Omul nu se consideră pe sine ca fiind rău
Articolul Nr. 31, 1985
În ceea ce privește „Omul nu se consideră pe sine ca fiind rău”, este scris în Zohar (Balak, punctul 193): «Regele David a considerat că este în patru feluri. S-a considerat ca făcând parte dintre cei săraci, ca făcând parte dintre Hasidim [adepți evlavioși]. El considera că se numără printre Hasidim, după cum este scris: „Păzește-mi sufletul, fiindcă sunt pios”, căci nimeni nu ar trebui să se considere rău. Și dacă spui: „În acest caz omul nu-și va mărturisi niciodată păcatele”, acest lucru nu este adevărat. Mai degrabă, atunci când își mărturisește păcatele el va fi un Hasid, căci a venit să primească pocăința și să se scoată din partea rea, în a cărei mizerie a fost până acum. Dar acum a aderat la dreapta de sus, care este Hesed, care este extinsă ca să-l întâmpine. Și pentru că a aderat la Hesed, el este numit Hasid [discipol pios /devotat]. Nu spune că, Creatorul nu-l acceptă până când omul nu-i detaliază toate păcatele din ziua în care a venit în lume, chiar și pe cele care i-au fost ascunse. Nu este așa. Mai degrabă, el trebuie să detalieze doar păcatele pe care și le aduce aminte. Dacă își fixează mintea asupra lor pentru a le regreta în timpul mărturisirii, toate celelalte păcate le vor urma», până aici cuvintele sale.
Trebuie să înțelegem următoarele:
1) Cum poate cineva să spună despre el că este un Hasid? Acesta este deja un grad de importanță, așadar cum să se laude singur?
2) El spune că omul nu ar trebui să se considere ca fiind rău. Pe de altă parte, spune că ar trebui să-și detalieze păcatele, dar că nu are nevoie să-și detalieze toate păcatele din ziua în care a venit pe lume, ci ar trebui să detalieze numai păcatele de care își aduce aminte. Astfel, detaliindu-și păcatele pe care le-a comis, el este deja rău. Atunci de ce spune că nu ar trebui să se considere rău? Există vreo diferență între a spune că a făcut fapte rele și a nu spune despre el că este rău? Oricum, dacă spune că a făcut fapte rele atunci spune despre el că este rău. Este ceea ce găsim în cuvintele înțelepților noștri (Sanhedrin 9b): «Rav Yosef a spus: „O persoană a venit să-l forțeze; el și încă unul s-au unit ca să-l omoare. Prin dorința lui, el este rău. Tora a spus: ’Să nu-l faci pe cel rău să fie martor’”. Raba a spus: „Omul este apropiat de el însuși și nu se consideră singur ca fiind rău”».
Înseamnă că, dacă omul spune că a păcătuit, nu putem avea încredere în el pentru că este rău. Dar aici, când își mărturisește păcatele, ar trebui să spunem că doar rostind aceste lucruri el este numit „rău”, deoarece se spune: „Omul nu se consideră pe sine ca fiind rău”. Astfel, rămâne întrebarea, cum poate el să-și detalieze păcatele în timpul mărturisirii?
Ar trebui să știm de ce au spus ei că „Omul nu se consideră pe sine ca fiind rău”. Este așa pentru că „omul este aproape de el însuși”. De aceea, ar trebui să spunem că din moment ce „Iubirea acoperă toate nelegiuirile”, nu putem vedea vreo greșeală în cei pe care-i iubim, deoarece greșeala este ceva rău și nimeni nu-și poate face rău singur, din cauză că este corupt datorită iubirii de sine. Din acest motiv, „Nu se consideră a fi rău” și nu este demn de încredere să depună mărturie despre el însuși, așa cum se întâmplă cu orice rudă, care este descalificată.
Trebuie să știm că atunci când cineva vine să ceară Creatorului să se pocăiască și cere ajutorul Creatorului ca să se poată pocăi, se ridică întrebarea: „Dacă vrea să se pocăiască, cine îl oprește?” El poate alege să se pocăiască, așa că de ce trebuie să-I ceară Creatorului să-l ajute să se pocăiască? În a Optsprezecea Rugăciune ne rugăm: „Adu-ne înapoi, Tatăl nostru, la legea Ta și apropie-ne, Împăratul nostru, de lucrarea Ta și întoarce-ne în completă pocăință înaintea Ta”. Aceasta înseamnă că, fără ajutorul Lui, omul nu se poate pocăi. Ar trebui să înțelegem de ce este așa, că nu se poate pocăi singur.
