Ce înseamnă în muncă „Nu avem alt Rege în afară de Tine”
Articolul Nr. 1, 1991
Ar trebui să înțelegem ce înseamnă atunci când spunem: „Nu avem alt Rege în afară de Tine”. Înseamnă că atunci când Îl lăudăm pe Creator că „Nu avem alt Rege în afară de Tine”, nu suntem ca națiunile lumii, care au mai mulți zei, în timp ce noi Te avem doar pe Tine ca rege.
Este ca și cum Creatorul ar fi mai mare decât ei. De ce este atât de important faptul că El este mai important decât ei și noi L-am ales pe Creator? Putem spune acest lucru așa cum este scris în Zohar („Introducere la Cartea Zohar”, punctul 161), <
Deși există multe interpretări ale acestui lucru, noi îl vom explica în muncă. Se știe că ordinea lucrării începe în primul rând pe baza credinței. Chiar la începutul muncii, luăm asupra noastră povara împărăției cerurilor, ceea ce înseamnă să credem că, Creatorul este conducătorul lumii. Adică, El veghează asupra lumii prin Providență privată, așa cum se spune în articolul „Ordinea muncii” de Baal HaSulam.
După aceea, trebuie să știm că acea credință pe care o luăm asupra noastră este de o importanță inferioară, adică, dacă totul ar fi fost cunoscut și nu ar fi trebuit să credem, această cunoaștere ar fi fost mai importantă pentru om. În schimb, omul trebuie să creadă că, deși credința este de mică importanță, el alege totuși să meargă în mod specific pe această cale a credinței mai presus de rațiune, deoarece crede în înțelepți, în ceea ce au atins și spus ei.
Dar cel care nu are credință în înțelepți spune că, dacă cunoașterea ar avea mai mult succes pentru lucrarea omului decât credința, căci el gândește și spune că, dacă slujirea Creatorului ar fi într-o stare de cunoaștere și nu ar trebui să credem, probabil că ar exista mult mai mulți slujitori ai Creatorului și mai mulți oameni s-ar dedica lucrării. Dar când omul trebuie să creadă atât în Creator, cât și în înțelepți, credința pe care trebuie să o aibă îl îndepărtează de muncă.
Totuși, cel care dorește să se apropie de Creator trebuie să creadă în înțelepții care ne-au spus că, dacă drumul cunoașterii ar fi fost cu adevărat mai bun pentru a călăuzi lumea, Creatorul ne-ar fi dat munca sub forma cunoașterii.
În schimb, Creatorul știe că mijlocul cel mai de succes prin care omul poate atinge scopul, care este dorința Lui de a face bine creațiilor Sale - pentru ca el să poată primi delectarea și plăcerea fără pâinea rușinii - este în mod specific prin credință.
Cu toate acestea, din moment ce omul se naște cu natura iubirii de sine, corpul se bucură de ceea ce este mai aproape de iubirea de sine. Din acest motiv, omului îi este greu atunci când i se spune că trebuie să respecte Tora și Mițvot (porunci/fapte bune) pe baza credinței. Ar fi mai fericit dacă totul ar fi în cunoaștere.
În același timp, există multe discernăminte cu privire la credință, adică, la ceea ce-ar trebui să creadă omul. Problema este simplă: el ar trebui să creadă doar în recompensă și pedeapsă. Adică, dacă respectă Tora și Mițvot va fi răsplătit, iar dacă nu le respectă, va fi pedepsit.
Există recompensă și pedeapsă la toate nivelurile. Singura diferență constă în ceea ce este recompensa și ce este pedeapsa. Aici există diferențe între grade. Acest lucru se aplică și problemelor corporale. De exemplu, unui copil i se spune că dacă nu vrea să mănânce va fi pedepsit: copiii care mănâncă pleacă în excursie, copilul care nu vrea să mănânce va rămâne acasă.
Uneori, răsplata și pedeapsa sunt exprimate chiar în actul de a mânca, în sensul că acela care nu face ceea ce-i poruncesc părinții nu va primi astăzi mâncare și va rămâne flămând. Rezultă că este la fel pentru toți oamenii: Recompensa și pedeapsa îi dau omului imboldul de a avansa.
