„Hevruta" - După Lecția 19
„Hevruta" - După Lecția 19
„Hevruta" - După Lecția 19
Am vorbit în trecut despre libertatea de alegere – dar cum se manifestă această libertate în dezvoltarea noastră – cum putem influența cu adevărat modul în care ne dezvoltăm?
„După cum am clarificat mai sus, există două moduri în care Providența se asigură că omul atinge obiectivul cel bun, obiectivul final: A. Calea suferinței. B. Calea Torei.
Toată claritatea de pe calea Torei se naște de aici. Căci pentru aceste concepții clare, care au fost dezvăluite și recunoscute după un lung lanț de evenimente din viața profeților și a oamenilor lui Dumnezeu, există cineva care le utilizează pe deplin și care beneficiază de pe urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost evenimentele propriei sale vieți. Astfel, vedeți că omul este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să poată să dezvolte el însuși acea minte clară. Așadar, facem economie de timp și suferință.
Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului înainte de a înțelege el însuși cum ar putea să îl vindece acel sfat și, ca urmare, începe să studieze medicina. E posibil să moară de boala lui, înainte să învețe medicina.
Așa e calea durerii față de calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl sfătuiesc să le accepte fără să le înțeleagă el însuși, trebuie să ajungă singur la aceste concepte, urmând lanțul cauzei și efectului din evenimentele vieții. Acestea sunt experiențe care grăbesc foarte mult și pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din el, după cum am văzut, fără voința omului, ci datorită eforturilor sale de a dobândi un mediu bun, care îl conduce la aceste gânduri și acțiuni."
- Baal HaSulam „Libertatea”
„Baza întregului meu comentariu este dorința de a primi, imprimată în fiecare creatură și care este diferenţa de formă față de Creator. Astfel, sufletul s-a despărțit de El, așa cum un organ este separat de corp, deoarece diferenţa de formă în spiritualitate este ca securea separatoare din corporalitate. Prin urmare, este clar că ceea ce dorește Creatorul de la noi este echivalența de formă, atunci vom adera din nou la El, ca înainte de a fi creați.
Am spus deja că există două moduri de a descoperi întregimea: calea Torei sau calea suferinței.
Prin urmare, Creatorul a oferit umanității tehnologia, iar omul a ajuns să inventeze bombele atomice și cu hidrogen. Dacă ruina totală pe care urmează ele s-o aducă asupra lumii nu este încă evidentă pentru toți, oamenii pot aștepta un al treilea război mondial sau al patrulea. Bombele își vor face treaba, iar relicvele umane care vor rămâne după ruină nu vor avea altă opțiune decât să-și asume această muncă în care atât indivizii, cât și națiunile nu vor lucra pentru ei înșiși mai mult decât este necesar pentru întreținerea lor și tot restul timpului îl vor aloca muncii în binele altora. Dacă toate popoarele lumii sunt de acord cu aceasta, nu vor mai fi războaie în lume, căci nicio persoană nu va mai fi preocupată de propriul său bine, ci doar de binele altora.
Dacă iei calea Torei și primești condimentul, foarte bine. Iar dacă nu o faci, vei merge pe calea suferinței…"
- Baal HaSulam „Ultima generație””
Suntem o dorință de a primi plăcere
Inițial, o persoană se percepe pe sine, se simte pe sine, ca o ființă emoțională care caută să atingă cea mai bună stare posibilă, conform sentimentelor sale, prin intermediul celor cinci simțuri. Tot ceea ce primește prin cele cinci simțuri este resimțit în interiorul său ca plăcere. Intelectul, precum și tot ceea ce există într-o persoană, are ca scop activarea simțurilor în măsura și în direcția în care tot ceea ce este simțit prin acestea este perceput doar ca plăcere maximă, în fiecare moment al existenței sale. Acest proces se desfășoară conform naturii.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
Dezvoltarea în conformitate cu scopul Creației
Dar scopul Creatorului, prin creație, este de a dezvolta în persoană vase (kelim) care sunt complet diferite, deasupra simțurilor sale, care sunt numite „vase spirituale”. Calitatea specială a vaselor spirituale este că sunt deasupra simțurilor corporale și sunt obținute prin dobândirea dorinței de a dărui a Creatorului, astfel încât aceasta să servească drept kli pentru om. Apoi, după ce dobândește dorința de a dărui a Creatorului, care devine propria sa dorință, ceea ce se numește „Galgalta veEinaim”, din interiorul acelei dorințe începe să folosească și vasele sale naturale, care sunt numite „AHP” (Ozen, Hotem, Pe). El le activează cu scopul de a obține o impresie mai puternică în dorința de a dărui, Galgalta veEynaim.
