33. Sorții de Yom Kipurim și Haman
Am auzit de Truma 6, 12 februarie 1943
Este scris: „Aaron să arunce sorţii pe cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“ (Leviticul, 16, 8). Despre Haman este scris: „ei au aruncat un Pur, adică sorţul“ (Estera, 3, 7).
Se recurge la sorţ acolo unde nu se poate face o cercetare raţională, pentru că mintea nu poate merge până într-acolo, încât să fie capabilă să discearnă binele de rău. În această stare, se aruncă un Pur, când ei nu se bazează pe minte, ci pe ceea ce le spune sorţul. Prin urmare, cuvântul „sorţ“ se utilizează pentru a indica faptul că mergem deasupra raţiunii.
Referitor la cea de-a şaptea zi din Adar, (a şasea lună din calendarului ebraic), în care s-a născut şi în care a murit Moise, trebuie să înţelegem ce înseamnă Adar. Adar provine din cuvântul aderet (manta), după cum este scris despre Ilie: „şi-a aruncat mantaua pe el“ (Regi, 1, 19, 19). Aderet provine din cuvântul Aderet se’ar (păr), prin care se înţelege se’arot (păr) şi dinim (judecăţi), acestea fiind gândurile şi ideile străine care apar în timpul muncii şi care îl îndepărtează pe om de Creator.
Problema care apare aici este depăşirea acestora. Deşi omul observă că există numeroase contradicţii în Providenţa Lui, trebuie totuşi să le depăşească prin credinţă mai presus de raţiune şi să spună că ele sunt ghidare în maniera ,,Bunul care face binele”. Acesta este înţelesul pentru ceea ce este scris despre Moise: „Şi Moise şi-a ascuns faţa“. Aceasta înseamnă că el a văzut toate contradicţiile şi a încercat să le controleze prin efort, cu puterea credinţei mai presus de raţiune.
Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „În schimbul faptului că «Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească», el a fost recompensat cu «el vede chipul Domnului»“. Acesta este sensul versetului: „Cine este orb ca servitorul Meu, şi cine este aşa surd ca îngerul Meu?“
Este cunoscut faptul că eynaim (ochi) sunt numiţi „raţiune“, „minte“, adică ochii minţii. Este aşa pentru că despre ceva ce pricepem cu mintea spunem: „Vedem că mintea şi raţiunea ne cer să spunem astfel“.
Prin urmare, cel ce merge deasupra raţiunii este ca omul care nu are ochi şi este numit „orb“, adică se preface că este orb, De asemenea, cel care nu vrea să audă ce îi spun iscoadele şi se preface că este surd, este numit „surd“. Acesta este sensul versetului: „Cine este orb ca servitorul Meu, şi surd ca îngerul Meu?“
Cu toate acestea, când spunem că „ei au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud“ înseamnă că ei nu vor să asculte ceea ce le cere raţiunea şi nici ceea ce le aud urechile, după cum este scris despre Ioșua, fiul lui Nun, că niciun lucru rău nu a intrat în urechile lui. Acesta este sensul expresiei Aderet se’ar, adică faptul că el a descoperit numeroase contradicţii şi judecăţi. Fiecare contradicţie este numită Se’ar (păr), şi sub fiecare Se’ar este o adâncitură.
Asta înseamnă că omul face o adâncitură în cap, adică gândul străin produce o fisură şi îi înțeapă capul. Când omul are multe gânduri străine se consideră că are mult Se’arot, ceea ce se numeşte Aderet Se’ar.
Acesta este sensul celor scrise despre Ilie: „Ilie a plecat de acolo şi a găsit pe Elisei, fiul lui Șafat, arând. Înaintea lui erau douăsprezece juguri de boi şi el era cu al doisprezecelea. Ilie s-a apropiat de el şi şi-a aruncat mantaua peste el“ (Regi, 1, 19, 19). (Jug înseamnă o pereche de bakar – boi, deoarece ei arau cu perechi de boi care erau legaţi împreună. Acesta se cheamă jug de boi.) Baker vine de la cuvântul bikoret (critici, analiză), iar doisprezece se referă la caracterul complet al nivelului (precum douăsprezece luni şi douăspezece ore).
Aceasta înseamnă că omul are deja toate discernămintele de Se’arot care pot exista în lume şi care formează Se’arot, fiind astfel realizat Aderet se’ar. Totuşi, în cazul lui Ilie, lucrurile s-au petrecut în forma dimineţii lui Iosif, aşa după cum este scris: „De îndată ce s-a luminat de ziuă, bărbații au fost alungaţi: ei şi măgarii lor“.
