță de a fi eradicată din lume sau măcar de a-i estompa forma, la fel cum nu e nicio speranță de a eradica întreaga specie omenească de pe fața Pământului. Ca urmare, nu vom minți deloc dacă vom spune despre aceasta lege că este adevărul absolut.

Și pentru că așa este fără nicio îndoială, cum putem să încercăm măcar să liniștim pe cineva, promițându-i egalitatea cu toți oamenii din colectiv? Când nimic nu e mai departe de natura umană decât asta; singura înclinație a omului este să se înalțe mai sus, deasupra întregului colectiv.

Astfel, am clarificat temeinic că nu există nicio posibilitate reală de a aduce comportamente bune și pline de bucurie în viața individului și a colectivului, urmând atributul adevărului într-un mod care să liniștească mintea fiecăruia, astfel încât omul să poată fi total de acord cu el, așa  cum va trebui să fie la sfârșitul corectării.

ÎN ABSENȚA ABILITĂȚII DE A STABILI ATRIBUTUL ADEVĂRULUI, S-A ÎNCERCAT STABILIREA ATRIBUTELOR DE BAZĂ

Și acum să revenim la celelalte trei atribute mila, dreptatea și pacea. Se pare că la început ele au fost create doar pentru a fi folosite ca sprijin pentru atributul adevărului, care este foarte slab în lumea noastră. De aici, istoria dezvoltării a început să-și urce gradele, treptat și cu multă întârziere, în progresul său către organizarea vieții colectivului.

Teoretic, toată lumea a fost de acord de bunăvoie și și-a asumat să nu devieze în niciun fel de la adevăr. Dar de fapt, oamenii s-au purtat complet opus față de adevăr. Și de atunci, soarta adevărului a fost să fie mereu în mâinile celor mai înșelători și niciodată în mâinile celor slabi și drepți, pentru ca ei să poată fi ajutați în vreun fel de atributul adevărului.

Neputând să stabilească atributul adevărului în viața colectivului, cei exploatați și cei slabi s-au înmulțit în interiorul societății, de aceea, atributele milei și dreptății au început să se manifeste în practică în comportamentul societății, pentru că existența societății ca întreg îi obligă pe cei de succes să-i sprijine pe cei rămași în urmă, pentru ca societatea în general să nu aibă de suferit. Ca urmare, oamenii s-au  comportat cu indulgență cu aceștia, cu milă și caritate.

Însă este natural ca, în astfel de condiții, cei slabi și cei exploatați să se înmulțească, până când ajung să fie suficient de mulți încât să protesteze împotriva celor de succes, să pornească certuri și lupte. Și de aici a apărut în lume atributul „păcii”. Astfel, toate aceste atribute – mila, caritatea și pacea – au apărut și s-au născut din slăbiciunea adevărului.

Acest lucru a dus la împărțirea societății în secte. Unii au adoptat caracteristicile milei și carității, dându-și altora posesiunile lor, iar alții au adoptat atributul adevărului, adică ce-i al meu e al meu și ce-i al tău e al tău.

În cuvinte mai simple, putem să numim cele două secte „constructori” și „distrugători”. Constructorii sunt cei care vor să construiască, vor binele colectivului, pentru care, deseori, sunt dispuși să-și cedeze propriile posesiuni. Dar celor care sunt înclinați în mod natural către distrugere și imprudență le e mai ușor să adere la atributul adevărului, adică, ce-i al meu e al meu și ce-i al tău e al tău, pentru propriul lor câștig și niciodată nu vor ceda ceva din ce-i al lor, fără să ia în considerare că astfel pun în pericol bunăstarea societății, căci prin natura lor, ei sunt distrugători.

SPERANȚE DE PACE

După ce aceste situații au adus o mare dezbinare în societate și au periclitat bunăstarea ei, în societate au apărut „făuritorii de pace”. Aceștia și-au asumat controlul și puterea și au reînnoit viața socială, pe baza unor condiții noi, pe care ei le considerau adevărate și suficiente pentru existența pașnică a societății.