Dezvoltarea omului înseamnă că el va lua forma Creatorului, imaginea Sa, care se numește „Galgalta veEinaim”, și de a implementa această formă, de a o realiza, în vasele lui de AHP. Această acțiune se numește „a primi pentru a dărui” — a folosi natura omului, dar sub forma dăruirii, forma Creatorului. Prin urmare, nu este niciodată posibil să se avanseze spre scop prin mecanismul plăcerii sau al suferinței, deoarece scopul însuși este de a obține, peste dorința de a primi, forma dăruirii.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
Calea suferinței înseamnă a fugi de ceva - Calea Torei înseamnă a alerga spre un scop
Iar dacă omul există doar în senzația de plăcere sau suferință, atunci, asemănător animalelor, aleargă către ceea ce este mai confortabil, către ceea ce este mai bun, către ceea ce consideră că este o plăcere mai mare, în comparație cu o plăcere sau suferință mai mică. Diferența, distanța, dintre starea actuală și starea viitoare anticipată—cu cât este mai mare, cu atât evocă în om forțe mai mari de mișcare și de atingere a scopului, care trece dintr-o stare în alta cu viteză și cu o dorință mai mare. Dar procedând astfel, rămâne la gradul animalic.
Pe când dezvoltarea înseamnă dobândirea de Kelim (vase) spirituale. Adică, el nu reacționează la ceea ce se întâmplă, la ceea ce este perceput a fi bine sau rău, ci reacționează la ceea ce este perceput a fi o formă mai mare de dăruire, comparativ cu o formă mai mică. În fiecare moment, omul se abține și se distantează de situația în care își determină starea ca fiind bună sau rea, se ridică deasupra acelei analize, a acelui diagnostic, și își judecă și determină starea doar în raport cu o dăruire mai mare sau mai mică, în comparație cu starea sa anterioară. Dar atât timp cât omul nu a trecut de la simțurile corporale la simțurile spirituale, nu se consideră că a făcut nici măcar un pas către scopul creației.
Prin urmare, nu există o cale numită „calea suferinței.” Mai degrabă, dacă cineva se află în suferință sau în plăcere, nu avansează. Doar rămâne pe loc, până când absoarbe suficiente lovituri, care se acumulează în el și-l obligă să se întrebe: „Care este sensul vieții noastre?”—„De ce sufăr?” Homer-ul său (materie, substanță; cuvântul חמור—măgar—este uneori folosit pentru a sugera חומר—materie) începe să întrebe de ce primește lovituri. Începe să înțeleagă că există un motiv pentru lovituri, iar acel motiv este deasupra loviturilor. Loviturile sunt doar un mijloc, pentru ca el să se ridice deasupra lor, să-și plece puțin capul și să vadă că prin lovituri este obligat să se dezvolte, deasupra senzației de plăcere sau suferință.
Și după ce i se oferă oportunitatea de a reflecta asupra motivului, restul este lăsat la libera sa alegere. De Sus, i se dau doar suficiente lovituri. Dar din momentul în care omul începe să gândească și să înțeleagă că există cauzalitate și scop în acele lovituri, el trebuie să continue să avanseze pe cont propriu. Pentru că, în dobândirea celui de-al șaselea simț, forma Mașpia (a dăruitorului), omul trebuie să exprime o dorință personală, și nu ca această dorință să vină prin constrângere, de Sus. De Sus, i se aduce doar suferință. Iar dacă el rămâne pe loc și suferă, nu se consideră că avansează.
