Arvut [Garanția reciprocă]

(Continuare de la „Matan Torah”)

 Toți cei din Israel sunt răspunzători unul pentru celălalt (Sanhedrin, 27b, Șavuot 39) 

Aici vorbim despre Arvut (Garanția reciprocă), când toți din neamul Israel au devenit răspunzători unii pentru ceilalți. Pentru că Tora nu le-a fost dată, până ce fiecare din neamul Israel nu a fost întrebat dacă este de acord să ia asupra sa Mițva (porunca) de a iubi pe alții în măsură deplină, exprimată în cuvintele: “Iubește-ți semenul ca pe tine însuți” (după cum este explicat în articolul „Matan Tora” punctele 2 și 3, examinați-le în profunzime acolo). Înseamnă că fiecare din Israel își asumă să aibă grijă și să lucreze pentru fiecare membru al poporului și să-i satisfacă toate nevoile, nu în măsură mai mică decât cea întipărită în el pentru a avea grijă de nevoile sale.

Iar când tot poporul a fost de acord în unanimitate și a spus, „O să facem și o să auzim”, fiecare membru din Israel a devenit responsabil de faptul că niciunui membru al poporului nu-i va lipsi nimic. Abia atunci au fost ei vrednici să primească Tora – și nicidecum mai devreme.

Cu această responsabilitate colectivă, fiecare membru al poporului a fost eliberat de grija pentru nevoile trupului său și a putut să respecte Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți” în măsura cea mai deplină și să dea tot ce are, oricărei persoane nevoiașe, căci nu îi mai păsa de existența propriului său corp,  știind cu siguranță că este înconjurat de șase sute de mii de iubiți credincioși, care sunt gata să-i poarte de grijă, așa cum s-a explicat în articolul „Matan Tora” pct 16.

Din acest motiv, ei nu erau pregătiți să primească Tora în vremea lui Avraam, Isac și Iacob, ci numai când au ieșit din Egipt și când au devenit un popor adevărat. Numai atunci a existat posibilitatea garantării nevoilor tuturor, fără nicio neliniște și îngrijorare.

Însă, atâta timp cât erau încă amestecați cu egiptenii, o parte din nevoile lor era neapărat dată în mâinile acelor sălbatici, pătrunși de iubirea de sine. Astfel, partea care este dată în mâinile străinilor nu va fi asigurată pentru nicio persoană a Israel, pentru că prietenii săi nu vor putea să satisfacă acele nevoi, ele nefiind în posesia lor. Prin urmare, atâta timp cât individul este tulburat de griji pentru sine, nu este capabil nici măcar să înceapă să respecte Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”.

Și vedeți, în mod evident, că acordarea Torei a trebuit să fie amânată până ce au ieșit din Egipt și au devenit un popor de sine stătător, astfel încât să se ocupe singuri de toate nevoile lor, fără să depindă de alții. Astfel s-au calificat ca să primească Arvut, menționat mai sus și atunci le-a fost dată Tora. Se dovedește că, chiar și după primirea Torei, dacă o mică parte din Israel trădează și se întoarce la necurăția iubirii de sine, fără considerație față de ceilalți, acea măsură de nevoie care e pusă în mâinile acelor puțini va împovăra Israel cu necesitatea de a o satisface.

Asta pentru că acei câțiva nu vor avea deloc milă de ei; așadar, întregul Israel va fi împiedicat să împlinească Mițva de a iubi pe prieten. Astfel, acești rebeli îi obligă pe cei care respectă Tora să rămână în necurăția iubirii lor de sine, căci nu vor fi în stare să se implice în Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți” și să-și completeze iubirea pentru ceilalți, fără ajutorul lor.

Ca urmare, toți din Israel răspund unii pentru alții, atât în partea pozitivă, cât și în cea negativă. În partea pozitivă, dacă respectă Arvut până când fiecare se îngrijește și satisface nevoile prietenilor săi, atunci pot să respecte pe deplin Tora și Mițvot, adică să aducă mulțumire Creatorului lor (pct. 13). Iar în partea negativă, dacă o parte a poporului nu vrea să respecte Arvut, ci alege mai degrabă să se bălăcească în iubirea de sine, această parte face ca și restul poporului să rămână cufundat în necurăție și umilință, fără să găsească vreodată o cale de ieșire din mizeria lor.

