Viața Sarei
Articolul Nr. 7, 1985
Este scris în Zohar, în porțiunea Haiei Sara (Viața Sarei) paragraf 17, „O altă interpretare: „Un rege este o femeie cu teamă de Domnul, cum spui tu, „O femeie cu teamă de Domnul, ea trebuie lăudată”, adică Șchina (Divinitatea). „…pentru un câmp cultivat” este un foc străin, adică Sitra Ahra, așa cum spui tu, „pentru a te proteja de o femeie străină”, pentru că există un câmp și un alt câmp. Există un câmp în care se află toate binecuvântările și sfințeniile, așa cum spui tu „ca parfumul câmpului pe care Domnul l-a binecuvântat”, adică Șchina. Și există un câmp în care se găsește toată ruina, impuritatea, distrugerea, uciderea și războiul, adică Sitra Ahra”, până aici cuvintele sale.
Conform căii noastre, interpretarea este că avem două drumuri, fie să urmăm calea celor care ne duc la Creator, a căror cale este calea dăruirii, sau o cale care ne duce la oameni, aceasta fiind primirea, deoarece creaturile se numesc „creaturi” numai în ceea ce privește primirea și iubirea de sine, care vin la noi din esența creației.
Asupra acestui aspect a avut loc Țimțum (restricția) și ascunderea, fiindcă în acest loc nu este evident că întreg pământul este plin de gloria Sa, pentru că doar după ieșirea din locul primirii omul poate să vadă că întreg pământul este plin de gloria Sa. Dar înainte de a ieși din primire, el nu poate decât să creadă că este așa.
Ca să putem simți acest lucru, ni se dă sfatul să ieșim din locul primirii, care este locul întunericului și al morții. Adică lumina vieții nu-și poate face apariția deși este prezentă, fiind ascunsă față de oameni, iar cel care ajunge în acel loc este despărțit de sursa vieții.
De aceea acel loc se numește „întuneric și moarte” și sunt tot felul de calamități acolo. El poartă numele de Sitra Ahra (cealaltă parte), ceea ce înseamnă că este opus față de Kdușa (sfințenie). Un loc de Kdușa, numit „locul dăruirii”, este un loc al echivalenței de formă. De aceea toată desfătarea și plăcerea apar în acel loc, pentru că este un loc al binecuvântării și sfințeniei. Este ceea ce numim „O femeie cu teamă de Domnul”. Toată munca noastră este doar ca să ajungem la frica de Domnul, ea se numește „asumarea poverii împărăției cerurilor”.
Acum putem înțelege ce au spus înțelepții noștri despre versetul „Negru ca un corb” (Iruvin 22), „În cine le găsești? Raba a spus „În cel care pretinde a fi crud ca un corb față de fiii și casa sa”. Alții spun „În cel din care scoți legile Torei”. RAȘI interpretează că un corb este crud cu fiii săi, așa cum este scris „față de corbii tineri care strigă”.
Orev (corb) provine din cuvântul Arev (plăcut), așa cum este scris „căci vocea ta este arev (plăcută)”. El este opusul unui porumbel, așa cum au spus înțelepții noștri despre versul „O porumbiță a venit la el ... și iată, în ciocul ei era o frunză de măslin abia ruptă” (Iruvin 18). „Rabi Ieremia ben Elazar a spus „De ce este scris 'și iată, în ciocul ei era o frunză de măslin abia ruptă'? Porumbița a spus Creatorului 'Stăpâne al lumii, fie ca hrana mea să fie amară ca măslina, dar să fie dată de Tine și nu dulce ca mierea, dar dată de carne și sânge'”.
Se știe că atunci când omul lucrează pentru a primi, când direcția sa este numai iubirea de sine, munca sa se numește „muncă dulce”. De aceea a spus porumbița „fie ca hrana mea să fie amară ca o măslină, dar să fie dată de Creator”. Acest lucru se referă la subzistența sa, care-i permite să trăiască, hrana din care trăiește. Dacă munca sa este pentru Creator, chiar dacă ea este amară deoarece corpul nu este de acord cu hrana sa, ea va depinde de mărimea abilității sale de a o îndrepta spre dăruire, fiindcă acest lucru este împotriva naturii cu care s-a născut corpul său.
Corpul s-a născut cu o dorință de a primi. El poftește doar la ceea ce poate susține iubirea de sine. În acest caz se consideră că hrana vine de la „carne și sânge”. Iar corpului îi place această hrană și o găsește dulce. El este ca un Orev (corb) pentru că numai hrana de carne și sânge îi este Arev (plăcută). Dar fuge de hrana care este dată de sus - adică de abilitatea de a munci pentru Creator - fiindcă simte amarul din actele de dăruire.
