Dar cu cât îi asupreau mai tare
Articolul Nr. 16, 1985
Este scris, „Însă cu cât îi asupreau mai tare, cu atât se înmulțeau și se răspândeau mai mult, astfel că le era teamă de fiii lui Israel”(Exodul 1:12 ). Înţelesul cuvintelor, „Dar cu cât îi asupreau mai tare” este acela că se ei vor înmulţi şi răspândi în aceeaşi măsură în care sunt asupriţi. Pare ca și cum ar fi o condiţie – că nu poate fi multiplicare şi răspândire în muncă fără să existe o bază de asuprire.
Dar ca să înţelegem cele scrise mai sus, trebuie să cunoaştem principiul nostru, adică să ştim care este esenţa noastră. Aşa cum se explică în introduceri, ea este numai dorința de a primi. Şi cu siguranţă, când voința de a primi îşi împlinește dorința, împlinirea nu se consideră a fi muncă, deoarece munca este aceea pentru care eşti recompensat.
Cu alte cuvinte, munca reprezintă acţiunile pe care omul vrea să le evite dar le face numai pentru că nu are de ales, deoarece doreşte să primească o anumită recompensă. Recompensa se consideră a fi lucrul după care tânjeşte şi singura sa dorinţă şi aspiraţie este pentru acel lucru. Adevărata tânjire înseamnă că acest lucru îi atinge inima atât de adânc încât spune, „Mai bine mort decât viu, dacă nu-l obţin”. Rezultă că dacă nu suferă şi nu este chinuit din cauza lucrului după care tânjește, nu se consideră că tânjește. Şi această tânjire depinde de mărimea suferinţelor sale.
Prin urmare, dacă cineva doreşte să primească o anumită satisfacţie, mai întâi trebuie să existe o lipsă. Este aşa deoarece nu există nicio lumină fără un Kli (vas), şi nimeni nu-l poate umple cu ceva, dacă nu există o deficienţă. De exemplu, omul nu poate mânca dacă nu are apetit și nici nu se poate bucura de odihnă, dacă nu este obosit.
Aşadar, el nu suferă din cauză că egiptenii din corpul său îl asupresc, decât dacă nu vrea să li se supună şi vrea să meargă într-o direcţie care le displace acestora. Rădăcina primirii din om este numită „iubire de sine” şi este considerată Egipt. Există mai multe naţiuni, numite în general „cele şaptezeci de neamuri”, care sunt opuse sfinţeniei, Kduşa, alcătuită din cele şapte Sfirot, unde fiecare Sfira (singular pentru Sfirot) constă din zece, de aici numărul de şaptezeci de naţiuni. Şi de asemenea, fiecare naţiune are dorinţa sa unică.
Klipa (coaja) Egiptului este o Klipa generală. Este acolo unde au căzut scânteile de Kduşa, pe care poporul lui Israel – care era în Egipt – a trebuit să le corecteze. Aşadar, mai întâi trebuie să apară durerea şi chinul de a nu putea ieşi de sub conducerea lor, aşa cum este scris, „Şi copiii lui Israel suspinau din muncă şi strigau; iar strigătul lor a ajuns la Dumnezeu din muncă. Şi Dumnezeu le-a auzit geamătul”.
Trebuie să precizăm de ce cuvintele „din muncă”, sunt scrise de două ori. Trebuie să explicăm că toate gemetele erau din muncă înseamnă că nu puteau munci pentru Creator. Într-adevăr, suferinţa lor se datora faptului că nu erau capabili să facă astfel încât munca pe care o îndeplineau să fie pentru Creator, din cauza acestei Klipa a Egiptului. De aceea este scris, „din muncă” de două ori.
1) Toate suspinele nu se datorau faptului că le lipsea ceva. Le lipsea numai un singur lucru, adică ei nu doreau niciun lux sau plată. Singura lor lipsă, pentru care simţeau durere şi suferinţă, era aceea că nu erau capabili să facă ceva pentru Creator. Cu alte cuvinte, ei ar fi vrut să aibă dorinţa de a-i aduce mulţumire Creatorului şi nu lor, dar nu au putut, iar asta le-a provocat suferință. Această stare se numeşte „dorința de a se agăța, într-o oarecare măsură, de spiritualitate”.
