237. Minte și Inimă
Dorința de a primi este exprimată în minte și în inimă. Corectând-o, ca să funcționeze pentru a dărui, omul poate primi abundența superioară.
Să explicăm dorința de a primi din inimă. Inima se numește „dorință și tânjire după plăceri”. Prin urmare, dacă omul își poate corecta acțiunile în așa fel încât să poată renunța la toate plăcerile din lume, atunci când vede că ele nu vor aduce niciun beneficiu gloriei Creatorului, el este răsplătit cu primirea de plăceri adevărate, deoarece acum primirea lor nu va fi în beneficiul său personal.
Vedem că acest lucru este subînțeles în versetul: „Și s-a uitat încoace și-ncolo, a văzut că nu era nici un om și l-a lovit pe egiptean”. RAŞI interpretează că, el a văzut că nimic bun nu va ieși din urmașii lui, adică a văzut că din acest egiptean, adică din acest act, nu va fi niciun beneficiu.
„L-a lovit pe egiptean”, nu l-a lăsat să-și satisfacă dorința și i-a respins cererea. Aceasta se numește „a duce la moarte fapta și gândul acelui egiptean”, care este inclus în inima lui. De asemenea, plăcerea minții este de a face ceva doar când înțelege ce face. Atunci când face lucruri împotriva rațiunii sale, când rațiunea lui cere altceva, suferința lui este măsurată după puterea rezistenței în fața minții sale.
Când omul trece deasupra raţiunii, când primește o minte care îi aprobă toată munca, el va putea spune că primește toate acestea pentru a dărui, deoarece din partea sa, el poate renunța la minte.
În acel moment, el poate fi răsplătit cu lumina credinței, pentru că poate renunța, deoarece scopul lui nu este pentru el însuși. Dovada acestui lucru este că face totul chiar dacă este împotriva intelectului. În mod firesc, el este demn să primească lumina credinței și poate fi sigur că scopul său este să dăruiască.
Dar când nu poate lucra în credință, ci numai acolo unde mintea aprobă, adică în conformitate cu dorința de a primi, el rămâne în interiorul Ţimţum [restricției]. Din acest motiv, avem nevoie de două munci, adică de minte și de inimă.