Cu toate acestea, majoritatea acestor pacifiști, care apar după fiecare dispută, provin în mod natural din grupul distrugătorilor, care caută adevărul după dictonul ‘ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e al tău’. Este așa pentru că ei sunt cei puternici și curajoși din societate, numiți „eroi” și „curajoși”, căci ei sunt întotdeauna dispuși să renunțe oricând la propria lor viață și la viața întregului colectiv, dacă colectivul nu este de acord cu punctul lor de vedere.

Însă constructorii societății, care sunt oamenii miloși și caritabili, cărora le pasă de propria lor viață și de viața colectivului, refuză să riște viața lor sau a publicului, pentru a-și impune opinia în colectiv. Ca urmare, ei sunt întotdeauna de partea slabă a societății, numită „cei slabi de inimă” sau „lașii”.

Ca urmare, este evident că minoritatea celor imprudenți și curajoși va fi întotdeauna la vârf și e natural ca făuritorii de pace să provină dintre distrugători și nu dintre constructori. Astfel, vedem cum speranța de pace, după care generația noastră tânjește atâta, este inutilă, atât din perspectiva subiectului, cât și din perspectiva predicatului.

Din perspectiva subiecților, care sunt pacifiștii vremurilor noastre și din toate generațiile, cei care au puterea de a face pace în lume, sunt făcuți veșnic din substanța umană pe care o numim „distrugători”, căci ei sunt căutătorii adevărului, stabilind lumea pe atributul „ce-i al meu e al meu și ce-i al tău e al tău”.

Este natural ca acești oameni să-și apere ferm opiniile, până la punctul la care își riscă propria viață și viața întregului colectiv. Iar asta le dă puterea să prevaleze mereu asupra substanței umane numită „constructori”, căutătorii milei și carității, care sunt dispuși să dea din ce-i al lor pentru binele altora, pentru a salva lumea, pentru că ei sunt cei slabi de inimă și cei lași.

Astfel, rezultă că a căuta adevărul este unul și același lucru cu distrugerea lumii, iar dorința de milă și construirea lumii sunt unul și același lucru. Ca urmare, nu ar trebui să sperăm de la distrugători să stabilească pacea.

Și e lipsit de speranță să sperăm la pace din perspectiva predicatului, adică din punctul de vedere al condițiilor păcii, în sine. Acest lucru este așa, deoarece condițiile necesare pentru binele individului și pentru binele colectivului, conform criteriului adevărului, pe care îl doresc atâta acești făuritori ai păcii, încă nu au fost întrunite. Și este necesar să existe întotdeauna o minoritate semnificativă în societate, nemulțumită de condițiile oferite, așa cum am arătat mai sus cu privire la slăbiciunea adevărului. Ca urmare, această minoritate va rămâne întotdeauna un combustibil gata pregătit, la dispoziția următorilor certăreți și a următorilor pacifiști, care vor veni întotdeauna după ei.

STAREA DE BINE A UNUI ANUMIT COLECTIV ȘI STAREA DE BINE A LUMII ÎNTREGI

Să nu vă surprindă dacă amestec laolaltă binele unui anumit colectiv cu binele întregii lumi, căci într-adevăr, deja am ajuns la un asemenea grad, încât toată lumea este considerată un singur colectiv și o singură societate. Adică, deoarece fiecare om din lume își trage măduva vieții și mijloacele de trai de la toți ceilalți oameni din lume, el este obligat să servească întreaga lume și să se îngrijească de bunăstarea ei.

Am dovedit mai sus că subordonarea totală a individului față de colectiv este ca situația unei rotițe dintr-o mașinărie. Acesta își trage viața și fericirea de la acel colectiv și, ca urmare, binele colectivului și propriul său bine sunt unul și același lucru – și invers. Ca urmare, în măsura în care el este înrobit lui însuși, este înrobit în mod obligatoriu față de colectiv, după cum am discutat pe larg mai sus.

Și care este măsura acelui colectiv? Aceasta este determinată de perimetrul din care extrage individul. De exemplu, în vremurile din vechime, perimetrul acesta era doar al familiei, adică individul avea nevoie de ajutor numai de la membrii propriei sale familii. În acele vremuri, el trebuia să fie subordonat numai propriei sale familii.

