Matan Tora [Dăruirea Torei]
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (Levitic 19:18)
Rabi Akiva spune, „Aceasta e o mare regulă (Klal) în Tora” (Bereșit Raba, Cap 24).
1) Această afirmație a înțelepților noștri trebuie explicată. Cuvântul Klal (colectiv/regulă) indică un set de detalii care, atunci când sunt puse laolaltă, formează acel colectiv. Astfel, atunci când el spune despre Mițva (porunca), „ iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” că este o mare Klal în Torah, trebuie să înțelegem că restul de 612 Mițvot (precepte, porunci) din Torah, cu toate interpretările lor, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât suma detaliilor inserate și conținute în această unică Mițva (singularul de la Mițvot), „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
Acest lucru e destul de uluitor, pentru că se poate spune acest lucru cu privire la Mițvot dintre om și om, dar cum se poate ca acea Mițva unică să conțină toate Mițvot dintre om și Creator, care sunt esența și marea majoritate a legilor?
2) Și dacă încă ne mai putem strădui să găsim un mod de a împăca aceste cuvinte, înaintea noastră vine o altă zicală, încă și mai remarcabilă, despre un convertit care a venit înaintea lui Hilel (Șabat 31) și i-a spus: „Învață-mă toată Torah cât stau într-un picior”. Iar el i-a răspuns: „Tot ce urăști, nu face aproapelui tău” iar restul sunt comentarii la asta; du-te și studiază.
Înaintea noastră se află o lege clară – că în toate cele 612 Mițvot și în toate scrierile din Tora nu există niciuna care să fie preferată față de această Mițva, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Asta pentru că ele vor doar să interpreteze și să ne permită să păstrăm Mițva de a-i iubi pe alții cum se cuvine, de vreme ce el spune – „restul sunt comentarii la asta; du-te și studiază”. Asta înseamnă că restul Torei constituie interpretări ale acestei Mițva unice și că Mițva de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți nu ar putea fi împlinită, dacă nu ar fi acestea.
3) Înainte să pătrundem în miezul chestiunii, trebuie să orservăm acea Mițva, de vreme ce ni s-a poruncit: „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Cuvintele „pe tine însuți” ne spun, „iubește-ți aproapele în aceeași măsură în care te iubești pe tine însuți”, nici un pic mai puțin. Cu alte cuvinte, în mod constant și vigilent, trebuie să satisfacem nevoile fiecărei persoane din națiunea israelită, nu mai puțin decât suntem întotdeauna vigilenți să ne satisfacem propriile nevoi.
Acest lucru este absolut imposibil, pentru că puțini pot să-și satisfacă propriile nevoi dinn munca lor de zi cu zi – și atunci, cum poți să le spui să lucreze pentru a satisface dorințele întregii națiuni? Și n-ar fi cu putință să ne gândim că Tora exagerează, căci ne avertizează să nu adaugăm și să nu scădem nimic, indicând că aceste cuvinte și legi au fost date cu o mare precizie.
4) Și dacă asta nu e de ajuns, o să vă spun că simpla explicație a acelei Mițva de a-ți iubi aproapele e încă și mai aspră, căci trebuie să punem nevoile prietenilor noștri înainte de ale noastre. Așa după cum au scris înțelepții noștri (Talmud) (Kidușin p. 20) cu privire la versetul căci „el este mulțumit de tine (Deuteronom 15:16), cu privire la sclavul evreu: „atunci când, uneori, nu are decât o pernă, dacă se culcă el pe ea și nu i-o dă sclavului său, atunci nu respectă ‚căci el este mulțumit de tine’, pentru că el se culcă pe pernă, iar sclavul pe podea. Iar dacă nu se culcă pe ea și nu o dă nici sclavului, la fel, este regula sodomită. Se dovedește că, în ciuda voinței sale, el trebuie să o dea sclavului său, în timp ce stăpânul se culcă pe podea”.
