Ce înseamnă că faptele bune ale celor drepți sunt generațiile, în muncă
Articolul nr. 5, 1991
RAȘI menționează cuvintele înțelepților noștri: „Acestea sunt generațiile (urmașii) lui Noe; Noe a fost un om drept”. De ce nu menționează numele fiilor, Sem, Ham și Iafet, ci mai degrabă „Acestea sunt generațiile (urmașii) lui Noe; Noe a fost un om drept”? Este pentru a vă învăța că urmașii celor drepți sunt în primul rând faptele bune.
Ar trebui să înțelegem atunci când spunem că urmașii celor drepți sunt faptele bune, că aceasta este o informație pe care alți oameni ar trebui să o cunoască sau pe care cei drepți înșiși ar trebui să o cunoască? Se știe că în muncă, învățăm că totul se referă la un singur om. Rezultă că oamenii care ar trebui să știe că urmașii celor drepți sunt faptele bune se află și ei în același trup. Cu alte cuvinte, chiar și cel drept trebuie să știe că urmașii lui ar trebui să fie faptele bune. Ar trebui să știm ce adaugă această informație la munca omului drept.
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie mai întâi să știm ce sunt faptele bune sau faptele rele în muncă. Despre faptele bune se știe că, în respectarea Torei și Mițvot (porunci/fapte bune), ar trebui să analizăm practica, atunci când omul respectă Tora și Mițvot în practică și anume, crede în Creator, respectă Mițvot și alocă timp pentru Tora. În același timp, el nu acordă atenție intenției, adică de dragul cui lucrează, dacă o face pentru el însuși, astfel încât să fie recompensat pentru respectarea Torei și Mițvot, ceea ce se numește „beneficiul personal”, sau lucrează de dragul Creatorului, adică nu pentru a primi răsplată.
Diferența este că atunci când omul mai lucrează încă în folosul său și este cufundat în primirea pentru sine, peste această primire au existat Țimțum (restricția) și ascunderea. Adică, din punctul de vedere al scopului creației, care este de a face bine creațiilor Sale, el nu poate primi încântarea și plăcerea. Rezultă că faptele al căror scop este în folosul propriu se numesc „fapte rele”, deoarece aceste acțiuni îl îndepărtează pe om de la primirea încântării și plăcerii. Ca atare, atunci când el face acțiuni, ar trebui să câștige, dar aici pierde pentru că este separat de Creator.
Dar dacă omul face totul de dragul Creatorului, astfel încât Creatorul să se bucure, atunci el merge pe o linie și o cale care duc la Dvekut (adeziune) cu Creatorul, care se numește „echivalența formei”. Când există echivalență de formă, Țimțum și ascunderea sunt îndepărtate, iar omul este răsplătit cu încântarea și plăcerea care au fost în gândul creației, acela de a face bine creațiilor Sale. Din acest motiv, ceea ce face omul de dragul Creatorului poartă numele de „fapte bune”, deoarece aceste acțiuni îl conduc la răsplata cu binele.
Conform celor de mai sus, ar trebui să interpretăm că drepții ar trebui să știe că urmașii celor drepți sunt faptele bune. Urmașii sunt numiți „fructe”, care sunt rezultatele stării anterioare. Aceasta se numește „cauză și consecință” sau „tată și urmaș”. Prin urmare, atunci când omul respectă Tora și Mițvot și dorește să fie drept, cum poate el să știe dacă este sau nu drept, așa cum au spus înțelepții noștri (Brachot 61), „Raba a spus: „Omul ar trebui să știe în inima sa dacă este drept sau păcătos”? Totuși, cum poate el să știe asta?
Din acest motiv au spus ei, „generațiile (descendenții) celor drepți sunt faptele bune”. Dacă omul vede că angajamentul său în Tora și Mițvot îi aduce fapte bune, adică respectarea Torei și Mițvot îl determină să facă totul pentru a dărui, ceea ce este de dragul Creatorului, acesta este un semn că el este drept.
Totuși, dacă Tora și Mițvot pe care le înfăptuiește nu îi dau ca roade fapte bune, ci mai degrabă fapte rele, adică el lucrează numai în folosul său și nu poate să facă fapte bune, de dragul Creatorului, atunci el nu se încadrează în categoria „drepților”, chiar dacă respectă Tora și Mițvot în toate detaliile și precizările lor. Totuși, este astfel doar în muncă. Pentru publicul larg, cel care respectă Tora și Mițvot cu precizie, el este considerat drept.