Din acest motiv, uneori el crede că, respectând Tora și Mițvot, va fi răsplătit în această lume, așa cum este scris în Zohar: „Există oameni a căror frică este în răsplata și pedeapsa acestei lumi, adică viață lungă, sănătate, etc., și sunt cei a căror răsplată și pedeapsă sunt în lumea următoare, adică ei au Grădina Edenului. De asemenea, există oameni a căror frică este Lișma (de dragul Ei), adică „pentru că El este mare și suveran”, care au privilegiul de a-L sluji pe Rege, iar aceasta este răsplata lor și nu au nevoie de nicio altă recompensă.
Cu alte cuvinte, ei își anulează propria autoritate, nu au nicio grijă pentru ei înșiși și singura lor grijă este să aducă mulțumire Creatorului. Întrucât trupul, numit „dorință de a primi”, nu acceptă acest lucru, el se împotrivește acestei munci. Așadar, tocmai aici, în munca în care omul vrea să lucreze cu intenția de dăruire, există urcări și coborâri.
În această muncă, „răsplata și pedeapsa” sunt complet diferite față de cele aplicate în munca pentru a primi recompensă. Când omul are deja un anumit gust în muncă și simte o apropiere de Creator, aceasta este recompensa lui. Dacă simte că a fost aruncat afară din lucrarea Creatorului, adică nu simte gust în muncă, el consideră aceasta „cea mai mare pedeapsă”.
Cu alte cuvinte, nu simte nimic pentru muncă. Totuși, ar trebui să spunem că această îndepărtare pe care o simte se datorează faptului că este departe de Creator, deoarece omul înțelege că, dacă ar fi mai aproape de Creator, ar trebui să se simtă altfel decât se simte acum, așa cum este scris: „Puterea și bucuria sunt în lăcașul Lui”.
Aceasta înseamnă că, atunci când omul simte că se află într-un loc de Kdușa (sfințenie), despre Kdușa este scris: „Forță și bucurie”, dar acum simte că nu are vitalitate și vede totul în negru și nu poate depăși starea în care se află, iar pentru cel care vrea muncească de dragul Creatorului, această stare este considerată cea mai mare pedeapsă.
Când omul vrea să depășească starea în care se află, vede că este imposibil să se apropie de Creator. Uneori cade în disperare, adică vrea să fugă de luptă și decide că nu va putea niciodată să obțină un grad în care să nu mai aibă grijă de propriul său beneficiu, ci doar de beneficiul Creatorului.
Prin urmare, se pune întrebarea, care este adevărul? Adică, se înșeală el și de fapt este posibil să ajungă într-o stare în care toate acțiunile lui să fie de dragul Creatorului, sau nu este posibil? Adică, depășirea chiar îl ajută și omul are puterea să facă, de unul singur, totul de dragul Creatorului
Răspunsul este așa cum este scris: „Nu avem alt Rege în afară de Tine”, căci suntem neputincioși să biruim și să ne asumăm faptul că ești Regele nostru și că Te vom sluji numai datorită importanței Regelui și nu vom face nimic pentru noi înșine, ci numai ceea ce este benefic pentru Tine. Numai Tu ne poți da această putere, a doua natură, care este dorința de a dărui.
De aceea, mai întâi spunem: „Tatăl nostru, Regele nostru, am păcătuit înaintea Ta”. Adică, omul nu poate spune: „Nu avem alt Rege în afară de Tine”, și numai Creatorul îi poate da această putere. Și cum poate să știe cineva că nu este în puterea lui? Pentru că mai întâi trebuie să facă tot ce poate, așa cum este scris: „Fă tot ce poți face cu mâinile și puterea ta”.