Mai găsim aceeași regulă și în versetul nostru despre măsura în care-l iubim pe aproapele nostru, căci și aici, textul compară satisfacerea nevoilor prietenului cu satisfacerea propriilor nevoi, ca în exemplul căci „el este mulțumit de tine”, cu privire la sclavul evreu. Astfel, și aici, dacă are doar un scaun, iar prietenul său nu are scaun, legea este că, dacă el stă pe scaun și nu-l dă prietenului său, atunci încalcă Mițva, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, căci nu îndeplinește nevoile prietenului său așa cum le împlinește pe ale sale.
Iar dacă nu stă pe scaun și nici nu-l dă prietenului său, e la fel ca regula sodomită. Ca urmare, trebuie să-l lase pe prietenul său să se așeze, în timp ce el stă pe podea sau în picioare. În mod clar, asta este legea cu privire la toate nevoile pe care le are cineva și la toate lipsurile prietenului său. Iar acum, mergeți și vedeți dacă aceasta Mițva este realizabilă în vreun mod.
5)Mai întâi, trebuie să înțelegem de ce Tora a fost dată anume națiunii Israel și nu în mod egal tuturor popoarelor lumii. Oare – Doamne ferește – e vorba de naționalism aici? Desigur că numai un om nesănătos la minte ar gândi așa . De fapt, înțelepții noștri au analizat aceasta chestiune – și iată ce au vrut să spună prin cuvintele lor (Avoda Zara 2): „Creatorul a dat-o fiecărei națiuni și fiecărei limbi, iar ei nu au primit-o”.
Dar lucrul pe care ei îl găsesc uluitor este, de ce atunci am fost noi numiți „poporul ales”, căci stă scris, „Domnul Dumnezeul tău te-a ales pe tine” (Deuteronom 7:6), de vreme ce nicio altă națiune nu a vrut-o? Mai mult, există în aceasta chestiune o întrebare fundamentală: E posibil oare, să fi venit Creatorul cu legea Lui în mâini și să fi negociat cu acele popoare sălbatice? Un astfel de lucru e nemaiauzit și e complet inacceptabil.
6) Dar atunci când înțelegem pe deplin esența Torei și a Mițvot care ni s-au dat, precum și scopul lor dorit, în măsura în care ne-au instruit înțelepții noștri – care este scopul marii creații ce ne este înfățișat dinaintea ochilor – atunci vom înțelege totul. Căci primul concept este că nu există acțiune fără scop. Și nu există excepție de la această regulă, cu excepția celei mai inferioare dintre speciile umane sau a bebelușilor. Ca urmare, este sigur că El, Creatorul, a cărui măreție e mai mult decât putem concepe, nu ar acționa – fie că e vorba de o acțiune mică sau de una mare – fără un scop.
Înțelepții noștri ne spun despre asta, că lumea n-a fost creată decât cu scopul de a ține Tora și Mițvot, ceea ce înseamnă, după cum au explicat înțelepții noștri, că scopul Creatorului din vremea când El a creat creația Sa, este să-și dezvăluie Dumnezeirea în fața altora. Asta pentru că dezvăluirea Dumnezeirii Sale atinge creatura ca o recompensă plăcută, care crește mereu, până ce ajunge la măsura dorită.
Și prin aceasta, cei umili se ridică cu recunoaștere adevărată și devin Merkava (car/structură) pentru El și pentru a adera la El, până la finalul complet: „Nici ochiul n-a văzut Dumnezeu în afară de tine” (Isaia 64:3). Și dată fiind măreția și gloria acelei perfecțiuni, Tora și profeția se abțin și ele de la a spune măcar un cuvânt de exagerare aici, după cum spuneau înțelepții noștri (Brachot 34), „Toți profeții și-au făcut profețiile doar pentru zilele lui Mesia, dar pentru lumea ce urmează, nici ochiul n-a văzut Dumnezeu în afară de tine”.
