19. Ce înseamnă că Cel de Sus urăște corpurile, în muncă
Am auzit în 1943, Ierusalim
Sfântul Zohar spune că Cel de Sus urăşte corpurile. El a spus că ar trebui să considerăm că aceasta se referă la dorinţa de a primi, numită Guf (corp). Creatorul a creat lumea pentru gloria Lui, după cum este scris: „Pe toţi cei care poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit“.
Prin urmare, acest lucru contrazice pretenţia corpului care susţine că totul ar fi pentru el, adică numai pentru propriul lui beneficiu, de vreme ce Creatorul afirmă contrariul, că totul ar trebui să fie pentru Creator. Înţelepţii noştri au explicat aceasta prin ceea ce a spus Creatorul: „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă“.
Rezultă că dorinţa de a primi este principalul impediment în realizarea adeziunii cu Creatorul. Când răul se manifestă, el devine evident; dorinţa de a primi vine şi întreabă: „De ce vrei să munceşti pentru Creator?“ Noi credem că vorbeşte aşa cum vorbesc oamenii care vor să înţeleagă cu mintea, dar nu este adevărat, deoarece ea nu întreabă pentru cine munceşte omul. Aceasta este cu siguranţă o întrebare raţională, deoarece ea se trezeşte în om dintr-un anumit motiv.
În schimb, întrebarea celor răi este o întrebare corporală. Ei întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“ Cu alte cuvinte, ce profit îţi va aduce efortul pe care îl faci? De fapt, întrebarea este: „Dacă nu munceşti pentru tine, aşa cum doreşte corpul, numit «dorinţa de a primi pentru sine», cu ce te alegi din asta?“
Deoarece acesta este un argument corporal, singurul răspuns este un răspuns corporal, care este: "El și-a tocit dinții și dacă nu ar fi fost acolo, nu ar fi fost răscumpărat”.
De ce? Pentru că dorinţa de a primi pentru sine nu are ispăşire, nici măcar în momentul răscumpărării. Aceasta se datorează faptului că momentul răscumpărării va fi atunci când tot profitul va intra în vasele de dăruire, şi nu în vasele de primire.
Dorinţa de a primi pentru sine trebuie să rămână mereu în deficit, pentru că umplerea ei este, de fapt, moarte. Motivul este acela că, aşa cum am spus mai sus, actul creării a fost, de la bun început, pentru gloria Lui (iar acesta reprezintă un răspuns la ceea ce este scris, şi anume faptul că dorinţa Lui este de a face bine creaturilor Sale, şi nu pentru El Însuşi).
Trebuie explicat că esenţa creaţiei este de a revela tuturor că scopul creaţiei este acela de a face bine creaturilor Sale. Aceasta se întâmplă în mod specific când cineva spune că a fost născut pentru a-L onora pe Creator. Atunci, în acele vase, apare scopul creaţiei: să facă bine creaturilor Sale.
De aceea, omul trebuie să se examineze continuu din perspectiva scopului muncii lui, pentru a vedea dacă, prin fiecare acţiune pe care o face, Creatorul primeşte mulţumire, deoarece el îşi doreşte echivalenţa de formă. Aceasta înseamnă că „toate acţiunile tale vor fi pentru Creator“, adică omul doreşte ca prin tot ceea ce face să aducă bucurie Creatorului, după cum este scris: „pentru a aduce mulţumire Creatorului său“.
De asemenea, este necesar ca omul să ţină sub control dorinţa de a primi şi să-i spună: „Am decis deja că nu vreau să primesc nicio plăcere pentru că tu vrei să te bucuri. Acest lucru se datorează faptului că din cauza dorinţei tale eu sunt forţat să fiu separat de Creator, deoarece diferenţa de formă determină separarea şi îndepărtarea de Creator“.
