Uneori numim spiritualitatea „suflet"
Articolul Nr. 13, 1984
Trebuie să înțelegem de ce uneori spiritualitatea este numită Neşama, suflet, după cum este scris, „Trup şi suflet” şi alteori numim spiritualitatea Nefeş, suflet, aşa cum este în „Şi Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău”.
De obicei, când vorbim de spiritualitate, vorbim despre cel mai înalt discernământ al ei, care este Neşama, astfel ca omul să știe că a fost pregătit pentru el un grad înalt, care este Neşama, pentru a trezi în inima lui dorinţa de a-l dobândi şi ca să se întrebe care este motivul pentru care nu l-a obţinut încă. Apoi, omul va ajunge să știe că tot ceea ce-i este necesar pentru a obţine spiritualitatea este echivalenţa de formă.
Corpul este născut cu o natură a iubirii de sine, care este deosebită ca formă față de Creator, pe care-L percepem ca dăruire pură. De aceea, omul trebuie să-şi purifice corpul şi să ajungă la echivalenţa de formă, astfel încât să dorească, de asemenea, să facă doar acţiuni de dăruire. Astfel, el va fi apt să obţină acest grad înalt numit Neşama. Din acest motiv, noi vorbim întotdeauna folosind termenii de corp şi Neşama (suflet).
Dar când ne referim la ordinea muncii, atunci după gradul corpului vine gradul de Nefeş. Acesta e motivul pentru care textul spune „Şi Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău (în ebraică, Nefeş)”, pentru că acesta este gradul care urmează corpului.
De aceea se spune, „Cu toată inima ta“ iar ulterior „Cu tot sufletul tău”. Cu alte cuvinte, respectivul trebuie să vrea să dăruiască tot ce are, Creatorului. Iar după aceea, dacă obţine un grad mai înalt, adică Ruah (spirit) si apoi Neşama, el va trebui în continuare să fie dispus să dăruiască totul Creatorului. Dar textul începe cu primul grad care vine după corp.
Omul trebuie să dea Creatorului tot ceea ce posedă. Ceea ce înseamnă că nu va face nimic pentru propriul său beneficiu, ci totul este de dragul Creatorului. Cu alte cuvinte, toate faptele lui sunt doar pentru a dărui, în timp ce el este complet nesemnificativ şi totul este făcut de dragul Creatorului.
Acum puteţi înţelege ce este scris în Zohar (Truma - Contribuţie), p 219, Articol 479 în Comentariul Scării: „Cu tot sufletul tău. El întreabă: Ar fi trebuit spus ‘În sufletul tău’, de ce ‘Cu tot sufletul tău?’ De ce se spune ‘Cu tot’? I se răspunde că în acest fel se includ Nefeş, Ruah, Neşama. Aceasta este ‘Cu tot sufletul tău’ unde ‘tot’ înseamnă ceea ce apucă acest Nefeş“.
De aici, vedem că Zohar-ul interpretează ‘tot’, pe care Tora l-a adăugat pentru noi, spunându-ne că Nefeş şi Ruah sunt incluse în Neşama. În mod intenţionat, începe cu Nefeş, fiindcă după corp urmează Nefeş. Dar când vorbim în general despre spiritualitate, ne referim la ea ca la Neşama, după cum este scris „Şi a suflat în nările lui Neşama (suflet, respirație) de viaţă”.
Pentru a obţine gradul NRN (Nefeş-Ruah-Neşama), trebuie să mergem pe calea dăruirii și să încercăm să ieşim din iubirea de sine. Aceasta se numeşte „calea adevărului“ ceea ce înseamnă că, procedând astfel vom obţine adevărata calitate care există în Providenţa Sa, care se comportă faţă de noi într-o manieră bună și binevoitoare.
Ea este numită „Sigiliul Creatorului este adevărul”. Acest lucru înseamnă că obiectivul muncii Creatorului, munca Sa în crearea lumilor – acela de a face bine creaturilor Sale – este ca omul să obţină calitatea de adevăr a Lui. Omul va şti că și-a atins perfecțiunea, după ce va atinge îndrumarea Creatorului ca binevoitoare, văzând că are abundenţă. Dar, de asemenea, el va trebui să aibă grijă ca și ceilalți să aibă această abundenţă, ceea ce înseamnă să vadă că toată lumea are abundență completă.
Acest lucru este prezentat în „Introducere la Studiul celor Zece Sfirot (Articolul 150 ), „Al patrulea discernământ al iubirii, care este iubirea necondiţionată, este etern. Este aşa fiindcă, după ce omul a judecat favorabil întreaga lume, iubirea este eternă şi absolută. În această stare nu poate exista acoperire şi ascundere în lume, pentru că aceasta devine un loc de dezvăluire completă a feţei, aşa cum este scris, ‘Învăţătorul tău nu se va mai ascunde şi ochii tăi Îl vor vedea pe Învăţătorul tău’, fiindcă el cunoaște deja toate comportamentele Creatorului cu toţi oamenii, că sunt sub forma Providenţei adevărate care apare din numele Său ’Binele care face bine celui bun şi celui rău’”.