Înseamnă că omul a fost deja răsplătit cu Lumina care se aşterne peste aceste contradicţii, deoarece prin aceste contradicţii, numite şi critici, atunci când doreşte să le depăşească, el face aceasta prin atragerea Luminii asupra lor, aşa după cum este scris: „Cel care vine să se purifice este ajutat“.
Deoarece omul a atras deja Lumina peste toate criticile şi nu mai are nimic de adăugat, pentru că toate criticile au fost completate în el, criticile şi contradicţiile din interiorul lui se sfârşesc de la sine. Acest proces urmează regula care spune că nu există nicio acţiune care să nu aibă un scop, pentru că nimeni nu acţionează fără un scop.
Trebuie să înţelegem că ceea ce îi pare omului ca fiind în contradicţie cu conducerea „Celui Bun care face bine“ există doar pentru a-l obliga să atragă Lumina Superioară asupra contradicţiilor, atunci când doreşte să le depăşească. În caz contrar, el nu le poate depăşi. Aceasta se numeşte „măreţia Creatorului“, pe care omul o atrage atunci când simte contradicţiile numite Dinim [judecăţi].
Cu alte cuvinte, contradicţiile pot fi anulate dacă omul vrea să le depăşească, dar numai prin extinderea măreţiei Creatorului. Rezultă că aceste Dinim determină atragerea măreţiei Creatorului. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris: „şi-a aruncat mantaua peste el“.
Apoi, el îi atribuie Lui întreaga manta de păr, adică Creatorului. Acum omul vede că mantaua i-a fost dată de către Creator în mod intenţionat, tocmai ca prin ea să atragă Lumina Superioară.
Omul poate să vadă aceasta doar mai târziu, după ce îi este acordată Lumina care se aşterne peste contradicţiile şi peste Dinim pe care le-a avut la început. El vede că fără păr, adică fără coborâri, nu ar exista un loc în care Lumina Superioară să pătrundă, aşa cum nu există Lumină fără Kli [vas].
Drept urmare, omul vede că întreaga măreţie a Creatorului pe care a dobândit-o s-a datorat Se’arot şi contradicţiilor pe care le-a avut. Acesta este înţelesul versetului: „Dumnezeu din înaltul cerului este măreţ“. Înseamnă că măreţia Creatorului este acordată prin Aderet, şi acesta este sensul versetului: „Fie ca laude înalte către Domnul să se afle pe buzele lor“.
Înseamnă că greșelile din munca pentru Creator îl fac pe om să se înalțe, pentru că fără un imbold este incapabil să se mişte și consimte să rămână în starea în care se află. Dar dacă coboară la un nivel mai jos decât înțelegerea sa, aceasta îi dă puterea să învingă, pentru că nu poate să rămână într-o situaţie atât de rea, nu poate să accepte să rămână acolo, la starea la care a coborât.
Din acest motiv, omul trebuie mereu să depăşească starea de coborâre şi să iasă din ea. Într-o astfel de stare el trebuie să atragă asupra lui măreţia Creatorului. La rândul său, aceasta îi permite să atragă de Sus forţele superioare. În caz contrar, el va rămâne într-o stare de josnicie totală. Prin urmare, cu ajutorul Se’arot, omul descoperă treptat măreţia Creatorului, până când descoperă Numele Creatorului, adică „cele treisprezece atribute ale Milei“. Aceasta înseamnă că „cel mai în vârstă îl va sluji pe cel mai tânăr“, „cel rău o poate pregăti, însă cel drept o va purta“ şi „îl vei sluji pe fratele tău“.
Cu alte cuvinte, întreaga stare de sclavie, adică toate contradicţiile care au existat păreau să stea în calea muncii sfinte şi să lucreze împotriva Kdușa [Sfinţenie]. Acum, când i-a fost acordată Lumina Creatorului care se aşterne peste aceste contradicţii, omul vede contrariul, adică faptul că ele au servit Kdușa. Înseamnă că datorită lor există un loc pentru ca Kdușa să se îmbrace în hainele lor. Şi aceasta se numeşte „cel rău o poate pregăti, însă cel drept o va purta“, altfel spus, ele i-au dăruit Kelim [vasele] precum și locul pentru Kdușa.
Acum putem interpreta ceea ce au scris înţelepţii noştri: „Răsplătit – cel drept. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai. Condamnat – cel rău. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“ (Hagiga, 15a). Aceasta înseamnă că omul ia de la prietenul său Dinim şi gândurile străine, ceea ce, ar trebui să interpretăm la nivelul întregii lumi, că reprezintă motivul pentru care au fost creaţi atât de mulţi oameni, fiecare cu propriile lui gânduri şi opinii, toţi aparţinând aceleiaşi lumi.
