Despre adevăr și credință
Articolul No. 3, 1985
Adevărul și credința sunt două lucruri contradictorii. Vedem că în rugăciunea noastră, care a fost stabilită de membrii Marii Adunări, avem de asemenea două lucruri care se contrazic. Pe de o parte, ei ne-au aranjat procedura rugăciunii, iar rugăciunea ar trebui spusă în mod specific atunci când o persoană are o lipsă. Mai mult, înțelepții noștri au spus: „O rugăciune ar trebui să fie din adâncul inimii”, ceea ce înseamnă că rugăciunea pe care noi o adresăm Creatorului trebuie să fie din adâncul inimii, adică să simțim această lipsă cu toată inima.
Aceasta înseamnă că în interiorul inimii nu trebuie să existe niciun loc întreg, ci numai deficiențe. Și cu cât este mai mare deficiența, cu atât rugăciunea este acceptată mai bine decât alte rugăciuni. Este scris în Zohar despre versetul, „O rugăciune pentru sărac când este slab și își toarnă cuvintele înaintea Domnului” (Balak, pct. 187-88): „Există trei care sunt numite ‘rugăciune’: o rugăciune pentru Moise, omul lui Dumnezeu - nu există o rugăciune ca aceasta pentru un alt om. O rugăciune pentru David - nu există alta la fel pentru un alt rege. O rugăciune pentru cel sărac. Dintre cele trei rugăciuni, care este cea mai importantă? Este rugăciunea pentru cel sărac. Această rugăciune vine înaintea rugăciunii lui Moise, înaintea rugăciunii lui David și înaintea tuturor celorlalte rugăciuni din lume. Care este motivul? Săracul are inima zdrobită. Este scris: ‘Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită’. În plus, săracul se ceartă întotdeauna cu Creatorul, iar Creatorul ascultă și aude cuvintele sale”. Până aici, cuvintele sale.
Se dovedește, potrivit cuvintelor sfântului Zohar, că rugăciunea este tocmai atunci când omul este zdrobit, când nu are nimic cu care să-și reînvie sufletul. Atunci se numește „rugăciune din adâncul inimii”. Această rugăciune este mai importantă decât toate rugăciunile din lume, deoarece el nu are niciun merit despre care să spună: „Nu sunt ca prietenii mei, pentru că am un merit pe care prietenii mei nu-l au”. Se dovedește că el este plin de deficiențe, iar apoi are loc pentru o rugăciune onestă, din adâncul inimii. Deoarece, cu cât este mai mare deficiența, cu atât este mai importantă rugăciunea.
Față de rugăciunea pe care au stabilit-o pentru noi în ordinea rugăciunilor, ei au aranjat o ordine de laudă și recunoștință. Acest lucru contrazice rugăciunea prin litanie care există în ordinea rugăciunilor, deoarece, în mod normal, când cineva face un bine altuia, acela este recunoscător pentru acest lucru. Dar recunoștința este întotdeauna pe măsura binelui care i se face. În acest mod, își exprimă recunoștința cel care primește beneficiul.
De exemplu, dacă un om îl ajută pe altul asigurându-i jumătate din subzistență, ceea ce înseamnă că, acesta a obținut prin el un salariu suficient pentru a subvenționa doar jumătate din nevoile gospodăriei sale, recunoștința pe care i-o arată este incompletă. Dar dacă a încercat să-i asigure toată existența, chiar și cu lucruri de lux, adică acela nu mai are nici o deficiență care să nu fi fost împlinită, cu siguranță că mulțumește și laudă o astfel de persoană, din inimă și suflet.
Prin urmare, se dovedește că atunci când o persoană mulțumește Creatorului și Îl laudă și vrea să-L laude și să-I mulțumească Creatorului din adâncul inimii sale, ea trebuie să vadă că El i-a ȋmplinit toate dorințele și nu-i lipsește nimic. În caz contrar, recunoștința sa nu poate fi completă.
Rezultă că ar trebui să încerce să vadă că nu-i lipsește nimic și Creatorul i-a satisfăcut toate deficiențele, că a rămas fără deficiențe. Numai atunci poate să mulțumească Creatorului și acesta este sensul cântărilor și laudelor pe care ei ni le-au stabilit în rugăciune.
Din acest motiv, acestea, adică rugăciunea și litania, sunt contrare cântecelor și laudei, deoarece, dacă omul nu are nicio împlinire în timpul rugăciunii și litaniei și este plin de deficiențe, atunci rugăciunea sa este completă. Dar, în ceea ce privește cântecele și laudele, este invers: dacă nu are niciun loc de deficiență care să nu fie complet umplut, atunci poate să aducă mulțumiri adevărate.
Ar trebui să înțelegem de ce au stabilit ei pentru noi aceste două lucruri opuse, în ce scop și ce ne oferă această ordine. De asemenea, ar trebui să înțelegem cum este posibilă menținerea acestor două lucruri opuse, deoarece ele se contrazic reciproc.