Mai târziu, familiile s-au adunat în orașe și județe, iar individul a devenit înrobit față de orașul său. Mai târziu, când orașele și județele s-au unit în state, individul era sprijinit de toți concetățenii țării sale, pentru a-și găsi fericirea în viață. Astfel, el a devenit sclavul tuturor oamenilor din țara sa. Ca urmare, în generația noastră, în care fiecare persoană este ajutată să-și obțină fericirea de toate țările din lume, este necesar ca, în aceeași măsură, ea să fie înrobită întregii lumi, ca o rotiță într-o mașinărie.

Ca urmare, posibilitatea de a realiza un trai bun, fericit și pașnic într-un stat este de neconceput, dacă nu este așa în toate țările din lume – și invers. În vremurile noastre, țările sunt toate legate, în satisfacerea nevoilor lor de viață, la fel cum erau indivizii în familiile lor, înainte vreme. Ca urmare, nu mai putem vorbi și nu ne mai putem ocupa de comportamentele juste care promit bunăstarea unei țări sau a unei națiuni, ci numai de bunăstarea întregii lumi, pentru că beneficiul sau răul, pe care le produce fiecare persoană din lume, depinde și este măsurat de beneficiul tuturor oamenilor din toată lumea.

Și deși, de fapt, acest lucru este cunoscut și simțit, oamenii din lume încă nu l-au înțeles cum trebuie. Și de ce? Pentru că așa are loc dezvoltarea în natură – acțiunea vine înainte de înțelegere și numai acțiunile vor împinge omenirea înainte.

ÎN VIAȚA PRACTICĂ, CELE PATRU ATRIBUTE SE CONTRAZIC ÎNTRE ELE

Dacă dificultățile practice de mai sus, care ne tulbură pe noi, cei neajutorați, pe cale, nu sunt suficiente, mai avem încă o confuzie și o mare bătălie în ceea ce privește predispozițiile psihologice. Cu alte cuvinte, atributele în sine, din fiecare dintre noi, individual, sunt unice și contradictorii unele față de altele, deoarece cele patru atribute de mai sus, milă, adevăr, dreptate și pace, care au fost distribuite în natura oamenilor, fie prin dezvoltare, fie prin educație, sunt contradictorii. Dacă, de exemplu, luăm atributul milei în forma sa abstractă, vedem că guvernarea sa contrazice toate celelalte atribute și conform legii milei, nu mai rămâne loc în lume pentru revelarea altor atribute.

Ce este atributul milei? Înțelepții noștri au definit-o, „Ce-i al meu e al tău și ce-i al tău e al tău” – Hasid [cel care are calitatea Hesed (milă)]. Și dacă toți oamenii din lume s-ar purta conform acestei caracteristici, s-ar anula toată măreția atributelor adevărului și dreptății, pentru că, dacă fiecare ar fi dispus, în mod natural, să dea tot ce are altora și să nu ia nimic de la altul, atunci tot interesul de a-l minți pe altul ar dispărea. De asemenea, ar fi irelevant de discutat despre calitatea adevărului, căci calitățile de adevăr și minciună sunt relative, una față de cealaltă. Dacă nu ar exista falsitate în lume, atunci nu ar exista nici conceptul de adevăr. Nu mai e necesar să spunem că toate celelalte atribute, care au venit doar ca să consolideze atributul adevărului, datorită slăbiciunii sale, ar fi și ele anulate.

Adevărul este definit în cuvintele: „Ce-i al meu e al meu, iar ce e al tău e al tău.” Asta contrazice atributul milei și nu poate să o tolereze, căci într-adevăr, e nedrept să muncești și să trudești pentru altul, fiindcă, pe lângă faptul că-ți trădezi prietenul și-l obișnuiești să-i exploateze pe alții, adevărul obligă fiecare persoană să-și strângă bunurile pentru vremurile de nevoie, ca să nu devină o povară pentru semenii săi.

Mai mult, nu există persoană care să nu aibă rude și moștenitori care, de fapt, ar trebui să conteze înaintea altora, pentru că așa dictează natura iar cel care-și dă proprietatea altora își minte rudele și moștenitorii naturali, nelăsându-le nimic.