În acel moment, el ajunge într-o stare în care simte cât de îndepărtat este de Creator, adică nu poate face nimic de dragul Creatorului. Apoi, simte că, deși respectă Tora și Mițvot, el este totuși privit ca un păcătos, deoarece vede că nu muncește de dragul Creatorului. Prin urmare, mai întâi, trebuie să spună: „Tatăl nostru, Regele nostru, am păcătuit înaintea Ta”. Chiar dacă respectă Tora și Mițvot, el simte că a păcătuit pentru că nu a făcut nimic de dragul Creatorului.
După aceea, el spune din toată inima: „Tatăl nostru, Regele nostru, nu avem alt Rege în afară de Tine”. Cu alte cuvinte, numai Creatorul ne poate ajuta să-L facem Regele nostru, astfel încât să putem lucra pentru că Îl slujim pe Rege, iar aceasta este răsplata noastră, faptul că avem privilegiul de a-L sluji pe Rege. Aceasta înseamnă că numai atunci putem face totul de dragul Creatorului.
Cu alte cuvinte, dacă Creatorul nu-i dă această putere, de a simți că „avem un mare Rege”, el nu are putere să lucreze de dragul Creatorului, pentru că trupul pretinde: „Ce vei primi dacă-I dăruiești Creatorului”? Înseamnă că, atât timp cât domină dorința de a primi, omul este neputincios. Uneori se îndoiește de începuturi, adică spune că acum vede că a muncit degeaba și nu a câștigat nimic din truda lui. Acum vede cu adevărat că toată munca lui a fost în zadar.
Prin urmare, atunci când Creatorul îl ajută și-i dă dorința de a dărui iar el simte că are un Rege mare, numai Creatorul i-o poate da. Acesta este sensul a ceea ce este scris: „Tatăl nostru, Regele nostru, nu avem alt Rege în afară de Tine”. Și anume, numai Tu ne poți face să simțim că avem un Rege mare și că merită să lucrăm pentru El, să-I aducem mulțumire.
Conform celor de mai sus, ar trebui să interpretăm ceea ce este scris în Zohar (Haazinu, Punctul 210): „Fericit este cel care-L cheamă pe Rege și știe să-L cheme cum trebuie. Dacă omul cheamă, dar nu știe pe Cine a chemat, Creatorul se îndepărtează de el, așa cum este scris: „Domnul este aproape de toți cei care Îl cheamă”. De cine este El aproape? El a repetat și a spus: „De toți cei care Îl cheamă într-adevăr”. Dar Îl cheamă cineva în mod fals? Rabi Aba a spus: „Da, este acela care cheamă, dar nu știe pe cine cheamă”. Este scris, „de toți cei care Îl cheamă într-adevăr”. Ce este „într-adevăr”? Este cu inelul cu sigiliul Regelui”.
Ar trebui să înțelegem ce spune el despre „în adevăr” și „în mod fals”, că numai cei care cheamă „într-adevăr” sunt auziți. El întreabă: „Ce este ‘într-adevăr’?” De asemenea, ar trebui să știm ce este „fals”, ce înseamnă că omul Îl cheamă pe Creator în mod fals, în muncă.
Sulam (Comentariul Scării, la Zohar), („Introducere la Cartea Zohar”, punctul 175) aduce cuvintele înțelepților noștri după cum urmează: „La crearea lumii, când El a spus îngerilor: „Să facem omul după chipul nostru”, Hesed (mila) a spus: „Să fie creat, pentru că face milostenii”. Emet (adevărul) a spus: „Să nu fie creat, căci „el este întru totul o minciună”. Ce a făcut Creatorul? El a luat Adevărul și l-a aruncat la pământ, așa cum este scris, „aruncă adevărul la pământ”. Interpretare: Se știe că înțelepții noștri au spus: „Ar trebui să se angajeze întotdeauna în Tora și Mițvot, chiar și Lo Lișma (nu de dragul Ei), deoarece de la Lo Lișma el vine la Lișma (de dragul Ei)”. Din cauza josniciei sale, omul nu se poate angaja în Mițvot, poruncile Sale imediat pentru a aduce mulțumire Creatorului său. De aceea trebuie mai întâi să se angajeze în Mițvot Lo Lișma, adică în beneficiul propriu. Dar chiar și așa, el atrage din belșug Kdușa în timp ce execută Mițvot. Prin abundența pe care o extinde, el va ajunge în cele din urmă să se angajeze în Mițvot Lișma. De aceea s-a plâns adevărul de crearea omului, atunci când a spus că acesta este întru totul o minciună.