2) Al doilea „din muncă” ne spune că, „Şi plânsul lor a urcat la Dumnezeu”, că Dumnezeu le-a auzit geamătul pentru că singura lor cerere a fost munca. Acesta este înțelesul celui de-al doilea „Din muncă”. Reiese că tot exilul pe care l-au simţit a fost numai pentru că erau sub guvernarea acelei Klipa a Egiptului şi nu puteau face nimic doar cu intenția a dărui.
Este scris în Zohar (Exodul, paragraf 381 în Comentariul Sulam), „Rabi Yehuda a spus, ‘Vino şi vezi că este aşa, după cum a spus Rabi Yehoşua din Sakhnin, ‘Atât timp cât ministrului lor i s-a dat stăpânire peste Israel, plânsul lui Israel nu a fost auzit. Când ministrul lor a căzut, este scris, ‘Regele Egiptului a murit’, şi imediat, ‘Şi copiii lui Israel au suspinat din muncă şi au strigat, iar plânsul lor a urcat la Domnul’. Dar până atunci nu li s-a răspuns la plângere”.
Din acest motiv, putem spune că, dacă nu a venit timpul să fie detronat ministrul Egiptului, nu este loc pentru alegere, ca ei să se căiască și să poată ieși din exil. El spune (Exodul, Paragraf 380 în Comentariul Sulam), „‘În acele zile multe’. ‘Multe’ se referă la șederea Israelului în Egipt, în sensul că a venit sfârşitul. Şi din moment ce exilul lor s-a terminat, ce se spune? ‘Regele Egiptului a murit’. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ministrul Egiptului a fost coborât din poziția sa şi a căzut din aroganţa sa. De aceea scrierile spun despre el, ‘Regele Egiptului a murit’, deoarece declinul este considerat, în cazul lui, moarte. Fiindcă atunci când regele Egiptului – care era ministrul lor – a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit rugăciunea”.
Zohar-ul pune această întrebare despre versul, „În durerea ta, când toate aceste lucruri au venit asupra ta” (Deuteronomul 4). Înseamnă că înainte ca toate acestea să aibă loc, este imposibil de obținut perfecţiunea. Reiese că avem un pretext pentru care toate lucrurile pe care trebuie să le trăiască omul pot fi simțite prin suferință, iar aceasta nu este măsurată nici în timp, nici în cantitatea de suferință, ci în funcție de emoții. (vezi Zohar-ul).
Putem înţelege asta printr-o alegorie. Dacă o persoană trebuie să efectueze o muncă de un kilogram, adică valorează o mie de grame de suferinţă, recompensa vine în aceeași măsură. Aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Recompensa este pe măsura durerii”. Înseamnă că munca pe care cineva trebuie să o depună înainte de a primi recompensa este pentru că nu există lumină fără Kli, deoarece nu există împlinire fără deficienţă. Şi munca pentru care o depune omul reprezintă pregătirea pentru primirea nevoii, astfel încât ulterior să poată primi umplerea în ea.
Să spunem că acea persoană poate oferi o mie de grame de deficienţă intermitent, care sunt discernăminte în calitate şi cantitate. Se poate strădui timp de zece minute pe zi, adică să regrete îndepărtarea sa de Creator, sau poate regreta îndepărtarea sa de Creator zece minute pe săptămână, sau zece minute pe lună.
Este similar cu calitatea suferinţei lui, atunci când îşi aminteşte că este departe de Creator. Deşi îl doare, nu este prea rău şi sunt lucruri care îl dor şi mai tare, lucruri după care tânjeşte. Prin urmare, omul trebuie să analizeze și din punct de vedere calitativ. Aşadar, el are posibilitatea de a alege, deşi trebuie să treacă prin întregul proces al muncii şi durerii până la sfârşit, până ajunge la starea de, „Şi te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta de vocea Sa”.
Astfel omul are alegerea de a scurta timpul procesului suferințelor, adăugând la timp, care aşa cum am spus se numește „cantitate” şi să adauge la calitate, care este senzaţia de suferinţă că este îndepărtat de Creator.
Dar ar trebui să ştim că este o mare diferenţă între cantitate şi calitate în ceea ce privește maniera de lucru. Dacă luăm în considerare cantitatea de timp, omul îşi poate aranja programul, însemnând cantitatea de timp pe care şi-o alocă, chiar cu forța. Cu alte cuvinte, chiar dacă trupul nu doreşte să stea jos tot timpul alocat lecţiei, el trebuie să se așeze câteva minute sau ore şi să regrete că este îndepărtat de Creator. Dacă are o dorinţă puternică şi nu are un caracter slab, poate sta şi respecta programul pe care şi l-a stabilit, deoarece aceasta este o acțiune, iar în ceea ce privește acțiunile, omul poate face lucruri prin constrângere.