18) Ca urmare, Tana (Rabi Șimon Bar Iohai) a descris Arvut ca pe doi oameni aflați într-o barcă, în situația în care unul dintre ei a început să facă o gaură în barcă. Prietenul său l-a întrebat, „De ce faci gaura?”. Acela i-a răspuns: „Ce treabă ai tu? Fac gaură sub mine, nu sub tine”. Iar acesta i-a răspuns: „Prostule! O să ne înecăm amândoi!” (VaYkra Raba, Capitolul 4).

De aici, învățăm că, de vreme ce acei rebeli se bălăcesc în iubirea de sine, prin acțiunile lor, ei construiesc un zid de fier, care-i împiedică pe cei ce respectă Tora să înceapă măcar să respecte pe deplin Tora și Mițvot în măsura preceptului „Iubește-ți semenul ca pe tine însuți”, care este scara pentru a atinge Dvekut - adeziunea cu El. Și cât de juste erau cuvintele proverbului care spunea, „Prostule, o să ne înecăm amândoi!”.

19) Rabi Elazar, fiul lui Rașbi (Rabi Șimon Bar-Iochai), clarifică și mai mult acest concept de Arvut. Nu e destul pentru el ca toți din Israel să fie răspunzători unii pentru alții, ci întreaga lume e inclusă în Arvut. Într-adevăr, aici nu există nicio controversă, căci toată lumea acceptă că inițial este destul să se înceapă cu un singur popor în respectarea Torei, pentru a se începe corectarea lumii. Era imposibil să se înceapă cu toate popoarele deodată, căci s-a spus despre Creator că El s-a dus cu Tora la fiecare popor și la fiecare limbă, iar aceștia n-au vrut să o primească. Cu alte cuvinte, erau cufundați în necurăția iubirii de sine până la gât – unii în adulter, alții în jaf și crimă și așa mai departe, până când, în acele zile, a ajuns să fie imposibil de conceput măcar, să fie întrebați dacă sunt de acord să renunțe la iubirea de sine.

Ca urmare, Creatorul nu a găsit vreun popor sau vreo limbă demnă să primească Tora, cu excepția copiilor lui Abraham, Isaac și Iacob, al căror merit ancestral s-a reflectat asupra lor, după cum au spus înțelepții noștri: „Patriarhii au respectat toată Tora încă dinainte ca aceasta să fie dată”. Înseamnă că, datorită înălțimii sufletelor lor, ei aveau capacitatea să atingă toate căile Creatorului în ceea ce privește spiritualitatea Torei, care izvorăște din Dvekut cu El, fără să aibă nevoie mai întâi de scara părții practice a Torei, pe care nu aveau deloc posibilitatea să o respecte, după cum stă scris în „Matan Tora”, pct. 16.

Fără îndoială, atât puritatea fizică cât și înălțimea mentală a sfinților noștri părinți au influențat foarte mult pe fiii lor și pe fiii fiilor lor, iar virtutea s-a reflectat asupra acelei generații, ai cărei membri și-au asumat cu toții acea lucrare sublimă și fiecare a declarat clar: „Vom face și vom auzi”. Din această cauză, noi am fost desemnați, din necesitate, să fim un popor ales dintre toate națiunile. Astfel, numai membrii poporului Israel au fost admiși în Arvut dar nu și celelalte popoare ale lumii, pentru că ele nu au participat la Arvut. Și aceasta este realitatea, pur și simplu; cum ar fi putut Rabi Elazar să nu fie de acord cu ea?

20) Dar sfârșitul corectării lumii va fi prin aducerea tuturor popoarelor din lume sub lucrarea Sa, căci stă scris: „Și Domnul va fi Rege peste tot pământul; în acea zi, Domnul va fi Unul, iar Numele Său va fi Unul”. Iar textul precizează că „în acea zi” și nu înainte de asta. Și mai sunt câteva versete: „căci pământul va fi plin de cunoașterea Domnului…” (Isaia, 11:9) „…și toate popoarele vor curge către El” (Isaia, 2:2).