Perfecțiunea aceasta este exprimată în cuvintele Torei și ale profeției și în cuvintele înțelepților noștri, prin cuvântul simplu Dvekut (adeziune). Dar în sensul larg, folosit de mase, el și-a pierdut aproape tot conținutul. Însă dacă reflectați chiar și o clipă la acest cuvânt, veți fi copleșiți de statura sa minunată, căci, dacă veți vedea măreția Creatorului și umilința creaturii, veți putea să percepeți valoarea de a avea Dvekut unii cu alții. Apoi veți înțelege de ce atribuim acelui cuvânt scopul întregii creații.
Rezultă că scopul întregii creații este ca umilele creaturi, prin păstrarea Torei și a Mițvot, să poată să se înalțe, să se dezvolte mereu, până ce sunt răsplătite prin Dvekut cu Creatorul lor.
7) Dar iată că vin înțelepții Zohar-ului și întreabă – de ce nu am fost creați în această stare sublină de Dvekut cu El de la bun început? Ce motiv a avut El să ne împovăreze cu această muncă a creației și cu Tora și cu Mițvot? Ei au răspuns: „Cel care mănâncă ceea ce nu e al său se teme să-și privească fața”. Asta înseamnă că, acela care mănâncă și se bucură de pe urma muncii prietenului se teme să-și privească fața, pentru că, făcând acest lucru, el devine din ce în ce mai umilit, până ce-și pierde forma umană. Și pentru că ceea ce apare din întregimea Lui nu poate să fie defectuos, El ne-a făcut loc să ne câștigăm măreția noi înșine, prin munca noastră întru Tora și Mițvot.
Cuvintele acestea sunt foarte profunde și eu le-am explicat deja în cartea mea, Panim Me’irot uMasbirot leEț haHaim-Fețe Luminoase și Explicații la Pomul vieții, Ramura Întâi, precum și în cartea Talmud Eser haSfirot-Studiul celor Zece Sfirot, Reflexia lăuntrică, Partea întâi. Aici, le voi explica pe scurt, ca să le poată înțelege toată lumea.
8) Chestiunea aceasta este ca situația în care un om bogat a luat un om de la piață și i-a dat de mâncare, i-a dat aur și argint și tot ce dorea în fiecare zi. Și în fiecare zi îi dădea mai multe daruri decât în ziua dinainte. În cele din urmă, bogatul a întrebat, „Spune-mi, ți-au fost împlinite toate dorințele?” Iar acela a răspuns, „Nu toate dorințele mele au fost împlinite, căci ce bine și ce plăcut ar fi, dacă toate aceste posesiuni și lucruri prețioase mi-ar veni prin munca mea, așa cum au venit la tine, iar eu nu aș primi milă din mâna ta”. Atunci, cel bogat i-a spus, „în cazul acesta, nu s-a născut un om care să poată să-ți împlinească ție dorințele”.
E natural acest lucru, căci, pe de o parte, omul are experiența unei plăceri din ce în ce mai mari, cu cât îi dă mai multe daruri, dar pe de alta parte, îi este greu să tolereze rușinea bunătății excesive pe care bogatul i-o dăruiește. Asta pentru că există o lege naturală, că cel care primește se simte rușinat și nerăbdător la primirea darurilor, pe care cel care dăruiește le dă din compasiune și din milă.
De aici apare o a doua lege – că niciodată nu va putea cineva să satisfacă pe deplin nevoile prietenului său, pentru că, în cele din urmă, el nu va putea să-i dea natura și forma auto posesiunii, căci perfecțiunea dorită este atinsă numai cu aceasta.
Însă acest lucru este valabil doar pentru creaturi, dar în ceea ce-L privește pe Creator, acest lucru este complet imposibil și inacceptabil. Și acesta este motivul pentru care El ne-a pregătit munca și truda în Tora și Mițvot, pentru a ne produce măreția noi înșine, deoarece atunci, încântarea și plăcerea care vin la noi de la El, adică tot ce este inclus în Dvekut cu El, vor fi, toate, posesiunea noastră, care a venit la noi prin propriile noastre eforturi. Atunci ne vom simți proprietari – iar fără aceasta, nu poate să existe o senzație de întregime.