De aceea, referitor la versetul „Noe a fost un om drept, complet în generațiile sale”, RAȘI aduce cuvintele înțelepților noștri: „Unii îl laudă și alții îl condamnă”. Ar trebui să interpretăm de ce îl laudă și de ce-l condamnă, adică unde este adevărul.
În muncă, totul se raportează la o singură persoană și descendenții nu se referă la mai multe corpuri, ci la un singur corp, de mai multe ori. Prin urmare, care este sensul laudei și a condamnării? Este scris în „Introducere la Cartea Zohar” (punctul 140), „‘Zi după zi revarsă vorbirea, iar noapte după noapte dezvăluie cunoașterea’. Adesea, călăuzirea prin bine și rău ne provoacă urcări și coborâri. Trebuie să știm că din acest motiv, fiecare ascensiune este privită ca o zi separată deoarece datorită coborârii mari pe care a avut-o, omul cântărește începutul, iar în timpul urcării este ca un copil nou-născut. Acesta este motivul pentru care fiecare urcare este considerată o anumită zi și, în mod similar, fiecare coborâre este considerată o anumită noapte. La sfârșitul corectării, ei vor fi răsplătiți cu pocăința din iubire, pentru că ei vor finaliza corectarea vaselor de primire, așa că vor lucra numai pentru a da mulțumire Creatorului și toată marea încântare și plăcere din gândul creației vor apărea înaintea noastră. În acel moment, va fi evident că toate acele pedepse din timpul coborârilor, acele păcate, se vor schimba în merite reale. Și aceasta înseamnă „Zi după zi revarsă vorbirea”.
Conform celor de mai sus, ar trebui să interpretăm „Noe a fost un om drept, complet în generațiile sale”, că aici ar trebui să existe laudă, precum și condamnare, și ambele sunt adevărate. Cu alte cuvinte, dacă este scris, „în generațiile sale”, la plural, înseamnă că generația s-a împărțit în mai multe perioade, deci sunt mai multe generații. Acest lucru este posibil atunci când în timpul muncii omul a avut urcări și coborâri; prin urmare, acestea s-au împărțit în mai multe generații.
Rezultă că timpul de coborâre este considerat o condamnare, așa cum spune Baal HaSulam în Sulam (Comentariul Scării, la Zohar], că uneori ajungem într-o stare în care „cântărim începutul”. Nu există o condamnare mai rea decât aceasta. Rezultă că aceste condamnări se referă la coborâri. De asemenea, există laude, adică în timpul urcărilor. Urcarea este o laudă, pentru că atunci omul are o legătură cu Kdușa (sfințenia).
„Complet” înseamnă că toate generațiile au devenit un întreg, ceea ce se numește „complet”. Cu alte cuvinte, ei au fost răsplătiți cu sfârșitul corectării, adică au finalizat corectarea vaselor de primire pentru a primi cu intenția de a dărui. Rezultă că proliferarea generațiilor, între care au existat intervale de timp, coborâri, înseamnă că au fost corectate iar Noe a devenit complet în generația sa. Acesta este sensul condamnării și laudei și ambele sunt adevărate devenind o singură chestiune, numită „complet în generațiile sale”.
Cu toate acestea, în cea mai mare parte, cei care se angajează în Tora și Mițvot în practică nu au ascensiuni sau coborâri până la punctul în care să poată să ajungă la o stare de cântărire a începutului, deoarece atât timp cât nu vor să strice dorința de a primi, corpul nu se opune prea mult muncii. Prin urmare, acești oameni se consideră compleți. Când se uită în Tora, ei nu se văd chiar așa de răi, ci mai mult sau mai puțin, buni.
Aceasta se numește „Ayin (ochi/șaptezeci) fețe ale Torei”, ceea ce înseamnă că există două discernăminte de făcut aici:
1) Cel cu ochi înguști își întoarce fața către Tora. Adică, el interpretează Tora în maniera celui cu ochi înguști, numit „îngust în Hasadim (mile)”. Cu alte cuvinte, el nu înțelege cum poate exista și altceva în afară de beneficiul personal. Din acest motiv, el interpretează Tora în sensul că nici un rău nu va veni asupra beneficiului lui personal. Așa cum spuneau înțelepții noștri (Avoda Zara 19): „Omul învață doar acolo unde dorește inima sa”. Adică, dacă are ochii înguști, acele Ayin fețe ale Torei vor da naștere iubirii de sine.