Dar rolul lui Israel față de restul lumii se aseamănă cu rolul sfinților noștri părinți față de neamul Israel. Așa cum virtuțile părinților noștri ne-au ajutat să ne dezvoltăm și să ne curățăm până ce am devenit vrednici să primim Tora; dacă n-ar fi fost părinții noștri, care au respectat Tora înainte  ca ea să fie dată, cu siguranță că nu am fi fost mai buni decât oricare alt popor (pct. 12), de asemenea, poporul Israel trebuie să se califice pe sine și toți oamenii din lume prin Tora și prin Mițvot, să se dezvolte până ce vor lua asupra lor acea sublimă lucrare a iubirii pentru alții, care este scara către scopul Creației, Dvekut cu El. Astfel, fiecare Mițva pe care o face fiecare persoană din neamul Israel – pentru a aduce mulțumire Creatorului său și nu pentru vreo plăcere personală – ajută într-o oarecare măsură la dezvoltarea tuturor oamenilor din lume. Este așa pentru că acest lucru nu se face dintr-odată, ci prin dezvoltare lentă, treptată, până ce crește la un grad atât de înalt, încât poate să aducă toți oamenii din lume la puritatea dorită. Și asta este ceea ce înțelepții noștri numesc „înclinarea balanței către merit”, ceea ce înseamnă ca s-a atins greutatea de puritate necesară. Au comparat-o cu cântărirea, unde înclinarea balanței reprezintă atingerea greutății dorite.

21) Acestea sunt cuvintele lui Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon, care a spus că lumea este judecată după majoritate. El se referea la rolul națiunii Israel de a pregăti lumea pentru o anumită măsură a purității, până ce va fi vrednică să preia asupra sa lucrarea Lui, nu mai puțin decât a fost vrednic neamul lui Israel, la vremea la care a primit Tora. În cuvintele înțelepților noștri, se consideră că ei au realizat suficiente virtuți ca să depășească partea păcatului, care este această iubire de sine necurată.

Desigur, în cazul în care balanța virtuților, care este sublima realizare a beneficiului de a-i iubi pe alții, depășește partea murdară a păcatului, ei devin calificați pentru decizia și pentru acordul de a spune „Vom face și vom auzi”, cum a spus Israel. Dar înainte de a fi obținut suficiente virtuți, iubirea de sine va predomina cu siguranță și va face ca ei să refuze să-și asume povara Sa.

Înțelepții noștri au spus, „Cine îndeplinește o Mițva este fericit, căci s-a calificat pe sine și întreaga lume de partea meritului”. Înseamnă că, în cele din urmă, un individ din neamul Israel își adaugă propria sa parte la decizia finală, la fel ca acela care cântărește semințe de susan și le adaugă una câte una pe cântar, până ce se înclină balanța. Desigur, fiecare ia parte la aceasta înclinare și, fără el, verdictul n-ar fi niciodată împlinit. La fel, se spune despre actele unui membru al Israel că el înclină întreaga lume de partea meritelor. Asta pentru că, atunci când materia se sfârșește și toată lumea a fost condamnată de partea meritelor, fiecare va avea o contribuție în această înclinare (a balanței), căci dacă nu ar fi fost acțiunile sale, atunci înclinarea ar fi fost deficitară.

Astfel, vedeți că Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon, nu contestă cuvintele înțelepților noștri – că toți din Israel sunt răspunzători unii pentru alții. Mai degrabă, Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon, vorbește despre corectarea întregii lumi la momentul sfârșitului corectării, în timp ce înțelepții noștri vorbesc despre prezent, când numai Israel și-a asumat Tora.

22) Și iată ce citează din scrieri Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon: „Un păcătos a distrus mult bine”. Este așa deoarece a fost deja explicat (pct. 20) că impresia pe care o capătă un om atunci când se angajează în Mițvot între om și Dumnezeu este exact aceeași cu impresia pe care o are atunci când se angajează în Mițvot între om și om. Este obligat să efectueze toate Mițvot Lișma (în numele Ei), fără nicio speranță de iubire de sine, ceea ce înseamnă că nu se întoarce la el nicio glorie sau speranță prin strădania sa, sub formă de recompensă sau de onoare, etc. Aici, în acest punct exaltat, iubirea pentru Creator și iubirea pentru prietenul său se unesc și devin una (a se vedea pct. 15).