Din moment ce nu se poate rupe de dominaţia dorinţei de a primi, speranţa omului ar trebui să fie centrată pe stările în care experimenteză permanent ascensiuni şi coborâri. Prin urmare, omul aşteaptă de la Creator ca El să-l recompenseze deschizându-i ochii, astfel încât să aibă puterea de a depăşi obstacolele şi de a munci numai pentru beneficiul Creatorului. Este aşa cum a fost scris: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta“. Aceasta se referă la Sfânta Șchina (Divinitate). Omul cere: „să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele“ (Psalmi, 27, 4).
Casa Domnului este Sfânta Șchina. Acum putem înţelege ceea ce au spus înţelepţii noştri despre versetul: „Şi veţi lua din prima zi“, prima în care se iau în calcul nelegiuirile. Trebuie să înţelegem de ce este bucurie dacă există loc pentru o nelegiuire care contează? El a spus că trebuie să ştim că este o problemă de importanţă a muncii, atunci când există un contact între individ şi Creator.
Înseamnă că omul simte că are nevoie de Creator, pentru că atunci când munceşte vede că nu există nimeni în lume care să îl poată salva din starea în care se află, cu excepţia Creatorului. Apoi, vede că „Nu există nimeni în afară de El“ care să îl poată salva din starea în care se află şi din care nu poate scăpa.
Aceasta înseamnă să fim în contact strâns cu Creatorul. Dacă omul ştie cum să aprecieze acest contact, adică să creadă că se află în adeziune cu Creatorul, ceea ce înseamnă că toate gândurile lui sunt îndreptate numai spre El, atunci Creatorul îl va ajuta. În caz contrar, omul îşi dă seama că este pierdut.
Cu toate acestea, cel căruia îi este acordată Providenţa personală şi vede că totul este făcut de Creator, după cum este scris: „El singur face şi va face toate faptele“, în mod normal nu mai are ce să adauge şi, cu atât mai mult, nu are loc să se roage Creatorului pentru a-l ajuta, deoarece omul vede că şi fără rugăciunea lui, Creatorul este cel care face totul.
Prin urmare, în acel moment nu are un loc în care să facă fapte bune, deoarece vede că totul este făcut de Creator, fără participarea lui. În această stare, omul nu are nevoie de ajutorul Creatorului. Astfel, omul nu are contact cu Creatorul şi nu deznădăjduieşte dacă nu primeşte ajutorul Lui.
Rezultă că omul nu mai este în contact cu Creatorul, aşa cum era atunci când muncea. Se spune că această situaţie este asemănătoare cu cea a unui om care, aflat între viaţă şi moarte, îi cere prietenului său să îl salveze. Cum cere asta prietenului său? Cu siguranţă că se străduieşte din toate puterile să îi ceară prietenului să se îndure de el şi să îl salveze de la moarte. În mod cert el nu va uita să îşi roage prietenul să îl salveze, pentru că este conştient că altfel îşi va pierde viaţa.
Totuşi, cel care cere lucruri de lux care nu-i sunt strict necesare, nu aderă într-atât la prietenul lui, încât rugămintea să impresioneze mintea prietenului, iar acesta să îi dea ceea ce cere. Astfel, vedem că pentru lucrurile care nu au legătură cu susţinerea vieţii, rugămintea nu aderă la dăruitor.
Prin urmare, când omul simte că ar trebui să îl roage pe Creator ca să îl salveze de la moarte, adică din starea în care „Pacatoşii sunt numiți morți fiind încă în viață“, legătura dintre el şi Creator este una apropiată. Din acest motiv, pentru cel drept, un loc în care să muncească înseamnă să aibă nevoie de ajutorul Creatorului; în caz contrar, el este pierdut.
Aceasta cer cu ardoare cei drepţi: un loc în care să muncească pentru a avea o legătură apropiată cu Creatorul.
Se înţelege că atunci când Creatorul le oferă un loc în care să muncească, cei drepţi sunt fericiţi. De aceea ei au spus: „prima în care se iau în calcul nelegiuirile“. Pentru ei este o mare bucurie să aibă un loc în care să muncească, adică acum au nevoie de Creator şi acum pot avea o legătură apropiată cu El, deoarece omul nu poate ajunge la Palatul Regelui fără un scop anume.