În suferință și durere, nu există avansare. Avansarea nu începe pe același plan, ci deasupra, în sus. Din momentul în care o persoană înțelege că trebuie să-și asume forma de dăruire, prin fiecare pas pe care-l face spre aceasta, fiecare mișcare și fiecare acțiune, se consideră că se ridică de la acel plan, în sus. Și această avansare poate fi doar din liberă alegere, printr-o acțiune liberă. Și prin aceasta, o persoană trece de la calea suferinței la calea Torei. De la a fugi de ceva la a alerga spre următoarea sa stare.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
Refuzul de a crește este cauza suferinței
Forțele sunt atrase către noi, către fiecare dintre noi. Nu există persoană care să nu avanseze; chiar și atunci când omul este singur, el avansează. Diferența constă din modul de avansare a fiecăruia și dacă el se află într-o etapă în care stă pe loc și egoul îi crește în interior, pentru a simți diferența dintre intensificarea egoului din el și Or (Lumina) care îl înconjoară din exterior, loviturile se intensifică.
De fapt, nu există lovituri; mai degrabă, persoana se află în Or Makif (Lumina înconjurătoare), care este o lumină înternă, Or Pnimi, dar care i se revelează în această etapă ca Or Makif.
Ceea ce o persoană numește „eu” se află în centru, iar lumea este în jurul său, și nimic altceva nu se schimbă. Omul își determină eul și lumea sa, iar de fiecare dată când egoul său crește, el simte o diferență tot mai mare față de de această Or Makif, iar acest lucru este resimțit ca suferință.
Echivalența dintre om și lumină se numește „plăcere”, iar diferența dintre ei se numește „suferință”, aceste senzații sunt simțite în conformitate cu mărimea diferenței dintre ei.
Nimeni nu trimite suferință unei persoane; mai degrabă, ego-ul său este în continuă creștere, și cu cât crește mai mult, cu atât este într-o opoziție mai mare față de Or (Lumină). Omul nu este de vină că ego-ul său crește și că nu-l corectează, pentru că acesta crește conform planului, conform cronologiei și conform calităților fiecăruia; totul este calculat. În fiecare moment în care ego-ul este prezent în om, acesta are abilitatea de a-l corecta.
Ne-am putea întreba de ce, acum două sute de ani sau acum două mii de ani, când ego-ul era mai mic, nu a fost corectat, astfel încât de-a lungul timpului să-l putem corecta de la ușor la greu.
Aceasta seamănă cu un copil care spune că astăzi este un copil rău, are prieteni răi, își dorește lucruri rele și este gata să ajungă la droguri, pentru că îi este greu să scape de toate aceste lucruri. Dar dacă s-ar putea întoarce în anul anterior, atunci când părinții i-au spus să se oprească cu toate acestea și el nu a ascultat de vocea lor, dar cu mintea pe care o are astăzi, ar putea merge pe drumul cel bun.
Omul nu trebuie să gândească în acest mod. Chiar și în starea lui actuală, cu o dorință și un ego care avansează și nu sunt încă corectate, și în conformitate cu mărimea ego-ului și trecerea timpului, el simte acum o suferință; el tot nu trebuie să spună că înainte ar fi putut face ceva, pentru că înainte nu ar fi putut face nimic. Lucrurile au fost aranjate pentru el astfel încât să nu facă nimic. Iar astăzi el este aliniat la starea lumii și, conform calităților sale interioare, are starea ideală și abilitatea de a se corecta, astfel încât totul este pregătit pentru corectare.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
Suferința, în sine, nu este un progres
Omul absoarbe mereu lovituri, până când, la un moment dat, începe să înțeleagă că aceste lovituri sunt intenționate și au scopul de a-l determina să se ridice la un grad mai înalt. Iar înainte de aceasta, el nu s-a ridicat la un grad mai înalt. De aceea, este imposibil să numim aceasta o „cale”, chiar dacă este denumită „calea suferinței”. Și această iluzie pe care o are el - în care, cu cât suferă mai mult, cu atât avansează mai mult, își are sursa în klipot (forțe necorectate) și este complet opusă adevărului.