2) Există cel cu Ayin binecuvântat, după cum este scris: „Cel cu ochi buni, va fi binecuvântat”. Aceasta înseamnă că acela care are ochi buni este cel căruia îi place să dăruiască, fiind opusul celui cu ochi înguști, întrucât vrea să lucreze pentru a dărui iar când se uită în Tora, vede că în toate locurile din Tora, omul trebuie să lucreze pentru a dărui. Aceasta este considerată învățare din locul în care se află. Cu alte cuvinte, vede că trebuie să muncească doar pentru a dărui. Rezultă că omul cu ochi buni este răsplătit cu binecuvântările numite Hesed (milă/har) și anume cu Dvekut (adeziune). Prin aceasta, el este mai târziu răsplătit cu încântarea și plăcerea din gândul creației.
Rezultă că omul trebuie să muncească pentru a obține nevoia ca să-l ajute Creatorul și să-i dea a doua natură, numită „dorință de a dărui”. Cu toate acestea, fiecare om dorește mai întâi recompensa și apoi să lucreze. Adică vrea să i se dea mai întâi dorința de a dărui, deși încă nu înțelege că are nevoie de dorință, dar a auzit că răsplata pe care o primește pentru muncă este aceea că de sus i se va da dorința de a dărui. Prin urmare, vrea să i se dea acea dorință, dar intenția lui este doar ca el să nu mai fie nevoit să muncească pentru a o obține.
Cu toate acestea, nu există lumină fără un Kli (vas). Adică, omul trebuie mai întâi să trudească pentru a avea o dorință și o nevoie de ea, deoarece nu există umplere fără lipsă. Prin urmare, el trebuie să accepte de fiecare dată coborârile, deoarece prin coborâri dobândește nevoia ca să-l ajute Creatorul dându-i puterea de a-și învinge dorința de a primi, astfel încât să fie răsplătit cu dorința de a dărui.
În consecință, Îi cerem Creatorului să ne dea dorința de a dărui pentru a avea Dvekut cu El, deși, din partea noastră, nu suntem capabili să depășim dorința de a primi, să o supunem astfel încât aceasta să se anuleze și să renunțe la locul său, pentru ca dorinţa de a dărui să guverneze trupul.
Ordinea rugăciunii este precum este scris: „Tatăl nostru, Regele nostru, fă de dragul Tău, dacă nu de dragul nostru”. Această frază este neclară. În mod normal, când cerem o favoare unei persoane, îi spunem: „Fă-mi o favoare pentru tine, adică de dragul tău. Dacă nu vrei să-mi faci o favoare pentru că va fi în folosul tău, atunci fă-o numai în folosul meu”.
Dar este cert că, dacă celălalt nu vrea să-l ajute, deși va fi și în folosul lui el tot nu vrea, atunci, dacă nu extrage niciun beneficiu de aici, nu-i va face favoarea. Deci, ce înseamnă „Fă de dragul Tău” și dacă nu, adică dacă nu de dragul Tău, atunci „Fă de dragul nostru”, adică doar pentru folosul nostru? Se poate așa ceva?
Ar trebui să interpretăm astfel: Noi spunem: „Tatăl nostru, Regele nostru, fă de dragul Tău”. Îi cerem Creatorului să ne dea puterea de a îndeplini toate acțiunile noastre pentru Tine, adică de dragul Creatorului. Altfel, adică dacă Tu nu ne ajuți, toate acțiunile noastre vor fi doar în beneficiul nostru. Cu alte cuvinte, „Dacă nu” înseamnă „Dacă Tu nu ne ajuți, toate acțiunile noastre vor fi numai pentru noi înșine, în folosul nostru, pentru că suntem neputincioși să ne biruim dorința de a primi. Prin urmare, ajută-ne să putem munci pentru Tine, Tu trebuie să ne ajuți”. Aceasta se numește „Fă de dragul Tău”, adică fă asta, dă-ne puterea dorinței de a dărui. Altfel, suntem condamnați; vom rămâne în dorința de a primi de dragul nostru.