Aceasta înseamnă: „Şi veţi lua“. Se specifică veţi. Motivul îl reprezintă faptul că totul este în mâinile Creatorului, cu excepţia fricii de Creator. Cu alte cuvinte, Creatorul poate dărui Lumină din abundenţă, pentru că asta este ceea ce El are, însă întunericul şi lipsa nu se află sub stăpânirea Lui.
Pentru că există o regulă care spune că frica de Creator este prezentă numai într-un loc în care există lipsă, iar locul lipsei este numit „dorinţa de a primi“, ceea ce înseamnă că doar atunci există un loc pentru efort. Unde? Acolo unde există împotrivire.
Corpul întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“, iar omul nu are niciun răspuns la această întrebare. Apoi, el trebuie să îşi asume mai presus de raţiune sarcina Împărăţiei Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat, fără nicio întrebare. În schimb, El a spus, şi voia Lui s-a făcut. Aceasta înseamnă „veţi“, adică această muncă vă aparţine în mod precis vouă, nu Mie, adică munca de care are nevoie dorinţa ta.
În cazul în care Creatorul îi dă omului puţină iluminare de Sus, dorinţa de a primi cedează şi se anulează ca lumânarea în faţa unei torţe. Apoi, omul nu mai are de ce să muncească, întrucât nu mai este necesar să se constrângă şi să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat, după cum este scris: „voi care iubiţi pe Domnul, urâţi răul“.
Aceasta înseamnă că iubirea Creatorului se extinde doar de la locul răului. Cu alte cuvinte, în măsura în care omul urăşte răul, adică vede cum dorinţa de a primi îl împiedică să îşi împlinească scopul, în aceeaşi măsură el simte nevoie de a-i fi împărtăşită iubirea Creatorului.
Iar dacă omul nu simte că răul se află în el, atunci nu este demn de iubirea Creatorului, deoarece nu are nevoie de ea, întrucât are satisfacţie în muncă.
Aşa cum am spus, omul nu trebuie să fie supărat când lucrează cu dorinţa de a primi, care îi îngreunează munca. El ar fi, cu siguranţă, mai mulţumit dacă dorinţa de a primi nu ar fi prezentă în corp, adică nu ar mai trezi în om aceste întrebări, împiedicându-l în munca de respectare a Torei şi Mițvot.
Omul trebuie să creadă că obstacolele create în muncă de dorinţa de a primi sunt trimise de Sus. Lui îi este dată de Sus forţa de a descoperi dorinţa de a primi, deoarece acolo există loc pentru muncă, exact atunci când dorinţa de a primi se trezeşte.
Apoi, omul are o legatură strânsă cu Creatorul, care îl ajută să transforme dorinţa de a primi, astfel încât aceasta să aibă scopul de a dărui. Şi trebuie să creadă că prin aceasta îşi extinde mulţumirea către Creator, datorită rugăciunii lui către Creator, pentru ca El să îl apropie prin Dvekut (adeziune), numit „echivalenţă de formă“, prin care se înţelege anularea dorinţei de a primi pentru ca ea să aibă ca scop dăruirea. Creatorul spune despre asta: „Fiii mei m-au învins“. Adică, „v-am dat dorinţa de a primi, voi însă îmi cereţi să vă dau dorinţa de a dărui“.
Acum putem interpreta ce s-a menţionat în Gmarah: „Rabi Pinchas Ben Yair a mers să îl izbăvească pe cel captiv. El a traversat râul Ginai (numele râului era Ginai). I-a spus râului: «Desparte-ţi apele şi voi trece prin tine». Acesta i-a răspuns: «Tu vei face voia Creatorului tău, şi eu voi face voia Creatorului meu. Tu poate o vei face, poate nu, însă eu cu siguranţă o voi face»“ (Hulin, p.7).