Toate acestea au fost create în mod deliberat, astfel încât fiecare om să fie încorporat în toate gândurile prietenului său. Iar atunci când omul se căieşte este recompensat cu Hitkalelut [încorporare/integrare].
Astfel, când omul vrea să se căiască trebuie să se judece pe sine, precum şi întreaga lume, pe o scală de merit, din moment ce el însuşi este încorporat în toate noţiunile şi gândurile străine ale întregii lumi. Acesta este sensul versetului: „Condamnat – cel rău. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“.
Prin urmare, atunci când încă era rău, numit „condamnat“, partea lui de contradicţii şi gânduri străine era din Se’arot. El era de asemenea, amestecat cu partea prietenului său în iad, adică era încorporat în toate conceptele întregii lumi.
Ulterior, când devine „răsplătit – cel drept“, adică după ce s-a căit şi s-a judecat pe sine şi întreaga lume „pe o scală de merit, el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai“. Acest lucru se datorează faptului că omul trebuie să extindă Lumina Superioară chiar şi asupra gândurilor străine ale celorlalţi oameni din lume, întrucât este amestecat cu ei şi trebuie să-i judece şi pe ei pe o scală de merit.
Acest lucru se realizează tocmai prin extinderea Luminii Superioare peste Dinim ale tuturor. Deşi ei nu pot primi Lumina pe care el o atrage în numele lor, pentru că nu au Kelim adecvate acestui scop, cu toate acestea, el atrage Lumină şi asupra lor.
Trebuie să interpretăm aceasta în concordanţă cu binecunoscuta regulă a celui care provoacă extinderea Luminilor în nivelurile superioare, care spune că în măsura în care extinde lumina în cel de sus, în aceeaşi măsură primeşte de la aceste lumini, din moment ce el a fost cauza acestei acţiuni. În mod similar, cel rău ar trebui, de asemenea, să primească o parte din luminile pe care le-a indus în cei drepţi.
Pentru a înţelege aceasta, trebuie să explicăm problema sorţilor. Au fost doi sorţi, aşa după cum este scris: „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“. Se ştie că sorţul reprezintă o problemă mai presus de raţiune. Prin urmare, atunci când un sorţ este mai presus de raţiune, el face ca celălalt sorţ să fie pentru Azazel.
Aceasta este semnificaţia versetului: „Furtuna va cădea pe capetele celor răi“. Este aşa pentru că el a extins lumina superioară prin aceste contradicţii. Descoperim în acest mod că măreţia Creatorului creşte, ceea ce pentru cei păcătoşi constituie un pas înapoi, deoarece întreaga lor dorinţă este în limita raţiunii. Şi atunci când lumina care vine pe baza discernământului „mai presus de raţiune“ crește, ei se ofilesc şi sunt anulaţi.
Prin urmare, tot ceea ce au cei răi este ajutorul acordat celor drepţi pentru ca aceştia să extindă măreţia Creatorului, iar după aceea ei sunt anulaţi. Aceasta se numeşte: „Răsplătit – el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai“. (Comentariul autorului: Înseamnă că doar acţiunea celui care a ajutat la realizarea corectării, creând prin fapte bune realitatea în care să apară lumina, rămâne în Kdușa. Omul primeşte ceea ce a indus sus, în scopul de a crea un loc pentru expansiunea Luminii. În această stare, cel de jos primeşte ceea ce a cauzat celui de sus. Cu toate acestea, contradicţiile şi Dinim sunt anulate, fiind înlocuite cu măreţia Creatorului, care apare mai presus de raţiune, în timp ce ei ar dori să apară doar în Kelim din raţiune; din acest motiv ei sunt anulaţi. Acesta este modul în care putem interpreta acest lucru).
Cu toate acestea, şi în ceea ce privește gândurile străine, peste care publicul a cauzat extinderea măreției, acea lumină rămâne pentru ei. Atunci când vor merita să primească, fiecare va primi în măsura în care a contribuit la atragerea luminii superioare asupra lor.
Aceasta este semnificaţia versetului: „O cale care trece prin despicătura unui fir de păr“ din Zohar (Partea 15 şi în Comentariul Sulam, item 33, pag. 56) care face distincţia între dreapta şi stânga. Cei doi sorţi de Yom Kipurim reprezintă căinţa din frică. De asemenea, a fost și un sorț de Purim, care reprezintă căinţa din iubire.