Prin urmare rezultă că, dacă omul ajunge la perfecţiunea completă, el își atinge adevărata lui stare. Dar, există grade premergătoare înaintea acestuia, aşa cum este scris în „Introducere le Studiul celor Zece Sfirot”, că primul discernământ este pocăinţa din frică. Este scris despre asta (Articol 63), „Primul grad de obţinere a dezvăluirii feței, adică obţinerea şi simţirea Providenţei recompensei şi pedepsei sub forma Celui care cunoaşte toate tainele, care va depune mărturie că omul nu se va întoarce la prostie, este numit „pocăinţă din frică”. Atunci păcatele devin pentru el greşeli iar el este numit ‘drept incomplet’ sau 'intermediar'”.
Dar, în acord cu cele de mai sus, există încă un semn că omul merge pe calea adevărului – starea de negare. Cu alte cuvinte, deşi omul vede că acum este în starea cea mai rea, adică înainte de a începe să meargă pe calea adevărului, el s-a simțit aproape de Kduşa (Sfinţenie), iar acum, când a început să păşească pe această cale se simte mult mai departe. Dar, potrivit cunoscutei legi „Sfinţenia este crescută și nu scăzută”, se ridică întrebarea, „De ce acum, când merge pe calea adevărului simte că regresează în loc să simtă că progresează, așa cum ar trebui să se întâmple dacă merge pe calea adevărului? Cel puţin, ar trebui să nu decadă din starea sa anterioară”.
Răspunsul este că mai întâi trebuie să existe absenţa și după aceea, prezenţa. Ceea ce înseamnă că, mai întâi trebuie să existe un Kli (vas) numit „lipsă“ și apoi va exista un spațiu pentru umplerea lipsei. De aceea, la început, omul trebuie să avanseze şi să se apropie tot mai mult de adevăr. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când avansează el își vede situaţia: că este imersat în iubirea de sine. Și, de fiecare dată, ar trebui să vadă mai clar că iubirea de sine este rea pentru că ea ne împiedică să dobândim încântarea şi plăcerea pe care Creatorul le-a pregătit pentru noi, fiind ceea ce ne separă de Creator.
De aici putem înţelege că atunci când omul consideră că regresează, pentru că a pornit pe calea adevărului, el trebuie să ştie că nu este aşa, că de fapt el avansează spre adevăr. Înainte, când munca lui nu se baza pe dăruire şi credinţă, era departe de a vedea adevărul. Dar acum, el trebuie să ajungă să simtă răul din interiorul său, după cum este scris, „Nu va fi niciun dumnezeu străin în tine”.
Înţelepţii noştri au spus, „Cine este dumnezeul străin din corpul omului? Este înclinaţia rea”. Cu alte cuvinte, în interiorul omului, dorinţa de primire este adevăratul rău.
Şi apoi, după ce a obţinut recunoaşterea răului, el poate spune că începe să-l corecteze. Rezultă că, înainte de a-și simți răul în măsura în care să nu-l mai poată tolera, nu avea nimic de corectat. De aceea, el a parcurs într-adevăr un drum lung în interiorul adevărului, pentru a vedea situația sa reală.
Iar când omul vede răul din sine într-o măsură în care nu-l mai poate tolera, el începe să caute cum să iasă din el. Dar singurul sfat pentru cel din Israel este să se adreseze Creatorului, pentru ca EL să-i deschidă ochii şi inima şi să-l umple cu abundenţa sublimă, aşa cum au spus întelepţii noştri, „Cel care vine să fie purificat, este ajutat”.
Apoi, când primeşte ajutor de la Creator, toate lipsurile sale vor fi umplute cu lumina Creatorului şi omul începe să se ridice în gradele sfinţeniei, fiindcă nevoia a fost deja pregătită în interiorul lui atunci când a ajuns să-şi vadă adevărata lui stare. Deci, acum are loc să-şi primească plenitudinea.
Şi apoi, omul începe să vadă cum, în fiecare zi, pe măsura muncii lui, se ridică mai sus. Dar, noi trebuie să trezim întotdeauna ceea ce inima uită, ce este necesar pentru corectarea inimii – Iubirea pentru prieteni – al cărei scop este obţinerea iubirii pentru ceilalţi.
Acesta nu este un lucru plăcut pentru inimă, care este numită „iubirea de sine”. De aceea, atunci când are loc o adunare a prietenilor trebuie să ne reamintim să ne punem întrebarea, adică fiecare va trebui să se întrebe pe sine, cât de mult am avansat în iubirea pentru ceilalţi şi câte acțiuni am făcut pentru a avansa în această direcție.