El a explicat că semnificaţia constă în faptul că i-a spus râului, adică dorinţei de a primi, să îl lase să treacă şi să ajungă la stadiul de a îndeplini voinţa Creatorului, ceea ce înseamnă să facă totul pentru a dărui mulţumire Creatorului său. Râul, adică dorinţa de a primi, i-a răspuns că, din moment ce Creatorul l-a creat cu natura de a dori să primească încântare şi plăcere, el nu vrea să îşi schimbe natura dată de Creator.
Rabi Pinchas Ben Yair s-a luptat cu ea, adică a vrut să o transforme în dorinţă de dăruire. Aceasta înseamnă să te războieşti cu creaţia, cu natura pe care Creatorul a creat-o, numită „dorinţa de a primi“, care cuprinde întreaga creaţie, numită „existenţă din absenţă“.
Omul trebuie să ştie că în timpul muncii, atunci când dorinţa de a primi vine cu tot felul de argumente, nici motivaţia şi nici logica nu îl vor ajuta. Deşi crede că ele sunt simple argumente, aceasta nu îl va ajuta să îşi înfrângă egoismul.
Dimpotrivă, este scris că „El şi-a tocit dinţii“. Aceasta înseamnă să avansezi doar prin acţiuni, şi nu prin argumente, adică omul trebuie să îşi sporească forţat puterea. Acesta este sensul celor scrise de înţelepţii noştri: „El este forţat până când spune «vreau»“. Cu alte cuvinte, prin perseverenţă, obiceiul devine o a doua natură.
În mod special, omul trebuie să se străduiască să aibă o dorinţă puternică pentru a obţine dorinţa de a dărui şi pentru a depăşi dorinţa de a primi. Măsura unei dorinţe puternice este dată de frecvenţa dintre pauzele intermediare şi perioadele de odihnă, adică opririle de după fiecare depăşire.
Uneori, omul primeşte o oprire chiar la mijloc, ceea ce înseamnă o cădere. Această cădere poate fi o oprire de un minut, o oră, o zi sau o lună. Apoi, el reia munca de depăşire a dorinţei de a primi şi încercările de a obţine dorinţa de a dărui. O dorinţă puternică înseamnă că oprirea nu a durat prea mult, iar el este trezit imediat şi îşi reia munca.
Situaţia este similară cu cea a unui om care, vrând să spargă o piatră mare, ia un baros şi loveşte piatra de multe ori pe parcursul zilei, dar cu lovituri slabe. Cu alte cuvinte, nu loveşte piatra dintr-un singur avânt, ci coboară barosul încet. Omul se plânge că sarcina spargerii pietrei nu este potrivită pentru el şi doar un erou ar putea să o spargă. El spune că nu s-a născut cu asemenea puteri încât să spargă piatra.
Cel care ridică barosul şi loveşte piatra dintr-un avânt puternic, nu uşor, ci cu mult efort, va învinge imediat piatra şi o va sparge „ca un ciocan puternic care sparge piatra în bucăţi“.
În mod similar, în munca sfântă, cea prin care vasele de primire sunt aduse în Kdușa (Sfinţenie), avem un ciocan puternic, adică cuvintele Torei care ne dau sfaturi bune. Dacă munca nu este constantă, ci cu mari intermitenţe, omul se va retrage din această „expediţie“, afirmând că el nu a fost făcut pentru o astfel de muncă, pentru care este nevoie de cineva cu aptitudini speciale. Cu toate acestea, deşi trebuie să creadă că oricine poate atinge scopul, el trebuie să încerce mereu să-şi sporească efortul de a depăşi obstacolele. Astfel, piatra va putea fi spartă într-un timp scurt.