Astfel, el induce o anumită avansare pe scara iubirii pentru alții în toți oamenii din lume, în general. Pentru că acel grad, pe care individul acela l-a generat prin acțiunile sale – fie mari sau mici – în cele din urmă se alătură viitorului, în trecerea lumii de partea meritelor, căci porțiunea sa a fost adăugată și contribuie la această trecere.

După cum stă scris în pct. 20, în alegoria despre semințele de susan, cel care săvârșește un păcat, ceea ce înseamnă că nu poate să-și depășească și să-și cucerească necurata sa iubire de sine și, ca urmare, fură sau face ceva de acest fel, se osândește pe sine și întreaga lume, de partea păcatului. Aceasta deoarece, prin dezvăluirea necurăției iubirii de sine, este întărită natura umilă a Creației. Astfel, el scade o anumită cantitate din hotărârea în favoarea părții finale a meritelor. Este la fel cu o persoană care ia de pe cântar acea sămânță de susan pe care prietenul său a pus-o acolo.

Astfel, în acea măsură, el ridică puțin talgerul păcatului. Se dovedește că el trage lumea înapoi, căci s-a spus: „Un păcătos a distrus mult bine”. Pentru că nu și-a putut depăși pofta măruntă, el a împins înapoi spiritualitatea întregii lumi.

23) Cu aceste cuvinte, înțelegem în mod clar ce am spus mai sus (pct. 5), despre Tora, că a fost dată anume neamului Israel, căci este sigur și fără echivoc faptul că scopul Creației se află pe umerii întregii omeniri – negri, albi sau galbeni, fără nicio diferență esențială.

Dar din cauza coborârii naturii omenești la gradul cel mai de jos, care este iubirea de sine, ce domnește neînfrânată peste toată omenirea, nu a fost chip să se negocieze cu ei și să fie convinși să-și asume – măcar și ca pe o promisiune – sarcina de a ieși din lumea lor îngustă, către spațiile vaste ale iubirii pentru ceilalți. Excepția a fost neamul Israel, pentru că ei au fost înrobiți în împărăția sălbatică a Egiptului vreme de patru sute de ani, în chinuri groaznice.

Înțelepții noștri au spus: „Așa cum sarea îndulcește carnea, la fel și suferința șlefuiește păcatele omului”. Ceea ce înseamnă ca ea aduce o mare purificare trupului. În plus, purificarea sfinților lor părinți i-a ajutat (a se vedea pct. 16), iar asta e cel mai important, după cum stau mărturie unele versete din Tora.

Datorită acestor două lucruri, ei au fost calificați în acest scop. Și de aceea textul se referă la ei la singular, căci stă scris: „și acolo, Israel a făcut tabără înaintea muntelui”, interpretat de înțelepții noștri ca „un singur om cu o singură inimă”.

Este așa pentru că fiecare persoană din popor s-a detașat complet de iubirea de sine și n-a vrut decât să facă bine prietenului său, după cum am arătat mai sus (pct. 16) cu privire la înțelesul Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”. Se dovedește că toți membrii poporului s-au alăturat și au devenit o singură inimă și un singur om, căci numai atunci au fost demni să primească Tora.

24) Astfel, datorită necesității de mai sus, Tora a fost dată anume poporului Israel, numai descendenților lui Abraham, Isaac și Iacob, căci era de neconceput ca vreun străin să ia parte la ea. Din această cauză, poporul Israel a fost construit ca un fel de portal, prin care scânteile purității aveau să strălucească peste întreaga rasă omenească, în toată lumea.

Și aceste scântei se înmulțesc zilnic – ca unul care dă vistiernicului – până când sunt umpluți suficient, adică, până când se dezvoltă într-o asemenea măsură, încât pot să înțeleagă plăcerea și liniștea care se găsesc în nucleul iubirii pentru alții. Căci atunci, vor ști cum să încline balanța către partea meritului și se vor pune sub povara Sa, iar partea păcatului va fi eradicată din lume.