Conform celor de mai sus, vedem că „adevăr” înseamnă Lișma, adică de dragul Creatorului, iar „fals” înseamnă Lo Lișma, adică de dragul său. Prin aceasta putem interpreta ceea ce spune Zohar-ul, „aproape de toți cei care Îl cheamă într-adevăr”. Se știe că „departe și aproape” în spiritualitate înseamnă că echivalența formei este numită „aproape”, iar disparitatea formei este numită „departe”.
Rezultă că omul care ajunge în starea de „adevăr” simte că, dacă Creatorul nu-l ajută să vină să lucreze de dragul Creatorului, nu are nicio speranță de a atinge vreodată gradul de Lișma de unul singur, adică să facă totul numai de dragul Creatorului. Prin urmare, el Îl cheamă pe Creator să-l ajute și să-i dea calitatea adevărului, numită „de dragul Creatorului”.
Cu alte cuvinte, el Îi cere Creatorului să-i dea calitatea adevărului, numită „echivalența formei”. De acel om, Creatorul este aproape. Astfel, el vrea să fie în echivalență de formă cu Creatorul, care este numit „așa cum El este milostiv, să fii și tu milostiv”. Aceasta se numește „Domnul este aproape de cei care vor să fie aproape”, ceea ce se numește „echivalența formei”.
În schimb, pentru acei oameni care Îl cheamă pe Creator în mod fals, cei care doresc să-i ajute Creatorul cu Lo Lișma, care se numește „disparitate de formă”, Creatorul este departe, deoarece ei nu vor să se apropie de Creator, ceea ce se cheamă Dvekut, „echivalența formei”. Acesta este înțelesul celor spuse: „Adevărul se numește „Inelul Regelui””, ceea ce este adevărat, adică împărăția cerurilor pe care o iau asupra lor este considerată „adevăr”, adică de dragul Creatorului.
Cu toate acestea, omul trebuie să pregătească mai întâi un Kli pentru această lumină, numită „dorință de a dărui”. Un Kli este numit „o nevoie”, ceea ce înseamnă că el nu cheamă Creatorul să-l ajute înainte de a începe munca de dăruire și de a vedea că este complet incapabil să realizeze acest lucru de unul singur. În acel moment, omul cere să i se acorde ajutor de sus.
Din acest motiv, odată ce a făcut tot ce a putut și a văzut că este total incapabil să obțină această dorință, el ajunge să realizeze că nimeni nu-l poate ajuta în afară de Creator. Apoi, el spune: „Tatăl nostru, Regele nostru, Nu avem alt Rege, ceea ce înseamnă că nu este posibil să avem credință într-un rege pe care să-L putem sluji „pentru că El este mare și domnește”, în afară de Tine”; adică numai Creatorul îl poate ajuta.
În Zohar, el interpretează că inelul Regelui se numește „linia de mijloc”, iar linia de mijloc se numește „adevăr”. Cu alte cuvinte, fiecare linie separată este incompletă. Putem înțelege asta printr-o alegorie: Două persoane au pregătit o masă pentru oaspeți. Unul a pregătit carne, pește și alte lucruri, iar celălalt a pregătit doar mirodenii, sare și oțet și așa mai departe. Apoi, între ei a izbucnit o ceartă și fiecare a spus că va chema oaspeții la masa lui. Dar cine putea să mănânce, când, cel care a promis că va oferi doar mirodenii i-a lăsat să mănânce mirodeniile, adică să bea oțet și să mănânce sarea etc.? Iar la celălalt, care dădea carne, pește și alte mâncăruri, cine putea mânca pește și carne fără sare etc.? Întrucât oamenii nu puteau mânca în niciunul dintre locuri, au fost nevoiți să facă pace între ei și să amestece mâncarea cu condimentele, iar din cele două a luat naștere o masă bună.