Acest lucru se datorează faptului că a fost atunci, înainte de construirea Templului, şi în acel timp, ei au avut nevoie de căinţa din iubire. Dar mai întâi, trebuia să existe nevoia ca ei să se căiască. Această nevoie cauzează Dinim şi Se’arot (pluralul pentru păr). Acesta este înţelesul faptului că Haman a primit autoritate de Sus: „Eu aşez peste voi guvernarea, aceea prin care el vă va conduce“.
De aceea este scris că Haman „a aruncat un Pur, adică un sorţ“ în luna Adar, care este a douăsprezecea, aşa după cum este scris în legătură cu Elisei : „doisprezece boi“. Este scris „două rânduri, şase pe un rând“, care este luna lui adar, adică aderet se’ar, care sunt cele mai mari Dinim.
Astfel, Haman ştie că va înfrânge Israelul, deoarece Moise a murit în luna Adar. Totuşi, el nu a ştiut că Moise s-a născut în acea lună, în sensul că: „și ei au văzut că era bine“. Este astfel, deoarece atunci când omul se întăreşte în cea mai dificilă situaţie, îi este acordată cea mai mare dintre lumini, numită „măreţia Creatorului“.
Aceasta este semnificaţia versetului: „fir de in subţire răsucit“. Cu alte cuvinte, pentru că li s-a acordat „calea care trece prin despicătura unui fir de păr“, „două rânduri, şase pe un rând“, apoi răsucit, de la cuvintele: un străin îndepărtat. Înseamnă că Sitra Ahra (adică străinul) este anulată şi a plecat pentru că şi-a îndeplinit sarcina.
Observăm că toate Dinim şi contradicţiile au venit doar pentru a descoperi măreţia Creatorului. Prin urmare, lui Iacov, care era un om fără păr, fără Se’arot, i-a fost imposibil să dezvăluie măreţia Creatorului, din moment ce nu a avut niciun motiv şi nicio nevoie de a extinde luminile. Din această cauză Iacov nu a putut să primească binecuvântările lui Isac, pentru că nu a avut Kelim [vase], iar fără Kli [vas] nu există Lumină. De aceea Rebeca l-a sfătuit să îmbrace hainele lui Esau.
Acesta este sensul versetului: „ţinea cu mâna de călcâi pe Esau“. Adică, deşi nu avea niciun fir de păr, el a luat de la Esau. Asta a văzut Isac şi a spus: „mâinile sunt ale lui Esau, dar vocea este a lui Iacov“. Cu alte cuvinte, lui Isac i-a plăcut corectarea făcută de Iacov, şi astfel au fost create Kelim[vasele] lui pentru binecuvântări.
Acesta este motivul pentru care avem nevoie de o lume atât de mare, cu atât de mulţi oameni, tocmai pentru ca fiecare să fie inclus în prietenul său. Rezultă că fiecare individ este inclus în gândurile şi dorinţele întregii lumi.
De aceea omul, în sine, este numit „o lume mică“; exact din acest motiv. De asemenea, acesta este sensul termenului „nerăsplătit“, însemnând că atât timp cât încă nu s-a purificat, „el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“. Astfel, el este inclus în iadul prietenului său.
Mai mult decât atât, chiar dacă omul a corectat partea lui de iad, dar nu a corectat şi partea prietenului său, adică partea lui care este încorporată în lume, el nu este considerat întreg.
Acum putem înţelege de ce Iacov, care era fără păr, fără Se’arot, se ţinea totuși de călcâiul lui Esau. Înseamnă că el ia Se’arot prin faptul că este încorporat în Esau.
Prin urmare, atunci când omul este răsplătit cu corectarea acestor părţi, el duce partea prietenului său în Rai, proporţional cu măsura măreţiei luminii superioare pe care a extins-o peste Se’arot ale tuturor oamenilor. El este răsplătit, chiar dacă publicul general încă nu poate primi, pentru că îi lipseste calificarea pentru a face acest lucru.
Acum putem înţelege conflictul dintre Iacov şi Esau. Esau a spus: „Eu am destul“, iar Iacov a spus: „Eu am totul“, adică „două rânduri, şase pe un rând“, aceasta însemnând în limitele raţiunii şi mai presus de raţiune, ceea ce corespunde dorinţei de a primi şi luminii de Dvekut (adeziune).
Esau a spus: „Eu am destul“, ceea ce indică lumina care vine în vasele de primire, în limitele raţiunii. Iacov a spus că el are totul, adică ambele discernăminte. Cu alte cuvinte, el a folosit vasele de primire având, de asemenea şi lumina de Dvekut.