25) Acum mai rămâne să completăm ceea ce am spus în articolul anterior, „Matan Tora” (pct. 16) despre motivul pentru care Tora nu a fost dată părinților noștri, pentru că Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, care este axa întregii Tora și în jurul căreia se învârt toate Mițvot, așa cum o clarificăm și o interpretăm, nu poate fi observată de un individ ci doar prin consimțământul unei națiuni întregi. 

Și de asta a durat, până când au ieșit din Egipt, când au devenit vrednici să o respecte. Și atunci, au fost mai întâi întrebați dacă fiecare din neam este de acord să ia asupra sa acea Mițva. Și odată ce au fost de acord, li s-a dat Tora. Însă tot mai rămâne să clarificăm unde anume, în Tora, găsim că s-a pus această întrebare copiilor lui Israel și că ei au fost de acord cu toții, înainte să primească Tora.

26) Rețineți că aceste lucruri sunt clare, pentru orice persoană cultivată, din invitația pe care Creatorul a trimis-o lui Israel prin Moise, înainte  de primirea Torei. Este așa cum e scris (Exod, 19:5): „’Așadar, dacă veți da ascultare într-adevăr vocii Mele și veți ține făgăduiala cu Mine, atunci veți fi Sgula (virtute/ putere/leac) a Mea dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu, iar voi veți fi pentru Mine o împărăție de preoți și un popor sfânt. Acestea sunt cuvintele ce le vei spune copiilor lui Israel’. Și Moise a venit și i-a chemat pe bătrânii poporului și a spus înaintea lor toate aceste cuvinte pe care i le-a poruncit Domnul. Și toți oamenii au răspuns împreună și au spus: ‘Tot ce a vorbit Domnul, aceea vom face’. Iar Moise a spus Domnului cuvintele oamenilor”.

Cuvintele acestea nu par să se potrivească cu rolul pe care îl au, deoarece bunul simț spune că, dacă cineva îi oferă prietenului său ceva de muncă și vrea ca acela să fie de acord, va trebui să-i dea un exemplu despre natura acelei munci și despre recompensă. Numai atunci poate primitorul să o analizeze și să vadă dacă să refuze sau să accepte.

Dar aici, în aceste două versete, se pare ca nu găsim nici vreun exemplu cu privire la lucrare, nici recompensa pentru aceasta, pentru că El spune: „Dacă vei da cu adevărat ascultare vocii Mele și vei ține făgăduiala cu Mine”, fără să interpreteze vocea sau făgăduiala, sau la ce se aplică acestea. Și apoi spune: „Atunci vei fi Sgula a Mea dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu”. Nu este clar dacă El ne poruncește să muncim ca să fim Sgula dintre toate popoarele, sau dacă aceasta este promisiunea unui beneficiu pentru noi.

De asemenea, trebuie să înțelegem legătura cu cuvintele „căci tot pământul e al Meu”. Toți trei interpreții – Unkalus, Ionatan Ben Uziel și Talmudul Ierusalmitean – găsesc greu de interpretat aceste cuvinte, așa cum este și cazul tuturor interpreților – Rași, Nachmanide etc. Chiar și Ezra spune, în numele lui Rabi Marinos, că acel „căci” înseamnă „deși”, și interpretează: „și atunci veți fi întocmai Sgula a Mea dintre toate popoarele, deși tot pământul este al Meu”. Însuși Ezra tinde să fie de acord cu asta, dar această interpretare nu coincide cu cea a înțelepților noștri, care au spus despre „căci” că are patru sensuri: „sau”, „ca nu cumva”, „dar” și „ca”.

Și chiar mai adaugă și o a cincea interpretare, „deși”. Iar apoi scrierea se încheie: „iar voi veți fi pentru Mine o împărăție de preoți și un popor sfânt”. Dar nici aici nu este clar de la sine dacă este vorba de o Mițva de care trebuie să ne ocupăm, sau dacă este promisiunea unui beneficiu. De asemenea, cuvintele „o împărăție de preoți” nu se repetă și nu sunt explicate niciunde în Biblie.