Cu toate acestea, omul trebuie să știe că nu există lumină fără Kli, nu există umplere fără lipsă. Din acest motiv, trebuie să simtă mai întâi că-i lipsește dorința de a dărui. El nu consideră că dorința de a dărui este un accesoriu, că de fapt el este în regulă, doar că și-ar dori să fie mai complet. Ar trebui să știm că acest lucru nu este considerat o lipsă în spiritualitate. În spiritualitate, totul trebuie să fie complet, adică o lumină completă, o lipsă totală. Accesoriile nu sunt considerate lipsuri complete și, prin urmare, lumina completă nu poate pătrunde.
Rezultă că lumina, considerată a fi Creatorul care dă omului dorința de a dărui, se numește „lumina căinței”, deoarece înainte ca omul să primească dorința de a dărui, el este pus sub conducerea dorinței de a primi, care este opusul Kdușa (sfințeniei) numită dorința de a dărui, deoarece dorința de a primi aparține Klipot (cojilor). Acesta este motivul pentru care înțelepții noștri au spus: „Cei răi în viața lor sunt numiți „morți”.
Acesta este sensul a ceea ce este scris în Studiul celor Zece Sfirot Partea 1, Histaklut Pnimit (Privire interioară), Punctul 17, „Din acest motiv, Klipot (cojile) sunt numite „moarte”, deoarece opoziția lor de formă față de Viața Vieților le îndepărtează de Creator, încât Klipot nu au nimic din abundența Lui. Prin urmare, și corpul, care se hrănește cu rămășițele Klipot, este de asemenea separat de Viața Vieților. Toate acestea se datorează doar dorinței de a primi. Astfel, „Cei răi în viața lor sunt numiți „morți”.
În consecință, omul nu poate dobândi dorința de a dărui, pe care ar trebui să i-o dăruiască Creatorul, înainte de a avea o lipsă completă, ceea ce înseamnă să simtă că este rău pentru că se află sub guvernarea dorinței de a primi și este separat de Creator, și să vrea să se căiască, să adere iar la Creator pentru a nu mai fi separat, deoarece separarea provoacă moartea, așa cum s-a spus: „Cei răi în viața lor sunt numiți „morți”.
Rezultă că, dacă omul nu simte că este păcătos, nu are o lipsă totală pentru Creator, ca El să-i dea ajutorul, puterea dorinței de a dărui, ceea ce Baal HaSulam numește „a doua natură”. Prin urmare, în ceea ce privește munca, nu se consideră că s-a căit mai înainte ca el să simtă că este păcătos.
După aceea, el Îi cere Creatorului să-l ajute pentru că vrea să se căiască. Cu toate acestea, vede că nu are putere să se căiască fără ajutorul Creatorului. Într-o astfel de stare, el are o lipsă completă, numită „un Kli complet”, și atunci este apt să primească ajutorul complet de la Creator, și anume dorința de a dărui.
Cu toate acestea, înțelepții noștri au spus: „Omul nu se consideră păcătos” (Ktubot 18). Motivul este că în muncă, „face transgresiuni și le repetă”, înțelepții noștri au spus că „acestea devin pentru el ca și permise”. Astfel, omul nu se consideră păcătos și poate spune că are un Kli complet, că este cu adevărat departe de Creator, încât se simte ca și mort. Adică, ar trebui să interpretăm că, „Cei răi în viața lor sunt numiți „morți” este atunci când omul poate spune că simte că este păcătos față de Creator. Adică, atunci când simte că este ca mort - nu are vitalitate de Kdușa (sfințenie)- simte că este păcătos.
Dar de unde primește omul o astfel de senzație? Răspunsul este, așa cum am spus în articolele anterioare: O astfel de conștientizare și senzație vin de sus, așa cum este scris în Zohar despre versetul „Sau adu-i la cunoștință că a păcătuit”. El întreabă: „Cine i-a adus la cunoștință?” Și răspunde: „Creatorul i-a făcut cunoscut acest lucru”. Prin urmare, atât conștientizarea cât și senzația că a păcătuit vin de sus. Cu alte cuvinte, atât lipsa, cât și umplerea, atât lumina cât și Kli-ul vin de sus.
Se știe însă, că totul necesită o trezire de jos. Explicația este că mai întâi omul trebuie să facă fapte bune. Adică munca începe atunci când omul dorește să facă fapte bune, adică se consideră că vrea să lucreze în folosul Creatorului, când se consideră a fi muncă de dragul Creatorului. Apoi, dorind să se apropie de Creator și gândindu-se că are nevoie doar de puțină întregime, căci de fapt el este în regulă, din moment ce de sus este observat faptul că vrea să se apropie de Creator, i se dă de fiecare dată o lipsă existentă în el - că de fapt, el este complet separat de Creator.