În plus, pacea contrazice și dreptatea, deoarece pentru a face pace în public, trebuie îndeplinite condiții care, prin conținutul lor, le promit celor agili și celor deștepți, care își investesc energia și înțelepciunea, că vor deveni bogați, iar celor care sunt neglijenți și naivi că vor fi săraci. Ca urmare, cel care e mai energic ia atât partea lui, cât și partea prietenului său neglijent și se bucură de o viață atât de bună, încât,  pentru cel neglijent și naiv, nu mai rămâne destul ca să-și asigure necesitățile de bază. Ca urmare, aceștia rămân complet săraci, având tot felul de lipsuri.

Cu siguranță că e nedrept să-i pedepsim atât de aspru pe cei neglijenți și naivi, care nu au făcut nimic rău, căci care a fost păcatul lor și care e crima acelor nenorociți, dacă Providența nu le-a dat agilitate și perspicacitate, de ce să fie pedepsiți cu chinuri mai aspre decât moartea?

Ca urmare, în condițiile păcii nu există niciun fel de dreptate. Pacea contrazice dreptatea, iar dreptatea contrazice pacea, deoarece, dacă organizăm just împărțirea proprietății, adică dacă dăm celui neglijent și naiv o parte substanțială din partea pe care o are cel agil și cel energic, atunci acești oameni puternici și cu inițiativă cu siguranță că nu vor avea odihnă, până nu vor răsturna guvernul care îi înrobește pe cei energici și îi exploatează în favoarea celor slabi. Ca urmare, nu există nicio speranță de pace în societate. Astfel, dreptatea contrazice pacea.

ATRIBUTUL SINGULARITĂȚII DIN EGOISM PROVOACĂ RUINĂ ȘI DISTRUGERE

Astfel, vedeți că atributele noastre se ciocnesc și se luptă unele cu altele. Nu numai între secte, ci și în interiorul fiecărui om, cele patru caracteristici îl domină toate deodată sau pe rând și se luptă înăuntrul său, până când bunul simț nu mai poate să le organizeze și să le aducă la consens.

Adevărul este că rădăcina întregii dezordini din noi nu este altceva decât atributul singularității, menționat mai sus, care există în fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Și deși am clarificat că vine dintr-un motiv sublim, că acest atribut se extinde direct de la Creator, care este unic în lume și rădăcina tuturor creațiilor, din cauză că senzația de singularitate s-a stabilit în egoismul nostru îngust, ea provoacă ruină și distrugere și devine sursa a tot ceea ce este și va fi ruină în lume.

Este adevărat că nu există om pe lume care să fie liber de ea; diferențele sunt doar în modul în care este folosită – pentru dorințele inimii, pentru a guverna sau pentru onoare – și asta e ceea ce-i separă pe oameni, unii de alții.

Dar partea egală, din toți oamenii din lume, este că fiecare dintre noi e gata să abuzeze de toți oamenii,  să-i exploateze pentru propriul său avantaj personal, cu orice mijloace posibile, fără să ia în considerare faptul că se va construi el însuși pe ruina și distrugerea prietenului său. Și nu contează ce permisiuni ne luăm, fiecare dintre noi, conform direcției pe care ne-am ales-o, căci dorința e rădăcina minții, iar nu mintea rădăcina dorinței. De fapt, cu cât acea persoană este mai măreață și mai remarcabilă, atributul său de singularitate va fi și el, mai mare și mai remarcabil.

FOLOSIREA NATURII SINGULARITĂȚII CA SUBIECT DE EVOLUȚIE ÎN COLECTIV ȘI ÎN INDIVID

Acum vom pătrunde în înțelegerea condițiilor directe care vor fi acceptate de omenire la momentul apariției păcii mondiale și vom afla de ce aceste condiții sunt bune pentru a aduce o viață de fericire individului și colectivului, precum și predispoziția umanității de a dori cele din urmă, să-și asume povara acestor condiții speciale.