Lucrul important aici este să determinăm diferența dintre „o împărăție de preoți” și „un popor sfânt”, căci după înțelesul obișnuit al preoției, preotul este o persoană cu sfințenie și astfel, este evident că o împărăție în care toți sunt preoți trebuie să fie un popor sfânt, iar atunci cuvintele „un popor sfânt” par redundante.

27) Însă prin tot ce am explicat de la începutul eseului și până acum, aflăm adevăratele sensuri ale cuvintelor în funcție de cum ar trebui să fie rolurile acestora – să semene cu o negociere prin ofertă și consimțământ. Înseamnă că, prin aceste cuvinte, El le oferă cu adevărat toată forma și conținutul lucrării în Tora și în Mițvot, precum și prețioasa sa recompensă.

Lucrarea în Tora și Mițvot este exprimată în cuvintele, „iar voi veți fi pentru Mine o împărăție de preoți”. O împărăție de preoți înseamnă că voi toți, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, veți fi ca niște preoți. La fel cum preoții nu au pământ și nu au posesiuni materiale, deoarece Creatorul este moșia lor, așa va fi organizat întregul popor, astfel încât tot pământul și tot ce este în el va fi dedicat numai Creatorului. Și nicio persoană nu va avea niciun alt angajament în el ci doar să respecte Mițvot ale Creatorului și să satisfacă nevoile semenului său, astfel încât acestuia să nu-i lipsească nimic din ce dorește, și nimeni nu va trebui să aibă nicio grijă cu privire la sine.

În acest fel, chiar și treburile seculare, cum ar fi culesul, semănatul etc., sunt considerate a fi exact la fel ca lucrarea de sacrificii pe care o făceau preoții în Templu. Care e diferența, între a respecta Mițva de a aduce sacrificii Creatorului, care este o Mițva pozitivă, și a respecta Mițva pozitivă „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”? Se dovedește că acela care-și culege câmpul pentru a hrăni pe semenul său este la fel cu cel care aduce sacrificii pentru Creator. Mai mult, se pare ca Mițva „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți” este mai importantă decât cel ce aduce sacrificiul, după cum am arătat mai sus (pct. 14, 15).

Cu adevărat, asta încă nu e totul, pentru că întreaga Tora și Mițvot au fost date cu singurul scop de a curăța pe Israel – care este curățarea trupului (a se vedea pct. 12), după care i se va acorda adevărata recompensă, care este Dvekut cu El – scopul Creației (pct. 15). Iar acea recompensă este exprimată în cuvintele „un popor sfânt”. Prin Dvekut cu El, am devenit sfințiți, după cum stă scris: „Veți fi sfinți, căci Eu, Domnul Creatorul vostru sunt sfânt.”.

Și vedeți că prin cuvintele „o împărăție de preoți” se exprimă forma completă a lucrării pe axa „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, adică o împărăție care e numai de preoți, a căror posesiune e Creatorul, iar ei nu au nimic al lor, dintre toate posesiunile lumești. Iar noi trebuie să recunoaștem că aceasta este singura definiție prin care putem înțelege cuvintele „o împărăție de preoți”. Ele nu pot fi interpretate cu privire la sacrificiile de pe altar, căci acest lucru nu s-ar fi putut spune despre întregul popor – deoarece cine ar fi făcut sacrificiile?

De asemenea, cu privire la primirea darurilor preoției, cine ar fi dătătorii? Și de asemenea, pentru a interpreta sfințenia preoților, s-a spus deja, „un popor sfânt”. Ca urmare, ar trebuie să însemne cu siguranță numai că moșia lor este Creatorul, că nu au nicio posesiune materială a lor – adică, măsura deplină a cuvintelor „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, care cuprinde toată Tora, în întregime. Iar cuvintele „un popor sfânt” exprimă forma deplină a recompensei, care este Dvekut.