Sfântul Ari spune (Talmud Eser haSfirot, p. 788, pct. 83): „Ar trebui să existe două uși ȋntr-o femeie, ca să le închidă și să țină fătul înăuntru, astfel încât acesta să nu iasă până când nu este complet modelat. Ar trebui să existe în ea și forța care să modeleze forma fătului”.
Se explică acolo și motivul: „Ca și în corporalitate, dacă există o disfuncţie în abdomenul mamei, mama suferă un avort spontan. Adică, dacă fătul iese din abdomenul mamei înainte ca forma fătului să fie modelată suficient la gradul de Ibur [impregnare], nașterea nu este considerată naștere, deoarece acel Ibur nu poate exista în lume. Mai degrabă, se numește „avort spontan”, ceea ce înseamnă că el nu s-a născut, ci a căzut din abdomenul mamei și nu poate trăi”.
La fel, în spiritualitate, există două discernăminte în Ibur:
1. Forma acestui Ibur, care este gradul de Katnut [micime/copilărie], aceasta fiind forma sa reală. Cu toate acestea, având în vedere că are doar Katnut, el este considerat a fi deficient și, oriunde există o deficiență în sfințenie, există o aderență la Klipot [cochilii/coji]. În acel moment, Klipot pot provoca un avort - ca fătul spiritual să cadă înainte ca stadiul său de Ibur să fie finalizat. Din acest motiv, ar trebui să existe un element de reţinere, ceea ce înseamnă că-i este dată integralitatea, adică Gadlut [adult/măreție].
2. Cu toate acestea, ar trebui să înțelegem cum i se poate da Gadlut nou-născutului, atât timp cât nu este potrivit să primească suficient nici măcar Katnut, deoarece încă nu are Kelim [vase] în care să primească pentru a dărui. La aceasta există un răspuns: Înțelepții noștri au spus: „Un embrion, în abdomenul mamei sale, mănâncă ceea ce mănâncă mama lui”. El a mai spus: „Un făt este coapsa mamei sale”. Acest lucru înseamnă că, deoarece fătul este coapsa mamei sale, Ibur nu merită să aibă un nume. Din acest motiv, fătul mănâncă ceea ce mănâncă mama lui. Adică, fătul primește tot ceea ce se primește în Kelim-urile mamei. Din acest motiv, deși fătul nu are Kelim care să fie capabile să primească Gadlut, acesta poate primi în Kelim-urile superiorului, care este mama sa, pentru că este anulat complet în fața mamei și nu are nicio autoritate proprie. Această stare se numește Ibur, când este complet anulat înaintea Superiorului.
Apoi, când primește Gadlut, este întreg. Acesta este motivul pentru care Klipot nu aderă acolo deloc și de aceea se numește „forță de reținere”. În spiritualitate, ea împiedică fătul să cadă, la fel ca în cazul avortului spontan al unui făt fizic, unde mama trebuie să vegheze asupra fătului ei astfel încât să nu existe nici o defecțiune. La fel este și în spiritualitate.
Din toate cele de mai sus rezultă că ar trebui să distingem două stări în munca omului:
1. Starea adevărată, de Katnut, atunci când tot ceea ce face și gândește este Katnut. Senzația de Katnut începe atunci când vrea să meargă pe calea adevărului, adică să muncească pentru a dărui. În acel moment el începe să-și vadă Katnut - micimea, cât de departe este de tot ce ține de dăruire și că nu poate face nimic în scopul de a dărui. Este ceea ce numim „adevăr”, adică adevărata lui stare.
Apoi, pentru că este în Katnut, este posibil ca Sitra Ahra să adere iar el poate ajunge la disperare. Prin urmare, intrarea sa în muncă este considerată Ibur și el poate ajunge la un avort spontan, adică să cadă din gradul său, în mod asemănător fetusului fizic care cade din abdomenul mamei și nu poate rămâne în viață. La fel, în spiritualitate, el cade de la gradul său și are nevoie de un nou Ibur. Adică trebuie să-și înceapă activitatea din nou, de parcă nu ar fi slujit Creatorului niciodată.
Din acest motiv, ar trebui să existe o forță de reținere, astfel încât fătul să nu cadă. Aceasta înseamnă că în acel moment, el ar trebui să fie complet, adică să simtă că nu-i lipsește nimic în muncă, dar că acum este aproape de Creator, în Dvekut [adeziune] completă și nimeni nu-i poate spune: „Dar vezi, că nu ai progresat în munca Creatorului. Prin urmare, faci eforturi ȋn van și nu ești în stare să slujești în sfințenie. Prin urmare, trebuie să fii ca toți ceilalți. De ce faci atâta gălăgie, că vrei să fii la un grad mai mare decât toți ceilalți, deși nu obții nici o satisfacție din munca publicului larg? Acest lucru ți-a dat impulsul de a avea gânduri și dorințe că trebuie să părăsești munca oamenilor obișnuiți și să mergi mai departe, către adevăr. Este adevărat că acesta este adevărul, dar vezi că, deși vrei să mergi pe calea adevărului, nu ești potrivit pentru ea, fie pentru că ești lipsit de talent, fie pentru că nu ai forța de a birui, aşa cum nu poți depăși natura iubirii de sine, cu care te-ai născut. Prin urmare, renunță la această muncă, rămâi în umilință, ca restul oamenilor și nu-ți ridica inima deasupra fratelui tău, ca un trufaş. Mai degrabă, este mai bine pentru tine să abandonezi această cale”.