La fel, atunci când omul începe să meargă în Lo Lișma, este într-o stare de întregime. Aceasta se numește „o singură linie”. Dar când trece pe linia stângă și începe să critice ordinea muncii sale, și anume cu ce intenție lucrează, ce răsplată își dorește pentru munca sa, el simte un gust amar.
Cu alte cuvinte, vede că nu este în regulă și anume, el vede că nu poate face nimic de dragul Creatorului. În acea stare, fiecare linie luată separat este incompletă, deoarece completarea „dreptei” se datorează numai faptului că este mulțumit de soarta lui, adică spune că este foarte privilegiat că are o mică agățare de spiritualitate, chiar dacă este Lo Lișma, căci în ceea ce privește acțiunile, el are ceva, în sensul că urmează Mițvot ale Creatorului. Deși credința în Creator este doar o credință parțială (așa cum este scris în „Introducere la Studiul celor zece Sfirot”, punctul 14), acea parte este totuși importantă pentru el.
Nu este așa cu linia din stânga, unde vede că este plin de defecte și simte un gust amar în viața lui. Este ca un condiment dat pentru a îndulci mâncarea. Dar un condiment fără mâncare nu este un fel de mâncare. Rezultă că fiecare linie în sine este incompletă, dar când folosim ambele linii, dreapta și stânga, de aici ajungem la linia de mijloc.
Cu alte cuvinte, Creatorul dă sufletul, așa cum au spus înțelepții noștri: „Sunt trei parteneri într-o persoană: tatăl său, mama sa și Creatorul”. Tatăl este numit „drept”. El dă albul. „Alb” înseamnă că acolo nu există lipsă. Mama este numită „linia stângă”. Ea dă roșul, care se numește „lipsă”. Din cei doi împreună poate să apară linia de mijloc, care se numește „Creatorul dă sufletul”. În acel moment, ia naștere calitatea de „om”.
Ar trebui să știm că atunci când omul trece la linia stângă și începe să vadă cât de departe este de dorința de a dărui și că este cufundat în iubirea de sine și își vede greșelile într-o măsură pe care nu și-a imaginat-o niciodată - că este atât de departe de munca de dragul Creatorului — începe să creadă că gândurile străine trebuie să-i fi venit din Sitra Ahra (cealaltă parte), care îi dă aceste gânduri și dorințe nepotrivite pentru cineva care dorește să fie un slujitor al Creatorului. Chiar și pentru un om obișnuit, care nu muncește, este nepotrivit să aibă astfel de gânduri și dorințe. În acel moment, el trebuie să învingă prin credința în înțelepți și să creadă că toate acele gânduri vin de sus, așa cum este scris în eseul „Alți dumnezei”. Cu alte cuvinte, Creatorul le trimite omului, și el nu ar trebui să creadă că acestea sunt gânduri și dorințe noi care nu existau anterior în el, dar au venit acum. Nu este așa.
Mai degrabă, ele au fost anterior în corpul omului, dar nu au fost dezvăluite, pentru că nimic nu se face fără un motiv. Acum, deoarece vrea să meargă pe calea adevărului și vrea să se corecteze, i se arată de sus ceea ce are în trup și nu se vede în exterior. Acum, fiindcă vrea să se corecteze, îi sunt arătate aceste gânduri ca să știe ce să corecteze.
Pentru a înțelege acest lucru, ar trebui să ne uităm în cartea ‘Fructele înțeleptului’ (Partea 1, p. 55), unde este scris: „Recunosc că ai dreptate în privința asta; Nu simt acele dureri pe care le simți tu. Dimpotrivă, mă bucur de acele corupții revelate și de cele care se dezvăluie. Cu toate acestea, regret și mă plâng de corupțiile care nu au fost dezvăluite. Dacă au apărut acum, nu există nicio îndoială că au fost aici de la început, doar că erau ascunse. De aceea sunt fericit când ele ies din găurile lor. Îmi amintesc că am discutat în mod similar cu tine în prima zi de Roș haȘana [anul nou în calendarul evreiesc], Tav-Reiș-Pe-Alef [13 septembrie 1920], la întoarcerea noastră din casa lui A.M. Mi-ai împărtășit lucruri foarte triste pe care le-ai văzut în acea dimineață în timpul slujbei (rugăciunii) de dimineață (el conducea rugăciunea din slujba de dimineață). Eram plin de bucurie înaintea ta și tu m-ai întrebat: „De unde, bucuria?” La fel ți-am răspuns și atunci, că atunci când își fac apariția cei răi care erau îngropați, deși nu au fost pe deplin cuceriți, totuși apariția lor este privită ca o mare mântuire și stă la originea sfințeniei zilei”.