28) Acum înțelegem pe deplin cuvintele de mai înainte, căci este scris, „Așadar, dacă veți da într-adevăr ascultare vocii Mele și veți ține făgăduiala cu Mine”, adică, dacă veți face o făgăduială pentru ceea ce vă spun Eu aici, atunci veți fi întocmai Sgula (virtute), comoara Mea dintre toate popoarele. Înseamnă ca veți fi Sgula a Mea, iar scânteile de purificare și de curățare a trupului vor trece prin voi, la toți oamenii și la toate popoarele lumii, căci popoarele lumii încă nu sunt pregătite în acest scop. Și în orice caz, am nevoie de un popor cu care să încep acum, ca să fie ca un remediu pentru toate popoarele. Astfel că El încheie: „căci tot pământul este al Meu”, adică, toate popoarele pământului îmi aparțin Mie, la fel cum îmi aparții și tu și sunt destinate să-Mi fie credincioase (pct. 20). Dar acum, cât încă sunt incapabile să îndeplinească această sarcină, am nevoie de un popor plin de virtute. Și dacă ești de acord să fii remediul pentru toate popoarele, îți poruncesc să fii pentru Mine „o împărăție de preoți”, care înseamnă iubirea pentru alții în forma sa finală, a lui „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, care este axa întregii Tora și a Mițvot. Iar „un popor sfânt” este recompensa, în forma sa finală, de Dvekut cu El, care include toate recompensele imaginabile.

Iată ce spun înțelepții noștri ]n clarificarea încheierii: „Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel”. Ei au făcut precizarea: „Acestea sunt cuvintele”, nici mai mult, nici mai puțin. Aceasta este uluitor: Cum poți să spui că Moise ar adăuga sau ar scoate din cuvintele Creatorului, până într-atât, încât Creatorul a trebuit să-l avertizeze despre asta? Și nu mai găsim pe nimeni ca el în toată Tora. Dimpotrivă, Tora spune despre el: „căci el e cel de nădejde în toată casa mea” (Numeri 12:7).

29) Acum putem să înțelegem pe deplin că, în ceea ce privește forma lucrării în ultima ei modalitate, după cum este explicată în cuvintele „o împărăție de preoți”, care este definiția finală a preceptului „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, era cu adevărat de înțeles ca Moise să se abțină de la a dezvălui întreaga prezentare a lucrării dintr-odată, ca nu cumva Israel să refuze să se detașeze de toate posesiunile materiale pentru a-și da toată averea și toate bunurile Creatorului, după cum i se indică prin cuvintele „o împărăție de preoți”.

Este asemănător cu ceea ce a scris Maimonide, că femeilor și copiilor mici nu trebuie să li se spună despre chestiunea lucrării curate, care trebuie să fie (făcută) pentru a nu fi recompensați – și să se aștepte până când vor crește, până vor deveni înțelepți și vor avea curaj să o execute. Ca urmare, Creatorul i-a dat avertismentul de mai sus: „nu mai puțin”, dar i-a expus natura adevărată a lucrării, în toată splendoarea sa sublimă, exprimată prin cuvintele „o împărăție de preoți”.

Iar cu privire la recompensa care e definită prin cuvintele „un popor sfânt”, era posibil ca Moise să se gândească să interpreteze și să elaboreze în continuare cu privire la frumusețea și la subtilitatea sublimă care vine prin Dvekut cu El, pentru a-i convinge să accepte această extremă, să se detașeze complet de orice posesiuni lumești, așa cum fac preoții. Ca urmare, a fost avertizat: „nu mai mult”, ci fii vag și nu explica întreaga recompensă inclusă în cuvintele „un popor sfânt”.

Motivul pentru aceasta este că, dacă le-ar fi spus despre minunatele lucruri din esența recompensei, atunci ei, neapărat le-ar fi folosit și și-ar fi asumat lucrarea sa pentru a obține acea minunată recompensă pentru ei înșiși. Aceasta ar fi fost considerată lucrare pentru ei înșiși, pentru iubirea de sine. La rândul său, acest lucru ar fi falsificat întregul scop (pct. 13).

Astfel, vedem că, în privința formei lucrării exprimată în cuvintele „o împărăție de preoți”, i s-a spus: „nu mai puțin”. Iar în ceea ce privește măsura neclară a recompensei, exprimată în cuvintele „un popor sfânt”, i s-a spus: „nu mai mult”.