9) Cu adevărat trebuie să analizăm esența și sursa acestei legi naturale și cine anume a fost autorul defectului rușinii și al nerăbdării pe care o simțim atunci când primim pomană de la altul. Dintr-o lege pe care savanții o cunosc, se înțelege că fiecare ramură are aceeași natură ca și rădăcina sa, iar ramura dorește, caută, tânjește și beneficiază de toate comportamentele rădăcinii. Pe de altă parte, de toate comportamentele care nu sunt în rădăcină, ramura se desprinde, ea nu le poate tolera și îi dăunează. Legea aceasta există între fiecare rădăcină și ramura sa – și nu poate fi încălcată.
Iată, înaintea noastră se deschide o ușă, pentru a înțelege sursa tuturor plăcerilor și durerilor din lumea noastră. Cum Creatorul este rădăcina creațiilor Sale, noi simțim tot ce există în El și vine la noi direct de la El ca fiind plăcut și încântător, pentru că natura noastră e aproape de rădăcina noastră. Și tot ce nu este în El și nu vine la noi direct de la El, ci contrazice creația însăși va fi împotriva naturii noastre și greu de tolerat pentru noi. Astfel, ne place să ne odihnim și nu ne place să ne mișcăm, atât de mult, încât nu facem nicio mișcare, decât pentru a atinge odihna. Asta deoarece rădăcina noastră este imobilă și nemișcată; în El nu există niciun fel de mișcare. Ca urmare, (mișcarea) este împotriva naturii noastre și dezgustătoare pentru noi.
În același mod, ne place înțelepciunea, tăria și bogăția etc., pentru că toate acestea există în El, care este rădăcina noastră. Și ca urmare, urâm ceea ce este opus acestor lucruri – prostia, slăbiciunea și sărăcia, căci ele nu există în rădăcina noastră deloc. Asta ne face să ne simțim dezgustători și să urâm și ne provoacă o durere imensă.
10) Asta ne dă gustul stricat al rușinii și al nerăbdării, atunci când primim de la alții pomană, deoarece în Creator nu există primirea de favoruri, pentru că, El de la cine să primească? Și pentru că acest element nu există în rădăcina noastră, noi îl simțim ca dezgustător și respingător. Pe de altă parte, simțim încântare și plăcere de fiecare dată când dăruim altora, căci acest comportament există în rădăcina noastră, care dăruiește tuturor.
11) Acum am găsit un mod de a analiza scopul creației, care este acela de a adera la El, în adevărata sa înfățișare. Această măreție și Dvekut, care ne este garantată prin lucrarea noastră în Tora și Mițvot, este nici mai mult, nici mai puțin decât echivalența ramurilor cu rădăcina lor. Toată blândețea și plăcerea și sublimul devin aici o extensie naturală, după cum am spus mai sus, 1) că plăcerea este doar echivalența de formă cu Creatorul. Iar atunci când ne egalizăm cu fiecare canal din rădăcina noastră, simțim încântare. 2) De asemenea, tot ce întâlnim și nu este în rădăcina noastră devine intolerabil, dezgustător sau considerabil de dureros pentru noi, după cum prevede acest concept. Și în mod natural, descoperim că însăși speranța noastră depinde de măsura echivalenței noastre de formă cu rădăcina noastră.
12) Acestea au fost cuvintele înțelepților noștri (Bereșit Raba 44) când au întrebat, „De ce îi pasă Creatorului dacă sacrificăm animalele tăind la gât sau la ceafă?” La urma urmei, Mițvot au fost date numai pentru a-i curăța pe oameni, iar acea curățire înseamnă curățarea corpului tulbure, care este scopul care reiese din respectarea întregii Tora și a Mițvot. Căci „Un asin sălbatic se va transforma în om” (Iov 11:12), pentru că atunci când apărem din sânul creației, suntem doar murdărie și umilință, adică foarte multă iubire de sine imprimată în noi, iar mișcările noastre se învârt doar în jurul nostru, fără urmă de dăruire pentru ceilalți.