Prin urmare, nu trebuie să ne alarmăm dacă omul simte că a suferit o coborâre, ca și cum ar fi fost aruncat de sus. Dimpotrivă, în acel moment, el ar trebui să creadă că Creatorul îl îngrijește și îl călăuzește astfel încât să poată realiza Dvekut (adeziunea) cu El, așa cum este scris: „Și să se alipească la El”.
În acel moment, omul ajunge într-o stare în care simte că a păcătuit. Adică, înainte de a începe lucrarea dăruirii, el a crezut că este incomplet, dar că, în general, era bine, deoarece vedea josnicia altor oameni, în timp ce el, slavă lui Domnului, nu era la fel de rău. Dar acum vede că este cel mai rău. Adică nimeni nu are astfel de gânduri și dorințe.
Răspunsul este că, pentru ca o persoană să poată primi un lucru complet, trebuie să aibă o lipsă completă. Prin urmare, de sus, i se arată de fiecare dată deficiențele sale, care sunt ascunse în corpul său. Rezultă că trebuie să spună că Creatorul a fost milos cu el pentru că i-a descoperit greșelile, așa cum îi dă și împlinirea, pentru că „Nu există umplere fără lipsă”.
Prin aceasta putem interpreta ceea ce este scris (Psalmul 89): „Voi cânta îndurările Domnului în veci, generație după generație, voi face cunoscută credința Ta cu gura mea”. Ar trebui să înțelegem sensul expresiei „voi cânta în veci”. Cum poate cineva să-I cânte Creatorului când vede că este plin de greșeli și că inima lui nu este întreagă, împlinită cu Creatorul și se simte departe de Creator? Și uneori, chiar vrea să fugă de luptă. Cum poate el să spună că acestea sunt îndurările Domnului și că Îi cântă Creatorului despre asta?
Conform celor de mai sus, omul ar trebui să spună că faptul că se află într-o stare de josnicie nu este deoarece acum a devenit mai rău. Mai degrabă, acum, din moment ce vrea să se corecteze astfel încât toate acțiunile lui să fie de dragul Creatorului, de sus i se arată adevărata sa stare – ce se găsește în trupul său, lucrurile care până acum erau ascunse și invizibile. Acum, Creatorul le-a dezvăluit, așa cum este scris în cartea Fructele înțeleptului.
Omul spune despre aceasta că este îndurare, faptul că Creatorul i-a dezvăluit răul din el, astfel încât să cunoască adevărul și să poată să adreseze Creatorului o rugăciune adevărată. Rezultă că, pe de o parte, acum vede că este departe de Creator. Pe de altă parte, el ar trebui să spună că Creatorul este aproape de el și are grijă de el și-i arată greșelile. Prin urmare, el ar trebui să spună că toate acestea înseamnă îndurare, milă.
Acesta este sensul cuvintelor: „Voi cânta îndurările Domnului în veci”. Adică, pe de-o parte, este fericit și cântă despre asta. Pe de altă parte, vede că trebuie să se pocăiască. Cu alte cuvinte, el trebuie să ceară Creatorului să-l apropie și să-i dea dorința de a dărui, care este a doua natură.
Acesta este sensul cuvintelor, „generație după generație, voi face cunoscută credința Ta”. „Generație după generație” înseamnă că există o întrerupere la mijloc, însemnând ascensiuni și coborâri. Generația este pozitivă, iar întreruperea este negativă. Însă numai în acest fel apare lumina credinței.