Trebuie să ştim, de asemenea, că pentru efortul de a stabili o legătură cu Creatorul există o condiţie foarte severă: efortul trebuie să aibă forma unei podoabe. „Podoabă“ înseamnă ceva ce este important pentru om. Omul nu poate munci cu bucurie dacă munca nu este importantă pentru el. Prin urmare, ar trebui să se bucure că acum este în contact cu Creatorul.
Această problemă este prezentată sugestiv în Lămâie. Este scris despre lămâie, un fruct al arborelui de lămâi, că ar trebui să fie curăţată „deasupra nasului“. Se ştie că există trei discernăminte: 1) Podoabă; 2) Mireasmă şi 3) Gust.
Gustul înseamnă că Luminile sunt revărsate de Sus în jos, adică mai jos de Peh (gură), unde se află cerul gurii şi gustul. Acest lucru înseamnă că Luminile vin în vasele de primire.
Mireasma semnifică faptul că Luminile vin de jos, în sus. Adică Luminile vin în vasele de dăruire, în forma primirii, și nu a dăruirii, în jos, la cerul gurii și gât. Asta este cunoscută ca, și el va mirosi teama de Domnul, cum s-a spus despre Mesia. Se știe că mireasma este atribuită nasului.
Podoaba este frumuseţea, cunoscută ca fiind mai presus de nasul cuiva, adică fără miros. Acest lucru înseamnă că niciun gust şi niciun miros nu sunt implicate. Aşadar, prin ce anume poate supravieţui omul? Numai prin podoabă; ea este cea care îl susţine.
Vedem că lămâia se împodobeşte exact înainte de a fi bună de mâncat. Aşadar, când devine comestibilă, podoaba dispare.
Aceasta ne vorbeşte despre munca în care se iau în calcul primele nelegiuiri. Înseamnă că exact atunci când omul munceşte în forma „şi veţi lua“, adică munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, când corpul opune rezistenţă, exact atunci există loc pentru bucuria împodobirii.
În timpul unei astfel de munci podoaba este vizibilă. Dacă omul simte bucurie în muncă, înseamnă că el consideră această muncă ca fiind o podoabă, nu o ruşine.
Cu alte cuvinte, omul dispreţuieşte uneori această muncă de asumare a poverii Împărăţiei Cerurilor, care este o perioadă a sentimentului de întuneric, când vede că nimeni nu îl poate salva din starea în care se află, cu excepţia Creatorului. Apoi, el ia asupra sa mai presus de raţiune Împărăţia Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat.
Omul trebuie să se bucure că acum are ce să-i dea Creatorului, iar Creatorul se bucură că omul are ce să îi ofere. Însă omul nu are întotdeauna puterea de a spune că aceasta este o muncă nobilă, numită „podoabă“ şi o dispreţuieşte.
Aceasta este o condiţie severă pentru cel care poate spune că preferă o astfel de muncă în locul unei munci „albe“, în care nu simte gustul întunericului în timpul muncii; că doar atunci simte gust în muncă. Aceasta înseamnă că el nu trebuie să muncească cu dorinţa de a primi pentru ca această dorinţă să fie de acord să ia asupra lui, mai presus de raţiune, Împărăţia Cerurilor.
Dacă omul se depăşeşte pe sine şi poate spune că această muncă este plăcută acum, când respectă Mițva (poruncă) de credinţă mai presus de raţiune şi acceptă munca ca pe o podoabă, aceasta se numeşte „bucuria unei Mițva“.
Acest lucru înseamnă că rugăciunea este mai importantă decât răspunsul la rugăciune. Motivul îl reprezintă faptul că există un loc pentru efort în rugăciune, iar omul are nevoie de Creator, ceea ce înseamnă că aşteaptă mila cerului. În acel răstimp, el are o legătură adevărată cu Creatorul şi se află în Palatul Regelui. Cu toate acestea, atunci când rugăciunea primeşte răspuns, el a şi plecat din Palatul Regelui, pentru că a luat deja ceea ce a cerut.
