43. Despre adevăr şi credinţă
Am auzit
„Adevăr“ este ceea ce omul simte şi vede cu ochii săi. Acest discernământ este numit „răsplată şi pedeapsă“, deoarece nimic nu se poate obţine fără muncă. Este ca şi cum omul ar sta în casa lui şi nu ar vrea să facă nimic pentru a-şi asigura subzistenţa. El spune că din moment ce Creatorul este „cel bun care face bine“ şi se îngrijeşte de toate creaturile, atunci cu siguranţă că îi va trimite tot ce are nevoie, iar el nu este obligat să facă nimic.
Bineînţeles că dacă omul se comportă în acest fel va muri de foame. Raţiunea, de asemenea, ne obligă să credem că ceea ce vedem cu ochii noştri este cu siguranţă adevărat, adică el va muri de foame.
În acelaşi timp, omul trebuie să creadă mai presus de raţiune că poate obţine tot ce are nevoie fără niciun efort sau preocupare, datorită Providenţei particulare. Cu alte cuvinte, Creatorul face şi va face totul, iar omul nu îl ajută cu nimic. Creatorul face totul, iar omul nu poate să adauge sau să scadă nimic.
Însă cum pot merge mână-n mână aceste două lucruri, dacă se contrazic unul pe celălalt? Numim „discernământ“ ceea ce omul poate obţine cu mintea lui, înseamnând că fără muncă şi străduinţă nu se poate realiza nimic. Acesta se numeşte „adevăr“, deoarece Creatorul doreşte ca omul să simtă astfel. Prin urmare, această cale este numită „calea adevărului“.
Nu trebuie să fim surprinşi că deşi cele două căi sunt contradictorii, această stare este adevărată, întrucât adevărul nu se referă la cale și la stare ci se referă la senzaţia pe care Creatorul vrea ca omul să o simtă. Acesta se numeşte „adevăr“. Prin urmare, problema adevărului (care trebuie raportată cu precizie la Creator) se referă la voinţa Lui, la faptul că El vrea ca omul să vadă şi să simtă în acest fel.
Cu toate acestea, în ciuda faptului că nu simte şi nu vede, omul trebuie să creadă că poate fi ajutat de Creator să obţină toate beneficiile care pot fi câştigate, chiar şi fără niciun efort din partea lui. Acest lucru este adevărat numai în privinţa Providenţei personale.
Motivul pentru care omul nu poate ajunge la Providenţa personală înainte de a ajunge la răsplată şi pedeapsă se datorează faptului că Providenţa personală este ceva etern, iar mintea omului nu este eternă. Prin urmare, ceva etern nu se poate îmbrăca în ceva care nu este etern. Astfel, după ce omul a fost recompensat cu discernământul răsplăţii şi pedepsei, răsplata şi pedeapsa devin un Kli (vas) în care se poate îmbrăca Providenţa personală.
Acum putem înţelege versetul: „O Doamne, salvează, O Doamne, mântuieşte“. „Salvează“ se referă la răsplată şi pedeapsă. Omul trebuie să se roage Creatorului pentru ca El să îi dea forţă şi stăruinţă, iar prin aceasta va fi recompensat. În acelaşi timp, el ar trebui să se roage să aibă succes (aceasta este Providenţa personală), adică să fie răsplătit cu toate beneficiile din lume, fără muncă sau efort.
Putem vedea acest lucru şi în cazul posesiunilor materiale (care sunt percepute separat în spaţiu, adică în două corpuri, spre deosebire de aspectele spirituale, în care totul este studiat în acelaşi corp, dar pe rând). Există oameni care şi-au obţinut averile doar printr-o mare străduinţă, consum de energie şi o deosebită inteligenţă şi, în acelaşi timp, vedem situaţia opusă: oameni care nu sunt prea inteligenţi, care nu au o energie deosebită şi nici nu fac eforturi extraordinare, reuşesc şi devin cei mai mari proprietari, cu cele mai multe posesiuni din lume.
Explicaţia este că aceste lucruri corporale se extind de la Rădăcinile lor Superioare, adică de la răsplată şi pedeapsă şi de la Providenţa personală. Singura diferenţă este aceea că în spiritualitate ele apar într-un singur loc, într-un singur subiect, dar pe rând, adică în aceeaşi persoană, dar în două stări. În lumea materială acest lucru are loc în acelaşi timp, dar în doi subiecți, adică în acelaşi timp, însă în doi oameni diferiţi.