Nu este așa cum credea înainte, că îi lipsește doar un pic de integralitate. Mai degrabă, i se arată de sus că este departe de Creator până la punctul de opoziție a formei, până la punctul în care omul simte că este un păcătos față de Creator și nu poate face nimic pentru a-I aduce mulțumire Făcătorului său.
În acel moment, el realizează gradul de „păcătos” și vede că nu are vitalitatea de Kdușa (sfințeniei), că este cu adevărat „mort”. Atunci are o lipsă completă, numită „Kli complet”, iar Creatorul îi poate da o lumină completă, adică un ajutor complet, care este dorința de a dărui. În acest fel, se consideră că omul s-a căit.
Totuși, ar trebui să știm că în muncă trebuie să discernem că există credință, care este mai presus de rațiune, fiind numită „lege” și există Tora, numită „sentință” (verdict). Baal HaSulam a spus că „Legea înseamnă credință mai presus de rațiune, iar sentința înseamnă Tora”, care este în mod specific în rațiune. El a spus că „Acela care nu cunoaște porunca Celui de sus, cum Îi va sluji?” Prin urmare, omul trebuie să încerce să înțeleagă cuvintele Torei, numite „sentință”.
Acum ar trebui să interpretăm ceea ce este scris (Geneza 4:19), „Lemech și-a luat două neveste: numele uneia era Ada, iar numele celeilalte, Țila”. Ar trebui să înțelegem ce ne învață în muncă faptul că a avut două soții, precum și numele lor. Explicația este că Lemech are literele lui Melech (Rege), ceea ce implică faptul că omul ar trebui să facă discernăminte bune, adică să fie răsplătit cu sentimentul că există un Rege în lume și că este un mare privilegiu pentru om dacă este răsplătit cu slujirea Regelui lumii.
„Soții” înseamnă ajutoare, așa cum este scris: „Nu este bine ca bărbatul să fie singur; Îi voi face un ajutor făcut împotriva lui”, deci femeia înseamnă un ajutor. Cum îl ajută ea? Ea este numită „soție” pentru că îl ajută, ceea ce înseamnă că ea îi completează munca prin faptul că el folosește calitatea ei. De aceea se consideră că ea îl ajută pe bărbat să-și atingă desăvârșirea.
Ar trebui să știm că finalizarea muncii are loc prin două discernăminte: 1) Mițva (singularul lui Mițvot), 2) Tora. Se știe că Mițva este numită „credință mai presus de rațiune”, iar „rațiunea” este considerată „soare”, așa cum este scris: „Dacă problema îți este la fel de clară ca ziua”. Rezultă că „mai presus de rațiune” este opusul soarelui. Aceasta se numește „țel (umbră)”.
De aici ar trebui să interpretăm că, dacă omul vrea să simtă că există un Rege, trebuie să-și ia o umbră și anume credința mai presus de rațiune. Acesta este sensul cuvintelor „și numele celeilalte este Țila (umbră, în ebraică)”. Cu alte cuvinte, el primește ajutor pentru a fi răsplătit cu slujirea Regelui prin credință. Totuși, aceasta nu este considerată integralitate, deoarece umbra din calea soarelui, adică mai presus de rațiune, care ar trebui să fie prin credință, nu este totuși considerată o lucrare completă.
Este nevoie și de Tora, care se numește „sentință” și cunoaștere, întrucât ceea ce nu înțelegem nu se încadrează în categoria Torei, ci în categoria credinței. Tora, pe de altă parte, este numită „mărturie”. Se știe că nu există mărturie prin auz, ci prin vedere, deoarece vederea este considerată cunoaștere.
Acesta este sensul cuvintelor „Numele uneia era Ada”, din cuvântul Edut (mărturie), atunci când omul ar trebui să primească ajutor de la asistent, numit „soție”, care îl ajută sub forma Torei, care este lumină și nu umbră. Doar atunci când are Tora și Mițva, el este considerat o ființă umană completă.
Ada = Ed (martor) al Creatorului despre Creator este Tora, numită Edut.
Țila = Țel (umbra) Creatorului este o umbră peste Creator, însemnând credință.