În consecinţă, trebuie să înţelegem versetul: „Uleiurile tale au o mireasmă plăcută, numele tău este ca uleiul turnat“. Uleiul reprezintă „Lumina Superioară“ atunci când se revarsă. „Turnat“ înseamnă în timpul încetării abundenţei. Atunci rămâne mireasma uleiului. (Mireasmă înseamnă că a rămas un Reșimo, o reminiscenţă a ceea ce a fost. Iar Podoabă se numeşte locul în care nu există niciun suport, adică nici măcar Reșimo nu străluceşte.)
Aceasta înseamnă Atik şi AA (Arich Anpin). În timpul extinderii, abundenţa este numită AA, care este Hochma (Înţelepciune), adică manifestarea Providenţei. Atik vine din cuvântul ebraic VaYe’atek (separare), adică îndepărtarea Luminii. Cu alte cuvinte, ea nu străluceşte, iar aceasta se numeşte „ascundere“.
Acesta este momentul respingerii înveşmântării, momentul primirii coroanei Regelui, numit Malchut (regat) al Luminilor, considerat a fi Împărăţia Cerurilor.
Este scris despre aceasta în Sfântul Zohar: „Sfânta Șchina i-a spus lui Rabi Șimon: «Nu există niciun loc pentru a mă ascunde de tine». (Ceea ce înseamnă că nu există niciun loc în care eu să pot să mă ascund de tine)“. Aceasta înseamnă că până şi în cea mai adâncă ascundere el ia asupra sa povara Împărăţiei Cerurilor cu mare bucurie.
Motivul constă în faptul că urmează direcţia voinţei de a dărui, şi astfel dă ceea ce este la îndemâna lui. În cazul în care Creatorul îi dăruieşte mai mult, şi el dăruieşte mai mult. Iar dacă el nu are nimic de dat, atunci stă şi strigă ca un cocor la Creator să îl salveze din apele rele. Chiar şi în acest fel el este în contact cu Creatorul.
Motivul pentru care acest discernământ este numit Atik, iar Atik este cel mai înalt grad, îl reprezintă faptul că cu cât un obiect este mai departe de acoperire, cu atât este mai înalt. Omul poate să simtă aceasta în cazul celui mai abstract lucru, numit „zero absolut“, de vreme ce mâna omului nu îl poate atinge.
Înseamnă că dorinţa de a primi poate pune stăpânire numai în locul în care există o oarecare extindere a Luminii. Înainte ca omul să îşi purifice vasele, astfel încât acestea să nu păteze Lumina, nu merită ca Lumina să ajungă la el şi să se extindă în Kelim (vase). Doar atunci când omul înaintează pe calea dăruirii, într-un loc în care dorinţa de a primi nu este prezentă nici în minte şi nici în inimă, Lumina poate să ajungă acolo în deplină perfecţiune. Atunci, Lumina ajunge la om sub forma unei senzaţii prin care poate percepe caracterul sublim al Luminii Superioare.
Totuşi, atâta timp cât omul nu şi-a corectat vasele, astfel încât acestea să fie pentru dăruire, Lumina care vine într-o formă extinsă trebuie să se restricţioneze şi străluceşte doar în măsura purităţii pe care o au Kelim. Prin urmare, Lumina apare ca fiind extrem de diminuată. Iar când se retrage din înveşmântarea ei în Kelim, Lumina poate străluci în deplinătatea şi claritatea ei, fără nicio restricţie pentru cel inferior.
Rezultă că cea mai importantă muncă este tocmai cea în care omul ajunge la starea de micime, adică vede că îşi anulează întreaga existenţă şi întreaga fiinţă pentru ca dorinţa de a primi să nu mai aibă nicio putere. Doar atunci omul poate să intre în Kdușa.
Trebuie să ştim că „Dumnezeu a făcut-o atât pe una, cât şi pe cealaltă“. Aceasta înseamnă că măsura în care există dezvăluire în Kdușa, în aceeaşi măsură se trezeşte Sitra Ahra (cealaltă parte). Cu alte cuvinte, când cineva pretinde că „totul este al meu“, adică întregul corp aparţine Kdușa, Sitra Ahra, de asemenea, îl revendică susţinând că întregul corp ar trebui să servească Sitra Ahra.