Astfel, atunci suntem la cea mai mare distanță de rădăcină, la celălalt capăt, căci rădăcina este doar dăruire, fără niciun pic de primire, în timp ce nou-născutul este într-o stare de completă auto primire, fără niciun pic de dăruire. Ca urmare, situația sa este privită ca fiind punctul cel mai de jos de umilință și de murdărie din lumea noastră omenească.
Pe măsură ce crește, omul primește de la mediul său părți de „dăruire către alții”, în funcție de valorile și dezvoltarea din mediul respectiv. Apoi, este inițiat să respecte Tora și Mițvot în scopul iubirii de sine, pentru răsplată în aceasta lume și în lumea următoare, numită Lo Lișma (nu de dragul Ei), căci omul nu poate fi învățat altfel.
Pe măsură ce crește, omului i se spune să respecte Tora și Mițvot Lișma (în numele Ei), cu scopul exclusiv de a aduce mulțumire Creatorului său, după cum spunea Maimonide (Hilchot Tșuva, Cap 10), „Femeilor și copiilor nu ar trebui să li se spună să respecte Tora și Mițvot Lișma, pentru că nu vor putea să le suporte. Dar când cresc și dobândesc cunoaștere și înțelepciune, atunci sunt învățați să lucreze Lișma”. Este după cum spuneau înțelepții noștri, „De la Lo Lișma, ajunge la Lișma”, ceea ce este definit prin scopul de a aduce mulțumire Creatorului și nu pentru iubirea de sine.
Prin remediul natural al angajării în Tora și în Mițvot Lișma, pe care Dătătorul Torei îl știe, după cum au scris înțelepții noștri (Kidușin 30), „Creatorul spune, ‘Eu am creat înclinația rea, am creat pentru ea Tora, ca pe o mirodenie’”. Astfel, acea creatură se dezvoltă și urcă în grade către mai sus menționata măreție, până ce-și pierde orice rămășiță de iubire de sine și toate Mițvot se înalță în corpul său, iar ea își face toate acțiunile doar pentru a dărui, astfel că și necesitățile pe care ea le va primi vor curge în direcția dăruirii, ca să poată să dăruiască. De aceea, înțelepții noștri au spus, Mițvot au fost date numai „pentru a curăța oamenii cu ele”.
13) Tora are două părți: 1) Mițvot între om și Creator, și 2) Mițvot între om și om. Și amândouă țintesc către același lucru – să aducă creatura către scopul final al Dvekut cu El.
Mai departe, chiar și partea practică din amândouă este una și aceeași, pentru că atunci când cineva face o acțiune Lișma, fără niciun amestec de iubire de sine, adică fără să găsească vreun beneficiu pentru sine, atunci nu simte nicio diferență dacă lucrează pentru a iubi pe prieten sau pe Creator.
Acest lucru este așa, pentru că este o lege naturală pentru orice ființă – ca orice se află în afara corpului său să fie considerat ireal și gol. Și orice mișcare pe care o face o persoană ca să iubească pe altul este efectuată cu o Lumina Reflectată și cu o recompensă care, în cele din urmă, o să se întoarcă la el și o să îi servească pentru binele său. Astfel, un asemenea act nu poate fi considerat „iubire de altul”, pentru că e judecat după scopul său, este ca și chiria care, în cele din urmă, este achitată. Însă actul de a închiria nu este considerat iubire pentru altul.
Dar a face orice fel de mișcare doar ca rezultat al iubirii pentru alții, fără nicio scânteie de Lumină Reflectată și nicio speranță pentru niciun fel de auto-gratificare în schimb, este complet imposibil de la natură. Stă scris în Zohar despre acest lucru, cu privire la națiunile lumii: „Orice Hesed (milă/grație) pe care o fac, o fac pentru ei înșiși”.
Asta înseamnă că toate faptele bune pe care le fac, fie pentru prietenii lor, fie pentru Creatorul lor, nu sunt datorită iubirii lor pentru alții, ci datorită iubirii lor pentru ei înșiși, deoarece această chestiune este complet nenaturală.