În articolele anterioare am explicat că, deoarece Creatorul a creat în noi natura dorinței de a primi și această dorință a apărut inițial cu intenția de a primi, abia după aceea învățăm că a existat o corectare de a nu primi cu intenția de a primi, ci cu intenția de a dărui. Aceasta se numește „corectarea prin Țimțum [restricție]”. Aceasta înseamnă că, atât timp cât cel inferior nu este încă potrivit pentru scopul de a dărui, acel loc va fi gol de lumină. Ceea ce se extinde în jos, de la această corectare la creaturi, este că, înainte de a ieși din dragostea de sine, omul nu poate simți lumina Creatorului. Din acest motiv, mai întâi trebuie să ieșim din iubirea de sine, în caz contrar Țimțum este asupra noastră.
Cu toate acestea, omul nu poate ieși din natura creată de Creator deoarece Creatorul a creat acea natură. Prin urmare, nu există altă cale decât să cerem Creatorului să ne dea o a doua natură, adică dorința de a dărui. Astfel, alegerea pe care o atribuim omului este doar în rugăciune, de a cere Creatorului să-l ajute și să-i dea cea de-a doua natură. Din acest motiv, când cineva dorește să se pocăiască, trebuie să-L roage pe Creator să-l ajute să iasă din iubirea de sine la iubirea față de ceilalți. De aceea, cerem Creatorului și spunem și să ne rugăm: „Adu-ne înapoi, Tatăl nostru”.
Dar când cere cineva cu adevărat Creatorului să-l aducă înapoi prin pocăință? Acest lucru poate fi numai atunci când simte că trebuie să se pocăiască. Înainte de a ajunge la decizia că este rău, nu există loc pentru rugăciunea de a fi reformat. La urma urmei, el nu este chiar atât de rău încât să aibă nevoie de mila Creatorului. Semnificația rugăciunilor care ar trebui împlinite este tocmai aceea că persoana are nevoie de milă, așa cum spunem în Rugăciunea Optsprezece: „Căci Tu auzi rugăciunea fiecărei guri (acest lucru se subînțelege, dar când?) a poporului Tău, Israel”.
Prin urmare, când aude Creatorul rugăciunea fiecărei guri? Când omul simte că are nevoie de milostenie. Aceasta se referă în mod specific la momentul în care simte că este în mare primejdie și nimeni nu-l poate ajuta. Apoi se poate spune că vine la Creator pentru a cere milă. Dar înainte, când a venit la Creator pentru a cere bogăție, adică atunci când starea în care se afla nu era chiar atât de rea, fiindcă vedea că erau oameni cu o stare mai rea decât al lui, atunci rugăciunea sa la Creator nu venea din faptul că avea o nevoie, ci pentru că dorea să fie într-o stare mai bună, să fie mai sus decât ceilalți. Se consideră că este ca și când ar cere Creatorului să-i dea o viață de lux, ceea ce înseamnă că dorea să fie mai fericit decât alții.
De aceea, când dorește ca Domnul să-i împlinească rugăciunea, el trebuie mai întâi să vadă că trebuie să primească viață mai mult decât alții, ceea ce înseamnă că vede că toată lumea trăiește în lume, dar el nu are viață, pentru că se simte ca fiind rău și vede că este cufundat în iubirea de sine mai mult decât alții. Atunci omul vede că are nevoie de mila cerului, nu pentru că vrea să trăiască o viață de lux, ci pentru că nu are viață de Kdușa [sfințenie].
Rezultă că în acel moment el cere cu adevărat milă, ceva care să-i revitalizeze sufletul. El strigă către Creator: „De vreme ce ’El dă pâine celor flămânzi. Domnul izbăveşte pe prinşii de război’”. Adică el vede că pur și simplu are nevoie de credință, numită „pâine” și vede că stă în închisoare, numită „iubire de sine”, că nu poate ieși de acolo și doar Creatorul îl poate ajuta. Atunci se consideră că se roagă cu o rugăciune adevărată.
Trebuie să știm că rugăciunea se referă la o deficiență. O deficiență nu înseamnă că nu are ceva. De fapt, lipsa este o nevoie. Prin urmare, o mare deficiență înseamnă că are o mare nevoie de lucrul pe care-l cere. Dacă nu are o mare nevoie, înseamnă că nu are o mare deficiență și astfel rugăciunea lui nu este așa de mare, pentru că nu prea are nevoie de ceea ce cere. De aceea, nici cererea nu este prea mare.