Să revenim la chestiunea singularității din inima fiecărei persoane, care poate să înghită lumea întreagă pentru propria ei plăcere. Rădăcina sa se întinde direct de la Cel Unic la oameni, care sunt ramurile Sale. Aici, apare o întrebare care necesită răspuns: Cum se poate ca în noi să apară o formă atât de coruptă, încât să devină părintele a tot ce e dăunător și ruină în lume, cum din Sursa a tot ce este construcție se întinde sursa a tot ce este distrugere? Nu putem lăsa o asemenea întrebare fără răspuns.

Într-adevăr, există două fețe ale monedei singularității menționate mai sus. Dacă o privim din partea de sus, din perspectiva echivalenței sale cu Cel Unic, ea funcționează numai în forma dăruirii către alții, căci Creatorul e numai dăruire și nu are nimic din forma primirii. Lui nu-i lipsește nimic și nu are nevoie să primească nimic de la creaturile pe care Le-a creat. Ca urmare, singularitatea care se extinde la noi de la El ar trebui să acționeze la fel, numai sub formă de dăruire către alții și nu de primire pentru noi.

De partea cealaltă a monedei, adică din perspectiva modului în care funcționează efectiv în noi, vedem că ea operează în direcția complet opusă, pentru că operează numai sub formă de primire pentru sine, cum ar fi dorința de a fi cel mai măreț și bogat om din toată lumea. Astfel, cele două fețe de mai sus sunt la fel de departe una de cealaltă că și estul de vest.

Asta ne dă soluția la întrebarea noastră: „Cum e cu putință ca aceeași singularitate, care izvorăște și vine la noi de la Cel care este unic în lume, Care este sursa a tot ce este construcție, să slujească în noi ca sursă a tot ce e distrugere?” S-a întâmplat așa pentru că noi folosim această unealtă prețioasă în direcția opusă, care este primirea pentru sine. 

Și nu spun aici că singularitatea din noi nu va acționa niciodată în noi sub o formă de dăruire, pentru că nu putem nega că printre noi există oameni a căror singularitate operează în ei și sub forma dăruirii față de alții, cum ar fi cei care își cheltuie banii pentru binele comun sau cei care își dedică toate eforturile pentru binele comun, etc.

Dar cele două fețe ale monedei pe care le-am descris vorbesc numai despre două puncte din dezvoltarea creației care aduce totul la perfecțiune, începând de la absență și urcând treptat gradele dezvoltării, de la un grad la gradul de deasupra, iar de acolo și mai sus, până ce se ajunge la înălțimea finală, care este măsura prestabilită a perfecțiunii. Și acolo va rămâne pentru totdeauna.

Ordinea dezvoltării prin aceste două puncte este:

A) Punctul de pornire, gradul cel mai de jos, care este aproape de absența completă. Este descris ca fiind a doua față a monedei.

B) Punctul înălțimii finale, unde se odihnește și există pentru totdeauna. Iar aceasta este descrisă în prima față a monedei.

Însă epoca aceasta în care trăim s-a dezvoltat deja într-o mare măsură și s-a înălțat cu mai multe grade. S-a ridicat deasupra fazei ei celei mai de jos, care este a doua față menționată mai sus și a ajuns foarte aproape de prima față.

Ca urmare, deja există printre noi oameni care își folosesc singularitatea sub formă de dăruire către ceilalți. Dar încă sunt puțini, căci noi suntem totuși la mijlocul căii de dezvoltare. Când vom ajunge la punctul cel mai înalt al gradelor, ne vom folosi cu toții singularitatea numai sub formă de dăruire către ceilalți și nu va mai fi nimeni care să o folosească sub formă de primire pentru sine.

Datorită acestor cuvinte, avem ocazia să analizăm condițiile de viață din ultima generație – vremea păcii mondiale, când întreaga omenire va atinge nivelul primei fețe și își va folosi singularitatea numai sub forma dăruirii către ceilalți, fără a o folosi deloc sub forma primirii pentru sine. Și e bine să repetăm aici forma de viața menționată mai sus, ca să ne slujească drept lecție și model, pentru a ne calma mințile inundate de valurile vieții noastre. Poate că merită și e posibil, ca în generația noastră, să încercăm deja să imităm această formă de viață descrisă mai sus.