Ca urmare, numai cei ce țin Tora și Mițvot sunt capabili de asta, pentru că, obișnuindu-se să țină Tora și Mițvot pentru a aduce mulțumire Creatorului lor, ei se desprind treptat de sânul creației naturale și dobândesc o a doua natură, care este iubirea pentru alții, menționată mai sus.
Asta i-a adus pe înțelepții Zohar-ului să excludă națiunile lumii de la iubirea de prieteni, atunci când au spus, „Fiecare Hesed pe care îl fac, îl fac pentru ei înșiși”, pentru că ele nu sunt implicate în respectarea Torei și Mițvot Lișma, iar singurul motiv pentru care își slujesc dumnezeii este pentru răsplată și mântuire, în lumea aceasta și în cea care va veni. Astfel, adorarea dumnezeilor lor este și ea datorată iubirii de sine, iar ei nu vor face niciodată vreo acțiune în afara granițelor propriului lor corp, pentru care vor putea să se ridice măcar și puțin deasupra naturii lor elementare.
14) Astfel, putem să vedem clar că, față de cei care respectă Tora și Mițvot Lișma, nu există nicio diferență între cele două părți ale Torei, nici măcar în partea practică. Asta pentru că, înainte să-l realizeze, persoana este obligată să simtă actul de dăruire – fie către o altă persoană, fie către Creator – ca pe o stare de gol de neconceput. Dar printr-un mare efort, încet-încet, persoana se ridică și ajunge la o a doua natură, iar apoi atinge obiectivul final, care este Dvekut cu El.
Așa stând lucrurile, este rezonabil să ne gândim că partea din Tora care se ocupă de relația omului cu aproapele său este mai capabilă să ne aducă la obiectivul dorit. Asta pentru că lucrarea în Mițvot între om și Creator este fixă și precisă și nu are cerințe, iar omul se obișnuiește ușor cu ea și tot ce se face din obicei nu mai este util. Dar Mițvot între om și om sunt schimbătoare și neregulate, iar cerințele sunt peste tot. Ca urmare, vindecarea este mult mai sigură, iar scopul este mai aproape.
15) Acum putem să înțelegem cuvintele lui Hilel Hanasi către prozelit, că esența Torei este, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, iar restul de șase sute douăsprezece Mițvot sunt doar o interpretare a acesteia. Și chiar Mițvot între om și Creator sunt privite ca o pregătire pentru această Mițva, care este scopul final care apare din Tora și Mițvot, după cum au spus înțelepții noștri, „Tora și Mițvot au fost date numai pentru a curăța Israel” (pct. 12). Este vorba de curățarea corpului, până ce atingem a doua natură, definită ca „iubire pentru alții”, adică Mițva unică: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este scopul final al Torei, după care omul atinge imediat Dvekut cu El.
Dar nu trebuie să ne întrebăm de ce nu a fost definită în cuvintele: „și să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima și din tot sufletul și din toate puterile tale” (Deuteronom 6:5). Asta pentru că, într-adevăr, în ceea ce privește o persoană care încă se mai află încă în interiorul naturii creației, nu există diferență între iubirea pentru Creator și iubirea pentru aproapele său. Asta pentru că tot ce nu este el, este ireal pentru el.
Și pentru că acel prozelit i-a cerut lui Hilel Hanasi să-i explice rezultatul dorit al Torei, pentru ca obiectivul să îi fie mai aproape și să nu trebuiască să bată cale lungă, căci i-a spus, „Învață-mă toată Tora cât stau eu într-un picior”; ca urmare, el a definit-o ca iubirea pentru aproape, căci scopul este mai aproape și se dezvăluie mai rapid (pct. 14), aici neputând să existe greșeală, dar existând multe cerințe.
16) În cuvintele de mai sus, găsim un mod de a înțelege conceptul nostru de mai sus (par. 3 și 4) cu privire la conținutul Mițva, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, cum Tora ne obligă să facem ceva ce nu poate fi făcut.