Din cele de mai sus rezultă că omul nu poate să vadă la el însuși un lucru rău. În consecință, ar trebui să ne întrebăm: „Dacă cineva știe că este bolnav și a fi bolnav este cu siguranță ceva rău, merge la medic pentru a-și vindeca boala. Dacă doctorul îi spune că nu vede nimic în neregulă cu corpul său, atunci nu va avea încredere în el. Va merge la un expert, care îi va spune că a găsit ceva în neregulă cu corpul său și trebuie să se supună unei intervenții chirurgicale. Acel om va fi cu siguranță fericit că a descoperit ceea ce era rău în el și îi plătește medicului o sumă mare pentru că i-a descoperit boala și pentru că a știut cum să-i vindece corpul, astfel încât să poată trăi și să se bucure de viață.
Vedem că dacă descoperim răul, este un lucru bun, ca și în cazul bolii. În acel moment nu se poate spune că omul nu vede că este rău, dar deoarece vrea să corecteze răul, atunci răul este considerat un lucru bun. Rezultă că la acel moment el poate găsi răul din interiorul său.
În continuare putem înțelege cuvintele din Zohar când ne-am întrebat cum, pe de o parte el spune: „El nu se consideră a fi rău” și apoi spune că trebuie să-și detalieze păcatele? La urma urmei, când detaliază păcatele pe care le-a făcut, el se vede drept rău, spunând că a făcut un păcat sau altul. Aici putem răspunde în mod diferit: Când vine să ceară Creatorului, El îl aduce mai aproape pentru că este scufundat în rău, adică în iubirea de sine. Dacă dorește ca rugăciunea lui să-i fie împlinită, el știe că trebuie să se roage la Creator din adâncul inimii, ceea ce înseamnă că are nevoie de mai multă milă decât restul oamenilor pentru că se simte mai rău decât ei.
În acel moment, el trebuie să-și dea seama singur că are mai multe păcate decât restul oamenilor. Altfel se consideră că minte când spune că este mai rău decât ei și este scris: „Domnul este aproape de toți cei care Îl cheamă în adevăr”. De aceea, dacă el găsește răul în interiorul său, atunci poate să realizeze singur că are o mare nevoie să fie ajutat de Creator, iar acest lucru este considerat a fi bun pentru el. De aceea, atunci când își detaliază păcatele, nu înseamnă că „el consideră că este rău”. Dimpotrivă, acum omul poate face o rugăciune cinstită către Creator, ca să-l aducă mai aproape de El.
Rezultă că, descoperind răul din el, are o mare nevoie de Creator și nevoia este numită „deficiență”. De asemenea, rugăciunea pe care o spune trebuie să fie din adâncul inimii, deoarece „din adânc” înseamnă că rugăciunea cu care se roagă din deficiența lui nu este superficială. Mai degrabă, acea deficiență atinge punctul din inima lui, ceea ce înseamnă că toate organele îi simt deficiența și numai atunci se numește „rugăciune”.
De aici vom înțelege întrebarea pe care am pus-o: „De ce spune despre el însuși că este un Hasid, din moment ce Hasid este deja un grad și nu toată lumea este numită Hasid, așadar cum poate să spună despre el că este Hasid? Așa cum am auzit de la Baal HaSulam, el a spus: „El va da înțelepciune celor înțelepți”. Dar ar fi trebuit să spună: „El va da înțelepciune nebunilor”. El a spus despre acest lucru: Un „înțelept” este numit după viitor. Adică, acela care dorește să fie înțelept este deja considerat înțelept”.
De aceea, atunci când a spus: „Sunt Hasid (pios)” înseamnă că vrea să fie pios, ceea ce se cheamă „iubire față de ceilalți”. Mai întâi a spus o rugăciune pentru cei săraci, ceea ce înseamnă că s-a aflat în iubirea de sine și acum „vreau să fiu Hasid”. De aceea sfântul Zohar se termină astfel: „Atunci el este un Hasid, căci a venit să primească pocăința și se extrage singur din partea rea, în a cărei mizerie a fost până acum. Dar acum a aderat la partea bună, care este Hesed, care s-a extins ca să-l primească. Și pentru că a aderat la Hesed, el este numit Hasid [discipol pios /devotat]”. Acum el a venit să adere la Hesed, așa că este numit Hasid, după viitor.
Prin aceasta vom înțelege, de asemenea, ceea ce se spune în Zohar, „Să nu spui că, Creatorul nu-l acceptă până când nu îi detaliază toate păcatele din ziua în care a venit în lume”. Nu este așa. „Dacă își pune în minte să le regrete în timpul mărturisirii, toate celelalte păcate le urmează”. Trebuie să spunem că dacă se roagă pentru public și pentru rădăcină, de la care vin toate păcatele, și anume dorința de a primi, în mod natural toate păcatele le vor urma, adică vor urma iubirea de sine.