Scopul creației este de a încânta ființele create. Iar acest scop trebuie împlinit în fiecare moment. Astfel, în starea ideală, omul nu ar trebui să simtă nici măcar un gram de suferință în niciun moment al vieții sale. Căci nu aceasta este intenția Creatorului, nici dorința Sa, ca el să sufere, sub nicio formă. Iar dacă o persoană ar trece de la suferința corporală la suferința spirituală—la suferința cauzată de lipsa de dăruire—ea s-ar afla mereu în dezvoltare spirituală și nu ar simți suferința corporală. Și s-ar dezvolta continuu, doar în sus, fără întrerupere.
De aceea, trebuie să ne raportăm la „calea Torei” sau la „calea suferinței” potrivit esenței lor și nu ca la două căi separate. Există o singură cale de dezvoltare și ea se numește „Lumina care reformează”. Ceea ce este numit „calea suferinței” are scopul, în fiecare moment de lenevie, doar să aducă persoana la decizii corecte, prin suferință. Suferința îl obligă pe „hamor” (măgar—adică homer, materia sau substanța unei persoane) să gândească și să acționeze. Dar să gândească și să acționeze la nivel spiritual.
Și dacă, în locul suferinței care vine din interior, o persoană ar fi împinsă să-și miște homer-ul (materia) către o decizie și o acțiune spirituală, pentru a atinge forma dăruitorului, de către un alt factor, printr-o forță externă în loc de una internă, viața sa ar fi mai reușită. Și singura sursă pentru avansare fără suferință este societatea (hevra). Omul nu are la dispoziție altă sursă pe care să o poată activa asupra sa, de care să fie impresionat, pe care să o controleze sau care să-l îndrume către dezvoltare, în afară de forța grupului.
Și în starea ideală, dacă el ar utiliza grupul în mod corect, s-ar feri de suferința corporală și psihologică și de toate acele necazuri pe care le are acela care nu a dobândit încă calități spirituale. S-ar dezvolta rapid și în cel mai benefic mod. Deși, chiar și prin suferință o persoană va ajunge (la scop). Întrebarea este, cât de mult se grăbește, și dacă înțelege că poate avansa doar prin societate, doar prin utilizarea corectă a forțelor pe care Creatorul le pune la dispoziția sa, și în măsura în care poate să le activeze.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
Societatea ca un catalizator pentru următorul nostru pas
Prin urmare, trecerea de la calea suferinței (Derech Isurim) la calea Torei (Derech Tora) aparține aceluia care dorește să-și grăbească dezvoltarea. Iar dacă nu, el va parcurge oricum drumul, dar sub tăvălugul dezvoltării, prin calea suferinței. Dar dacă dorește să-și accelereze dezvoltarea, el înlocuiește suferința corporală cu suferința spirituală, pe care o poate dobândi doar de la societatea care-l înconjoară. O societate care îi oferă importanța spiritualității, importanța scopului. Și atunci persoana începe să sufere din cauza faptului că nu are scopul, iar această suferință îi stinge toate celelalte suferințe.
(Dintr-o lecție cu Rav Laitman)
„Omul are o dorință de spiritualitate în interiorul său, ce provine din el însuși. Cu alte cuvinte, chiar și atunci când este singur și nu sunt oameni în jurul lui ca să-l influențeze, sau de la care să absoarbă vreo dorință, el primește o trezire și dorește cu ardoare să fie servitorul Creatorului. Dar desigur că dorința sa nu este suficient de mare, astfel încât să nu fie nevoit să o întărească pentru a putea lucra cu ea ca să obțină scopul spiritual. De aceea, există o cale – ca și în corporalitate – de a spori această dorință, prin intermediul oamenilor din exterior, care îl obligă să le urmeze opiniile și spiritul.
Aceasta se face prin unirea cu oamenii pe care-i vede că au aceeași nevoie de spiritualitate. Și dorința pe care o au acei oameni din exterior naște și în el o dorință, astfel el primește o mare dorință de spiritualitate. Cu alte cuvinte, în plus față de dorința pe care a avut-o din interior, el primește o dorință de spiritualitate, pe care ei au născut-o în el, și astfel dobândește o dorință imensă cu ajutorul căreia poate atinge scopul."
- RABAȘ, articolul nr. 13, 1985
Atelier
Cum putem folosi grupul pe care îl avem acum pentru a ne crește dorința de a progresa?
Q&A