Cu adevărat, să știți că din acest motiv, Tora nu a fost dată sfinților noștri părinți – Abraham, Isaac și Iacob – ci a fost ținută până la ieșirea din Egipt, când au ieșit și au devenit o națiune întreagă, de șase sute de mii de oameni, în vârstă de douăzeci de ani și mai mult. Căci atunci, fiecare membru al națiunii a fost întrebat dacă este de acord cu acea lucrare măreață. Iar când fiecare persoană din națiune a fost de acord cu ea din inima și din sufletul său, și a spus, „Vom face și vom auzi”, atunci a devenit posibil să fie respectată toată Tora, iar ceea ce fusese imposibil înainte a devenit posibil.
Asta pentru că este sigur că, dacă șase sute de mii de oameni își abandonează munca pentru satisfacerea propriilor nevoi și nu sau nicio grijă, decât să stea de pază pentru ca aproapelui lor să nu-i lipsească nimic – și mai mult, că se vor angaja în aceasta cu o mare iubire, cu inima și cu sufletul lor, în înțelesul deplin al Mițva, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” – atunci e mai presus de orice îndoială că niciun om din națiune nu va trebui să se îngrijească de propria sa bunăstare.
Din aceasta cauză, el se va elibera cu totul de grija de a-și asigura propria sa supraviețuire și va putea să respecte cu ușurință Mițva, „Iubește-ți prietenul ca pe tine însuți”, ascultând toate condițiile date în par. 3 și 4. La urma urmei, de ce să se îngrijoreze pentru propria lui supraviețuire, dacă are aproape șase sute de mii de iubiți loiali, gata să se asigure cu mare grijă că nu-i lipsește nimic din ce îi trebuie?
Ca urmare, odată ce au fost de acord toți membrii națiunii, li s-a dat imediat Tora, pentru că erau în stare să o respecte. Însă înainte de a se fi înmulțit și de a ajunge o națiune – și cu siguranță, pe vremea părinților, care erau singuri în acel ținut – nu erau calificați să respecte cu adevărat Tora, în forma ei dezirabilă. Asta deoarece, cu un număr mic de oameni, este imposibil să începi să te angajezi în Mițvot între om și om, în măsura preceptului „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, după cum am explicat în par. 3 și 4. De aceea, lor nu li s-a dat Tora.
17) Din toate cele de mai sus, putem să înțelegem una dintre cele mai tulburătoare fraze ale înțelepților noștri: „toți din Israel răspund unii pentru alții”. Asta pare să fie total nedrept, pentru că e posibil că, dacă cineva păcătuiește sau face un păcat care supără pe Creator, iar tu nu-l cunoști, atunci Creatorul o să ia datoria aceluia de la tine? Stă scris, „Părinții nu vor fi uciși pentru copii… fiecare va muri pentru propriul său păcat” (Deuteronom 24:16); și atunci, cum se poate spune că tu ești răspunzător pentru păcatele unui străin, pe care nu îl cunoști și care nu știi unde se află?
Și dacă asta nu e de ajuns pentru voi, consultați Masechet Kidușin, p 40b: „Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon, spune: ‘Cum lumea e judecată după majoritatea ei, iar individul e judecat după majoritatea sa, dacă a făcut o Mițva, atunci ferice de el, căci a înclinat întreaga lume de partea meritului. Iar dacă a făcut un păcat, blestemat să fie, căci s-a condamnat pe sine și întreaga lume de partea păcatului, căci s-a spus, ‚un păcătos a distrus mult bine’”.
Și Rabi Elazar, fiul lui Rabi Șimon, m-a făcut pe mine răspunzător pentru toată lumea, căci el crede că toți oamenii din lume răspund unii pentru alții și fiecare persoană aduce merite sau păcate întregii lumi, prin faptele sale. Lucrul acesta este de două ori mai tulburător.
Însă conform celor spuse mai sus, putem să înțelegem cuvintele lor foarte simplu; am arătat că fiecare din cele 613 Mițvot din Tora se învârte în jurul acelei singure Mițva: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Și vedem că o asemenea stare poate să existe numai într-o națiune întreagă, în care fiecare membru este de acord cu acest precept.