Din acest motiv, pentru a nu cădea în astfel de gânduri, el are nevoie de forța de reținere. Adică omul trebuie să creadă mai presus de rațiune că aderența pe care o are la calea adevărului este mare și foarte importantă, iar el nici măcar nu poate aprecia importanța faptului că a atins calea adevărului, fiindcă acesta este întregul Kli în care va fi Lumina Creatorului. Totuși, acest lucru este în Kelim ale celui superior. Cu alte cuvinte, Creatorul știe când ar trebui cineva să simtă Dvekut cu Creatorul.
În propriile sale Kelim, el simte contrariul - că acum este mai rău decât atunci când pășea pe calea publicului larg, unde simțea că în fiecare zi adăuga fapte bune și Tora și Mițvot. Însă acum, de când a început să meargă pe drumul individului, păstrând întotdeauna intenția, ca să știe cât de mult poate lucra pentru a dărui și cât poate renunța la iubirea de sine, în acel moment vede de obicei că se apropie tot mai mult de adevăr. Atunci el vede tot mai bine adevărul, că nu este capabil să iasă din iubirea de sine.
Dar în Kelim-urile celui de sus, adică mai presus de rațiune, el se poate ridica și spune: „Nu-mi pasă cum dăruiesc Creatorului. Vreau ca, Creatorul să mă apropie de El, iar Creatorul știe cu siguranță când va veni momentul să simt că m-a adus aproape de El. Între timp, cred că El știe ce este cel mai bine pentru mine și de aceea mă face să simt sentimentele pe care le simt. Dar care este motivul pentru care Creatorul vrea să mă îndrume pe calea credinței în sensul că trebuie să cred că El se comportă cu mine cu bunăvoință? În cazul în care cred acest lucru, El mi-a dat un semn: cantitatea de bucurie pe care o am, cantitatea de recunoștință pe care I-o pot da pentru acest lucru și cât de mult pot mulțumi și lăuda numele Lui. Cu siguranță, trebuie să spunem că este în folosul nostru faptul că tocmai prin credință, putem atinge scopul, care este numit „primire pentru a dărui”. Altfel Creatorul ne-ar putea conduce pe calea cunoașterii și nu pe calea credinței.
De aici veți înțelege ceea ce am întrebat, „De ce avem nevoie de două lucruri care se neagă unul pe altul?” Cu alte cuvinte, pe de o parte, ar trebui să mergem pe calea adevărului, adică să simțim situația noastră, să simțim că ne îndepărtăm de iubirea de sine, ne apropiem de iubirea de ceilalţi și cât de mult am dori ca lumea să fie în situația, „Fie ca Numele Lui binecuvântat să crească și să fie sfințit”.
Iar când vedem că spiritualitatea nu este încă importantă, ne simțim într-o mare deficiență și, de asemenea, vedem cât de mult regretăm și cum ne doare faptul că suntem îndepărtați de El. Aceasta se numește „adevăr”, adică starea pe care o simțim în Kelim-urile noastre, în conformitate cu senzația noastră.
De asemenea, ni s-a dat calea credinței, care este mai presus de rațiune, adică să nu ținem cont de senzațiile și rațiunea noastră, ci să spunem, așa cum este scris: „Au ochi și nu văd. Au urechi și nu aud”. În schimb, ar trebui să credem că, Creatorul este cu siguranță Supraveghetorul și El știe ce este bun pentru mine și ce nu este bun pentru mine. De aceea, El vrea ca eu să-mi simt starea în acest fel, iar în ceea ce mă privește, nu-mi pasă cum mă simt, pentru că vreau să muncesc pentru a dărui.
Prin urmare, principalul lucru este că trebuie să muncesc pentru Creator. Și deși simt că munca mea nu este perfectă, totuși, în Kelim (vasele) celui superior, adică din perspectiva celui superior, sunt absolut complet, așa cum este scris, „Proscrisul nu va fi alungat de la El”. Ca atare, sunt mulțumit de munca mea - că am privilegiul să-L slujesc pe Rege chiar și de la nivelul cel mai jos. Consider că și acest lucru este un mare privilegiu, faptul că Creatorul mi-a permis să mă apropii de El, cel puțin ȋntr-o anumită măsură.
Acest lucru ne oferă două lucruri: 1) În ceea ce privește adevărul, omul vede adevărata sa stare - că are loc de rugăciune și atunci are loc pentru deficiență. În acel moment el se poate ruga la Creator să-i satisfacă deficiența și apoi se poate ridica la gradele de sfințenie. 2) Calea credinței, care este întregirea - că de aici poate lăuda Creatorul și-i poate mulțumi, apoi poate fi în bucurie.