20. Lișma (pentru Numele Ei)
Am auzit în 1945
Despre Lișma (pentru Numele Ei).
Pentru a obţine Lișma, omul are nevoie de o trezire de Sus, pentru că aceasta este o iluminare de Sus, şi nu este ceva ce mintea omenească poate să înţeleagă. Însă cel care gustă, ştie. S-a spus despre asta: „Gustaţi şi vedeţi că Domnul este bun!“
Din această cauză, când omul îşi asumă sarcina Împărăţiei Cerurilor, el trebuie să o facă integral, adică să vrea doar să dăruiască şi să nu primească nimic. Şi dacă vede că organele sale nu sunt de acord cu acest punct de vedere, nu are alt sfat decât rugăciunea – să-şi pună inima în mâinile Creatorului, ca să îl ajute să-şi determine corpul să consimtă să-l slujească.
Omul nu trebuie să spună că dacă Lișma este un dar de Sus, atunci la ce bun toate obstacolele pe care le depăşeşte, toate eforturile, toate acţiunile şi corectările pe care le face ca să ajungă la Lișma, dacă totul depinde de Creator? Înţelepţii noştri au spus în această privinţă: „Tu nu ai libertatea de a scăpa singur de asta“. Mai degrabă, omul trebuie să ofere trezirea de jos, iar aceasta este considerată „rugăciune“.
O rugăciune nu poate fi adevărată dacă omul nu ştie dinainte că fără ea nu poate fi obţinută acea stare.
Prin urmare, acţiunile şi căile pe care omul le foloseşte ca să obţină Lișma creează vase corecte pentru a primi Lișma . Abia apoi se poate ruga serios, după toate acţiunile pe care le-a întreprins, pentru că vede că faptele lui nu i-au adus niciun beneficiu. Doar atunci poate să înalţe o rugăciune sinceră, din adâncul inimii, iar Creatorul aude rugăciunea lui şi îi dăruieşte Lișma.
Trebuie să ştim, de asemenea, că prin obţinerea Lișma omul duce la moarte înclinaţia rea. Acest lucru se datorează faptului că înclinaţia rea este numită „primire pentru beneficiul propriu“. Prin atingerea intenţiei de a dărui omul anulează mulţumirea de sine. Iar „moarte“ înseamnă că nu mai foloseşte vasele de primire pentru sine şi, din moment ce nu mai sunt active, ele sunt considerate moarte.
Dacă omul ia în considerare ceea ce primeşte pentru munca lui sub soare, va afla că nu este atât de greu să se supună Creatorului, din două motive:
1. Omul trebuie să se căznească în această lume, fie că vrea, fie că nu vrea;
2. Chiar şi în timpul muncii, dacă munca este în Lișma, omul primeşte plăcere de la munca în sine.
Este la fel cu ceea ce Oratorul din Dubna spune despre versetul: „Dar tu nu M-ai chemat, Iacove, şi tu nu te-ai ostenit pentru Mine, Israele!“ Asta înseamnă că cel care munceşte pentru Creator nu este istovit. Dimpotrivă, el simte plăcere şi entuziasm.
Însă cel care nu munceşte pentru Creator, ci are alte scopuri, nu se poate plânge Creatorului că nu îi dă vioiciune în muncă, din moment ce muncește pentru un alt scop. Omul poate să se plângă doar celui pentru care munceşte şi să îi ceară vitalitate şi plăcere în timpul muncii. Despre el se spune : „Ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei“ (Psalmul 115/9).
Nu fiţi surprinşi de faptul că atunci când omul îşi asumă povara Împărăţiei Cerurilor, când vrea să muncească cu scopul de a dărui Creatorului, el încă nu simte vitalitate şi nici faptul că această vitalitate l-ar obliga să-şi asume povara Împărăţiei Cerurilor. Dimpotrivă, omul trebuie să accepte asta în mod silit, împotriva bunei sale judecăţi, atunci când corpul refuză această înrobire, deoarece Creatorul nu îi dă vitalitate şi plăcere.
De fapt, aceasta este o mare corectare. Dacă nu ar fi fost aşa, adică dacă dorinţa de a primi ar fi fost de acord cu această muncă, omul niciodată nu ar fi fost capabil să obţină Lișma. Dimpotrivă, el ar fi muncit mereu pentru propriul beneficiu, pentru a-şi satisface propriile dorinţe. Este ca în parabola cu hoţul care strigă: „Prindeţi hoţul!“, iar în această situaţie nu poţi spune care este adevăratul hoţ, ca să îl prinzi şi să denunţi furtul.
Dar când hoţul, adică dorinţa de a primi, nu crede că munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor este plăcută, deoarece corpul însuşi s-a obişnuit să muncească împotriva propriei lui dorinţe, atunci omul are mijloacele prin care să înceapă să muncească doar pentru a aduce mulţumire Creatorului său, întrucât intenţia lui este direcţionată numai spre Creator, aşa cum se spune: „Atunci te vei desfăta în Domnul“. De aceea în trecut, atunci când L-a servit pe Creator, omul nu a simţit nicio plăcere în muncă, deoarece munca lui a fost făcută prin constrângere.
Totuşi, acum, că omul s-a obişnuit să muncească pentru dăruire, el primeşte ca recompensă încântarea Creatorului, iar munca în sine îi oferă plăcere şi vitalitate. Aceasta înseamnă că plăcerea este, de asemenea, în mod special pentru Creator.