Aceasta este semnificaţia mulţimii amestecate care a făcut viţelul şi a spus: „acesta este Dumnezeul tău, o Israel“, însemnând Ele (acestea) fără Mi (cine), căci au vrut să se conecteze doar cu Ele, nu şi cu Mi. Înseamnă că ei nu le-au vrut pe amândouă, adică şi pe Mi, şi pe Ele, care împreună alcătuiesc Numele Elokim (Creator), ceea ce înseamnă destul şi totul. Aceasta este ceea ce nu au vrut.
Acesta este înţelesul pentru Heruvim, care sunt Kravia şi Patia. Un Heruv la un capăt corespunde discernământului „destul“, iar un Heruv la celălalt capăt corespunde discernământului „totul“. La asta se referă „glasul care-i vorbea dintre cei doi heruvimi“.
Dar cum este posibil acest lucru? În definitiv, ei sunt cele două capete, opuşi unul altuia. Cu toate acestea, el trebuie să facă pe Patia (prostul), şi astfel să primească. Aceasta se numeşte „mai presus de raţiune“: face tot ce i se spune, deşi nu înţelege nimic din ceea ce i se spune.
În ceea ce priveşte ,,totul”, numit ,,mai presus de raţiune”, omul ar trebui să încerce să lucreze cu bucurie, deoarece prin bucurie apare adevărata măsură a tuturor lucrurilor. Dacă omul nu simte bucurie, atunci ar trebui să se întristeze, pentru că acesta este locul principal în care trebuie să muncească pentru a descoperi bucuria muncii mai presus de raţiune.
Prin urmare, atunci când omul nu simte bucurie în muncă, el ar trebui să se întristeze din această cauză. Acesta este sensul versetului: „a cărui inimă îl face doritor“, cu alte cuvinte, el suferă şi se chinuie că nu simte bucurie în această muncă.
Tot acesta este și înțelesul versetului ,,pentru că nu L-ai servit pe Domnul Dumnezeul tău cu bucurie, din cauza abundenței tuturor acestor lucruri”. În fapt, tu ai lăsat totul şi ai luat doar destul. În cele din urmă, vei fi cu mult mai jos, fără nimic, adică vei pierde chiar şi ceea ce era destul. Cu toate acestea, în măsura în care omul are „totul“ şi este bucuros, în aceeaşi măsură i se va acorda „destul“.
În consecinţă, trebuie să vedem ce înseamnă faptul că „femeile plângeau pe Tammuz“ (Ezechiel, 8). Rași interpretează aceasta ca fiind idolatrie, iar pentru că el avea plumb în ochi, ele îl încălzeau pentru a topi plumbul.
Trebuie să interpretăm chestiunea plânsului ca fiind starea celor care nu au nicio bucurie, deoarece au praf în ochi. Praful este Bhina Dalet, adică Împărăţia Cerurilor, care este credinţa mai presus de raţiune.
Acest discernământ are forma prafului, ceea ce înseamnă că este lipsit de importanţă. Iar această muncă are gust de praf, adică este la fel de nesemnificativă, ca praful. Alegoria despre femeile care plângeau pentru Tammuz se referă la faptul că ele au „ars“ această idolatrie, astfel încât prin încălzire, praful să iasă din interiorul plumbului.
Aceasta semnifică faptul că ele plângeau pentru că le-a fost dată munca de a crede mai presus de raţiune în providenţa Lui binevoitoare, în timp ce prin raţiune vedeau doar contradicţii în Providenţa Lui. Această muncă este munca în Kduşa, iar ele voiau să înlăture praful, adică munca mai presus de raţiune, numită „praf“. Însă ochii, numiţi „vedere“, înseamnă să vedem providenţa Lui în limitele raţiunii. Iar aceasta se cheamă „idolatrie“.
Această situaţie seamănă cu aceea a unui om care face vase de lut. Ordinea muncii este următoarea: mai întâi face bile din lut, le taie, iar apoi face găuri în ele. Când fiul cel mic vede ce face tatăl său, strigă: „Tată, de ce strici bilele?“ Fiul nu înţelege faptul că aceste găuri reprezintă scopul principal al tatălui, deoarece doar cavităţile pot deveni recipiente; el vrea să astupe găurile pe care tatăl lui le-a făcut în bile.
La fel este şi aici. Acest praf din interiorul ochilor îi îblochează vederea, aşa încât oriunde se uită vede doar contradicţii în Providenţă. Dar tocmai acesta este întregul Kli cu ajutorul căruia omul poate descoperi scânteile iubirii necondiţionate, numită „bucuria unei Mițva“. Se spune despre aceasta că „dacă nu l-ar ajuta Creatorul, el nu ar birui“. Aceasta înseamnă că dacă nu i-ar fi dat Creatorul aceste gânduri, el ar fi fost incapabil să primească vreo ascensiune.