Dar în ceea ce priveşte calitatea, aici este foarte dificil, deoarece nimeni nu se poate forţa spre să simtă altceva decât ceea ce simte. Dacă îşi examinează sentimentele de durere şi suferinţă din cauză că este departe de Creator, el ajunge uneori la o stare în care nu îi mai pasă. În acel moment nu ştie ce să facă, deoarece nu poate schimba ceea ce simte, şi atunci este dezorientat.
Aceasta duce la prelungirea exilului, fiindcă ne este greu să producem cantitatea necesară și încă și mai greu, calitatea. Când începe să analizeze calitatea deficienţei, el vede că nu simte durere, că este aparent inconştient, nesimţitor. Şi, deşi îndepărtarea de Creator înseamnă a nu avea viaţă, pe el nu-l doare că nu are viaţă. Apoi nu mai are de ales și trebuie să se roage la Creator să-i dea puţină viaţă, ca să simtă că este periculos de bolnav şi trebuie să-şi vindece sufletul.
Şi uneori ajunge într-o stare în care este într-un asemenea declin, încât nici măcar nu mai are puterea să se roage pentru asta. Mai precis, este într-o stare de completă indiferenţă. Asta se numeşte „a fi într-o stare de mineral”, însemnând că este complet nemişcat.
În acea stare, numai societatea lui îl poate ajuta. Cu alte cuvinte, dacă vine printre prieteni şi nu-i critică în niciun fel, ca să testeze dacă şi ei au aceleaşi obstrucţii şi gânduri dar le-au depăşit, sau nu acordă niciun interes introspecţiei şi de aceea se pot angaja în Tora şi Miţvot, deci, cum poate el să fie ca ei?
În acel moment, nu poate primi nicio asistenţă din partea societăţii, deoarece nu are niciun fel de Dvekut (adeziune) cu ei, fiindcă toți sunt prea mici pentru a-i fi prieteni. Aşadar, în mod natural, nu este deloc influențat de ei.
Dar dacă vine printre prietenii lui nu cu capul sus, considerând că el este deştept şi prietenii lui sunt proşti – ci dimpotrivă, îşi aruncă mândria la o parte şi respectă regula, „Sărăcia se ține de sărac”, nu numai că este într-o stare de declin şi nu simte nicio nevoie de spiritualitate, dar mai primeşte și gânduri de mândrie, cum că este mai înţelept decât toată societatea sa.
Acum să ne întoarcem la prima întrebare, despre ceea ce spune Zohar-ul, „Şi din moment ce exilul lor s-a terminat”, s-a spus, „Regele Egiptului a murit”, deoarece detronarea este considerată drept moarte. Şi deoarece regele Egiptului, care este ministrul lor, a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit rugăciunile. Prin urmare, reiese că există un pretext pentru care nicio rugăciune nu va fi de ajutor, înainte de momentul potrivit. Aşadar, nu este nimic de făcut, deoarece Creatorul nu le va auzi rugăciunea.
Prin cuvintele de mai sus putem înţelege problemele aşa cum sunt ele. Aceasta este aceeaşi chestiune descrisă de înţelepţii noştri cu privire la versul, „Eu Domnul o voi grăbi la timpul ei”. Dacă sunt recompensaţi, „Eu o voi grăbi”. Dacă nu sunt recompensaţi, „La timpul ei”. Cu alte cuvinte, când va veni timpul, va veni o deşteptare de la Creator, şi prin ea Israel se va pocăi. Rezultă că alegerea se referă la timp, aşa cum se spune în „Introducerea la cartea Zohar” (Paragraf 16).
Rezultă din cele de mai sus că omul nu trebuie să caute timpul mântuirii – fiindcă este scris că înainte de asta rugăciunea lor nu a fost acceptată – deoarece acest lucru se referă la timpul suferințelor în cantitate și calitate, că după un anumit timp suferinţele lor se vor termina. Totuşi, noi putem scurta timpul. Întreaga cantitate şi calitate prin care suferinţa va apărea, poate fi scurtată într-un mod în care toate suferinţele să apară într-un timp scurt, dar ele vor fi toate acolo.