Astfel, omul trebuie să ştie că atunci când vede că trupul pretinde că face parte din Sitra Ahra şi strigă faimoasele întrebări: „Cine?“ şi „Ce?“, cu toata puterea lui, acesta este un semn că merge pe calea adevărului, adică singura lui intenţie este de a dărui mulţumire Creatorului său. Aşadar, munca principală este exact în această stare.
Omul trebuie să ştie că acesta este semn că munca şi-a atins ţinta. Semnul îl reprezintă faptul că el luptă şi trimite săgeţi spre capul şarpelui când acesta strigă şi se ceartă: „Ce?“ şi „Cine?“, adică: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“ Cu alte cuvinte, ce o să câştigi muncind numai pentru Creator, şi nu pentru tine? Iar întrebarea „Cine?“ este a Faraonului, care întreabă: „Cine este Domnul, de a cărui voce trebuie să ascult?“
„Cine?“ pare să fie o întrebare raţională. Este normal ca atunci când i se spune cuiva să meargă şi să muncească pentru altul, el să întrebe “pentru cine”. Când corpul întreabă: „Cine este Domnul, de a cărui voce trebuie să ascult?“, aceasta este o întrebare raţională.
Şi este în concordanţă cu regula care spune că raţiunea nu este un obiect în sine, ci mai degrabă o oglindă care reflectă, aşa cum apare în minte ceea ce este prezent în simţuri. Aceasta înseamnă: „Şi fiii lui Dan: Hușim“. Înseamnă că mintea judecă numai în concordanţă cu ceea ce simţurile o lasă să examineze, în măsura în care născoceşte tot felul de invenţii şi concepte care să se potrivească cerinţelor pe care le au simţurile.
Cu alte cuvinte, mintea încearcă să ofere ceea ce simţurile cer. Mintea nu are nicio nevoie pentru sine, ea nu cere nimic. Dacă în simţuri există o necesitate pentru dăruire, mintea procesează în conformitate cu direcţia dăruirii, ea nu pune întrebări, ci doar serveşte simţurile.
Mintea este asemenea omului care se priveşte în oglindă pentru a vedea dacă este murdar. Toate locurile pe care oglinda i le arată ca fiind murdare el merge să le spele şi să le cureţe, pentru că oglinda i-a arătat că sunt pe faţa lui lucruri urâte care trebuie curăţate.
Cel mai greu lucru dintre toate este să ştim ce anume este considerat a fi un lucru urât. Este dorinţa de a primi, adică cererea corpului de a face totul pentru propriul beneficiu, sau dorinţa de a dărui este acel lucru urât pe care corpul nu îl poate tolera? Mintea nu poate examina această întrebare, după cum nici oglinda nu poate spune ce este urât şi ce este frumos, pentru că totul depinde de simţuri şi numai ele pot determina acest lucru.
Prin urmare, când omul se obişnuieşte să muncească forţat pentru dăruire, atunci şi mintea acţioneză în direcţia dăruirii. În acel moment, când simţurile s-au obişnuit deja cu munca de dăruire, este imposibil ca mintea să întrebe: „Cine?“
Cu alte cuvinte, simţurile nu mai întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“; ele deja muncesc cu scopul de a dărui, iar mintea bineînţeles că nu întreabă: „Cine?“.
Se înţelege faptul că esenţa muncii constă în întrebarea: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“. Iar ceea ce omul aude, adică întrebarea „Cine?“ pe care o adresează corpul, este pentru că acesta nu vrea să se înjosească într-atât. De aceea întreabă: „Cine?“, întrebare care pare a fi raţională, însă adevărul este, aşa cum am spus mai sus, că principala muncă constă în „Ce?“.