De aceea corbul este numit „munca din iubirea de sine”. Pentru că acolo a existat o restricție peste dorința de a primi, adică o ascundere, iar lumina superioară nu apare acolo, munca unui corb este neagră. Acesta este sensul expresiei „negru ca un corb”. Cu alte cuvinte, unde se găsește Tora? În cine poate să strălucească lumina Torei? Numai în cel care a ajuns să realizeze că acest corb, adică munca în primire, cauzează numai întuneric, adică el poate primi numai întuneric și nu lumină. Înțelepții noștri au spus despre aceasta că Tora se găsește numai „în cel care pretinde că este crud ca un corb cu fiii și casa sa”.
Se știe că tatăl și fiul sunt cauza și consecința. Așadar, ar trebui să interpretăm cuvintele de mai sus, că se referă la cel care a realizat că prin servirea cărnii și a sângelui, care este muncă în iubire de sine, deși este o muncă dulce, el este doar un corb. Totuși, în acest fel el cunoaște rezultatul și anume ce va rezulta dintr-o astfel de muncă - numai întuneric, numit și „negură”. Atunci el știe că a devenit crud cu fiii săi, adică nu are milă față de rezultatele pe care le va obține de aici.
Prin urmare, dacă el cunoaște faptul că a devenit crud mergând la nivelul unui corb, își schimbă calea și începe să meargă pe calea porumbelului, fiind de acord să lucreze pentru Creator, deși această hrană este amară ca măslinele. Dar rezultatele, adică fiii, se vor bucura de munca sa fiindcă, deoarece munca este pentru a dărui, abundența va curge în acel loc. Este o formă opusă corbului, care este crud cu fiii săi.
Putem interpreta că de aceea Israel sunt comparați cu un porumbel. Aceasta este adunarea Israelului, considerată a fi Iașar El (direct la Creator). Aceasta înseamnă că tot ce face poporul lui Israel este cu intenția Iașar El. În schimb, națiunile lumii sunt considerate ca un Dumnezeu străin, adică nu doresc să-și dedice munca Creatorului.
Acum putem interpreta versetul „El dă fiarei pâinea sa, și corbilor tineri care strigă”. Ar trebui să înțelegem motivul apropierii dintre „fiară” și „corb”. Este așa cum au spus înțelepții noștri despre versetul „Om și fiară” (Hulin 5): „Rav Iehuda a spus „Rav a spus 'Acești oameni sunt șireți și se prefac a fi fiare'”. Baal HaSulam a interpretat că aceasta este credința mai presus de rațiune, care se bazează pe vasele de dăruire.
Fiii corbilor - atunci când omul se uită și își vede rezultatele, ce va rezulta din iubirea de sine - încep să-L cheme pe Creator ca să le dea vase de dăruire și credință deasupra rațiunii, de îndată ce au realizat ce rezultate le va aduce iubirea de sine, numită „corb”. Putem spune că aceasta se numește „Domnul este aproape de toți cei care Îl cheamă, de toți cei care Îl cheamă într-adevăr”.
Baal HaSulam a interpretat ceea ce este scris în cântecele de Șabat, „Extinde-Ți milostenia la cel care Te cunoaște, Tu, Dumnezeu gelos și răzbunător”. Cu alte cuvinte, odată ce omul și-a dat seama că, dacă nu urmează calea dăruirii, El se va răzbuna imediat, este sigur că se va păzi să nu cadă și să intre pe calea care conduce la iubirea de sine, pentru că știe că-și va pierde viața, adică va cădea într-un loc al întunericului și al umbrei morții. În acel moment el zice „Extinde-Ți milostenia la cei care Te cunosc”, ceea ce este un „Dumnezeu gelos și răzbunător”.
De aceea ei cer Creatorului să le dea milostenie, căci știu că altfel sunt pierduți. Că doar prin mila pe care le-o va acorda Creatorul ei vor primi vasele de dăruire. Aceasta înseamnă ca un „porumbel”. Dar în ceea ce privește corbii, adică dulceața pe care o cer ei drept condiție pentru munca lor, care se numește „corb”, îi face cruzi, adică le ucide toți fiii. Cu alte cuvinte, măsurându-și munca în conformitate cu dulceața pe care o simte în munca sa, când singurul lui calcul este cum îl va conduce voința sa de a primi, omul își pierde tot viitorul.
Acesta este sensul expresiei „El dă fiarei pâinea sa”. Când dă El pâinea, care se numește „credință”? Când fiii corbilor strigă. Adică atunci când ei înțeleg că rezultatele, numite „fii”, care i se nasc corbului, sunt condamnate la moarte, fiindcă aceasta este o separare de viața vieților. Atunci când ei Îl cheamă pe Creator să-i ajute, Îl cheamă cu adevărat pe Creator. Acesta este înțelesul celor scrise, „Domnul este aproape de toți cei care Îl cheamă, de cei care Îl cheamă într-adevăr”.