52. O încălcare a legii nu anulează o Mițva
Am auzit în ajunul de Șabat, 9 Iyar, 14 Mai, 1943
„O încălcare a legii nu anulează o Mițva (poruncă)“, iar o Mițva nu anulează o încălcare a legii. Regula în muncă este ca omul să meargă pe calea dreaptă, însă înclinaţia rea din el nu îl lasă.
Cu toate acestea, omul trebuie să ştie că nu este nevoie să smulgă răul din rădăcină, deoarece acest lucru este imposibil. Mai degrabă trebuie să urască răul, aşa după cum este scris: „Voi, cei care Îl iubiţi pe Domnul, urâţi răul“. Aşadar, este nevoie doar de ură, deoarece ura separă ceea ce este unit.
Din acest motiv răul, în sine, nu există. Existenţa răului depinde, mai degrabă, de iubirea sau ura pentru rău. Aceasta înseamnă că dacă omul iubeşte răul, el este prins sub autoritatea răului, iar dacă urăşte răul, atunci iese de sub autoritatea acestuia şi răul nu mai are nicio putere asupra lui.
Rezultă că principala muncă nu este asupra răului propriu-zis, ci asupra mărimii iubirii şi a urii. Şi din acest motiv încălcarea legii conduce la o altă încălcare a legii. Trebuie să ne întrebăm: „De ce merită omul o asemenea pedeapsă?“ Când omul cade în timp ce munceşte trebuie ajutat să se ridice. Însă vedem că sunt adăugate tot mai multe obstacole în faţa lui ca el să cadă şi mai jos decât prima dată.
Pentru ca omul să urască răul într-o măsură mai mare, lui i se dă mai mult rău, tocmai pentru a simţi că păcatul îl îndepărtează de lucrarea Creatorului. Deşi regretă primul păcat, omul nu are remuşcări atât de mari, încât să ajungă să urască răul.
Prin urmare, o încălcare a legii determină o altă încălcare, şi de fiecare dată omul regretă, iar fiecare remuşcare face ca ura faţă de rău să crească până când se atinge o măsură completă. În acel moment omul este separat de rău, deoarece ura duce la separare.
Rezultă că dacă măsura urii atinge un nivel care determină separarea, omul nu mai are nevoie să corecteze „încălcarea legii determină o altă încălcare a legii“ şi, bineînţeles, câştigă timp. Când omul este răsplătit, el ajunge la iubirea Creatorului. Acesta este înţelesul versetului: „Voi, cei care Îl iubiţi pe Domnul, urâţi răul“. Ei doar urăsc răul, dar răul în sine rămâne la locul său, fiind necesară doar ura faţă de rău.
Aceasta rezultă din: „Totuşi, Tu l-ai facut pe el cu puţin mai prejos decât Dumnezeu“, şi acesta este înţelesul spuselor şarpelui: „şi vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. Atunci când omul se străduieşte şi vrea să înţeleagă toate căile Providenţei, aşa cum este Creatorul, aceasta înseamnă că „mândria omului îl va coborî“. Adică omul vrea să înţeleagă totul cu mintea lui îndreptată spre exterior, iar dacă nu înţelege se simte umilit.
Adevărul este că dacă în om se trezeşte nevoia de a şti ceva, acesta este un semn că trebuie să ştie acel lucru. Iar atunci când îşi depăşeşte propria minte, ceea ce dorește să înțeleagă şi primeşte totul în credinţă mai presus de raţiune, înseamnă că el se găseşte în cea mai modestă condiţie dintre toate condiţiile umane. Atunci când nevoia omului de a şti este tot mai mare, iar el alege credinţa mai presus de raţiune, spunem că omul se află într-o stare de mare umilinţă.
Acum putem înţelege interpretarea pe care au dat-o versetului: „Acum, omul Moise era foarte sfios“ (Numeri, 12, 3), umil şi răbdător. Aceasta înseamnă că el a îndurat cea mai mare măsură a umilirii.
De aceea se spune că Adam haRișon a mâncat din Pomul vieţii, iar înainte de asta s-a aflat într-o stare de perfecţiune. De aceea el nu a putut să urce deasupra nivelului la care se afla, pentru că nu a simţit nicio lipsă în starea lui. Prin urmare, el nu a putut să descopere toate Numele Sfinte.
Din acest motiv „El este teribil prin faptele Sale în faţa fiilor omului“, atunci când a mâncat din Pomul cunoaşterii binelui şi răului. Şi prin păcatul lui, toate Luminile au plecat de la el, astfel că a fost obligat să îşi ia munca de la capăt.
Şi este scris că a fost izgonit din Grădina Edenului, pentru că dacă ar fi mâncat din Pomul vieţii ar fi trăit veşnic. Aceasta este semnificaţia internalității lumilor. Dacă omul intră acolo, va rămâne acolo pentru totdeauna. Adică, omul va ajunge din nou să nu vrea nimic. Iar pentru a fi capabil să meargă şi să dezvăluie Numele Sfinte care apar prin corectarea binelui şi răului, el a trebuit să mănânce din Pomul cunoaşterii.
Situaţia este similară cu cea a unei persoane care vrea să-i dea prietenului său un butoi mare plin cu vin, dar prietenul lui are doar o ceaşcă mică. Ce face el? Toarnă vin în acea cupă, o duce acasă şi o goleşte. Apoi porneşte iar cu ceaşca şi o umple din nou cu vin. Se întoarce din nou acasă la el, şi tot aşa până când primeşte toate butoaiele cu vin.
Am auzit o altă parabolă pe care a spus-o despre doi prieteni, dintre care unul a devenit rege, iar celălalt foarte sărac. Săracul a auzit că prietenul lui a ajuns rege, a mers la prietenul lui, regele, şi i-a vorbit despre situaţia lui proastă.
Regele i-a dat o scrisoare către ministrul trezoreriei ca timp de două ore să primească atât de mulţi bani câţi doreşte. Săracul a venit la trezorerie cu o cutie mică, a intrat şi a umplut acea cutiuţă cu bani.
Când a ieşit, ministrul a lovit cutia şi toţi banii au căzut pe podea. Situaţia s-a repetat de fiecare dată, până când bietul omul a început să se plângă: „De ce îmi faci asta?“ În cele din urmă, ministrul i-a spus: „Banii pe care i-ai luat în tot acest timp sunt ai tăi şi îi vei lua pe toţi. Ţi s-a înscenat această farsă deoarece nu ai vasul adecvat pentru a lua suficienţi bani din trezorerie“.