CONDIȚIA VIEȚII ÎN ULTIMA GENERAȚIE

Mai întâi, toată lumea trebuie să înțeleagă temeinic și să le explice celor care-i înconjoară că bunăstarea societății, care este bunăstarea statului și bunăstarea lumii, sunt complet interdependente. Atât timp cât legile societății nu sunt satisfăcătoare pentru fiecare individ din stat și va rămâne o minoritate  nemulțumită de guvernarea statului, această minoritate va conspira sub guvernarea statului și va căuta  să o răstoarne.

Și dacă puterea acesteia nu este suficientă pentru a se lupta cu guvernul statului față în față, va dori să-l răstoarne în mod indirect, incitând țările una împotriva alteia și făcându-le să se războiască, deoarece este natural ca, în vremuri de război, să existe foarte mulți oameni nemulțumiți, împreună cu care vor avea speranța să atingă masa critică pentru a răsturna guvernul statului și a constitui o nouă conducere, care să le convină. Astfel, bunăstarea individului este o cauză directă a bunăstării statului.

Mai departe, dacă luăm în considerare că acea parte deja existentă din stat al cărei meșteșug este războiul, precum și speranțele lor de a avea succes, cum ar fi militarii profesioniști și furnizorii de muniție, care constituie întotdeauna o minoritate proeminentă în ceea ce privește calitatea socială, dacă îi adăugăm și pe aceștia la minoritatea nemulțumită de regulile actuale, atunci, în orice clipă, avem un număr imens de oameni care tânjesc după război și vărsare de sânge.

Astfel, pacea lumii și pacea statului sunt interdependente. Ca urmare, constatăm în mod necesar că, acea parte din stat care este actualmente mulțumită cu viața sa și anume cei agili și cei isteți, au totuși de ce să se îngrijoreze, în ceea ce privește siguranța vieții lor, datorită tensiunilor dintre ei și cei care se străduiesc să-i răstoarne. Și dacă ar înțelege valoarea păcii, ar fi fericiți să adopte comportamentul de viață al ultimei generații, căci „tot ce are omul, va da pentru viața sa.”

DURERE VS PLĂCERE ÎN PRIMIREA PENTRU SINE

Astfel, atunci când analizăm și înțelegem temeinic planul de mai sus, vedem că toată dificultatea stă în a ne schimba natura, de la o dorință de a primi pentru noi, la o dorință de a le dărui altora, căci aceste două lucruri se neagă unul pe altul. La prima vedere, planul pare imaginar, ca fiind ceva aflat peste natura umană. Dar dacă-l aprofundăm, vom vedea că această contradicție între primirea pentru sine și dăruirea pentru alții nu e decât o chestiune psihologică, deoarece, de fapt, noi le dăruim altora, fără să avem niciun beneficiu personal. Acest lucru este așa, pentru că, deși primirea pentru sine se manifestă în noi în diferite moduri, cum ar fi proprietatea, posesiunile după care tânjește inima, ochiul, palatul etc., toate acestea sunt definite printr-un singur nume, „plăcere”. Astfel, esența primirii pentru sine pe care o dorește omul nu este nimic altceva, decât o dorință de plăcere.

Și acum, să ne imaginăm că, dacă ar fi să adunăm într-o parte toate plăcerile pe care le simțim în decursul celor șaptezeci de ani de viață, apoi să adunăm în partea cealaltă toate durerile și suferințele pe care le simțim, dacă am putea să vedem balanța, am prefera să nu ne fi născut deloc. Și dacă e așa, atunci ce primim noi în viață? Dacă presupunem că obținem douăzeci la sută plăcere în timpul vieții și optzeci la sută durere și dacă le punem una în fața celeilalte, tot mai rămâne o suferință nerăsplătită de șaizeci la sută.

Dar acestea nu sunt decât calcule personale, ca atunci când lucrezi pentru tine. Însă într-un calcul global, individul produce mai mult decât ia pentru propria sa plăcere și întreținere. Astfel, dacă direcția ar fi să trecem de la primire pentru sine la dăruire, atunci individul s-ar putea bucura de tot ce produce, fără prea multă durere.